Postfaţă la Laura Albulescu, Sfinxul. Pierre Bourdieu şi literatura, Art, 2014
Dacă vrei să te foloseşti de Bourdieu, să-l faci să-ţi fie util, trebuie să intri în "logica cercetării" definită de el, dar care tocmai astfel devine/se revelează ca impersonală sau, mai exact, ca trans-personală, rezolvând dialectic contradicţia fertilă, matricială, dintre ştiinţă şi revoluţie, ca sociologie populară. Tocmai în acest sens cred că ar trebui reinterpretată şi, tocmai, re-elaborată marea intuiţie bourdieusiană a "intelectualului colectiv".
Or, unul dintre marile merite ale analizei de faţă vine, aşa cum spuneam, din calitatea alegerilor strategice, cuplajul electiv, ultraproductiv, Bourdieu-literatură constituind nervul bine ţintit şi perfect discutat, în nervurile lui esenţiale, care ni-l oferă pe Bourdieu ca un arsenal pentru o bună auto-subiectivare în lipsa căreia lumea globalizată, din uscat al acţiunii, riscă să devină diluviu în care, ca specie, va trebui să "mutăm".
Preluând însăşi logica particulară, singura care se dovedeşte, în acest caz, creatoare, a exegezei de faţă, care denunţă critic preluarea necritică, obiectualizantă dar ne-obiectivantă, a arsenalului bourdieusian, propunându-şi să ne pună la dispoziţie "complexul Bourdieu" tocmai ca pe o obligaţie de creaţie prin care ne vom putea elibera pe noi înşine, aş spune - reverberând omologic - că ideea-cheie a celei de "a treia căi", a sintezei dialectice ştiinţă-revoluţie prin care Bourdieu "speculează" situaţia intermediară a literaturii, aş spune, deci, că Bourdieu poate fi citit ca un autor decolonizator numai bun, omologic, pentru situaţia colectivă a Estului european. Nu întâmplător, fabulând controlat (combinaţie de Efect de ecou controlat şi de Tratament fabulatoriu, cf. M. Nedelciu), aş spune că această lectură, o lectură de acest fel, feminin-extra-occidentală, a lui Bourdieu, care să vizeze utilizabilitatea şi folosirea creatoare a ideilor lui, a venit tocmai din Estul Europei, zonă între Occident şi Orient căreia îi lipseşte, tocmai, o geo-subiectivare proprie. Estul Europei se află, macro-omologic, într-o situaţie de tip bourdieusian, de aceea sensibilitatea la Bourdieu şi dorinţa (fantasma) de a problematiza tocmai metodologia, epistemologia preluării şi a utilizării lui (dublu creatoare: şi pentru "obiectul"-Bourdieu, şi pentru "subiectul"-exeget) nu putea să se nască decât aici. Inconştient, analiza Laurei Albulescu vorbeşte şi despre ea însăşi, dar este vorba de decantarea unui "eu însumi" transpersonal, obiectivat implicit tocmai prin comerţul cu Bourdieu.
Cartea de faţă este un exemplu de colaborare, de critică creatoare, subiectivant-obiectivantă, care, tocmai, nu ar fi fost posibilă, sau nu reprezintă tratamentul curent, dominant, în interiorul instituţiei universitare, al câmpului academic, dacă cercetătoarea, al cărei inconştient (conform unei analize a lui Bourdieu însuşi relevată în carte) este câmpul "glocal", situarea şi situaţia multiplu şi divergent dominată din câmpul lumii, nu ar fi identificat în problematica-Bourdieu o situaţie geo-existenţială anume, cuplând două situaţii aflate în omologie cu posibilitatea de a "reverbera", de a lucra creator împreună. În noua situaţie globală, prin care Estul devine, simbolic, reprezentativ pentru oricine, pentru toată lumea, arsenalul-Bourdieu, complexul conceptual-analitic, politico-epistemic Bourdieu este monstrat şi demonstrat, propus, în cartea de faţă, ca unul de importanţă strategică. Merită, altfel spus, să ne aplecăm asupra contradicţiilor creatoare reprezentative ale lui Bourdieu, pentru că, dat fiind că ne supune unei ambiţii socio-terapeutice, din această întâlnire vom ieşi mult mai întăriţi şi mai pregătiţi pentru situaţiile "estice", multiplu dominate, caracteristice lumii contemporane. În lumina sociologiei lui Bourdieu, Estul, ca "dublu refuz" neasumat, îmbrăţişează, omologic, situaţia amfibie, structural problematică, a literaturii, ajutându-ne să formulăm, să realizăm, să obiectivăm condiţia "literară" a Estului şi, prin Est, a globalului însuşi (vezi excepţionalele pagini ale lui Bourdieu despre Thomas Bernhard, austriacul eretic, nu întâmplător prelucrate în exegeza de faţă).
Ca economie pe dos, adevărată contra-economie, literatura este, pentru Bourdieu, un câmp strategic, în interiorul şi pe baza căruia se pot formula ipoteze de lucru şi de luptă transpozabile, generalizabile.
În plus, în analizele Laurei Albulescu, Bourdieu, demonstrând cum se poate lucra, încă o dată, creator, nemortificator, cu literatura, prelungindu-i şi radicalizându-i ştiinţifico-politic intuiţiile şi expresivitatea, ar trebui, cred, privit, spre tristeţea multora (şi dacă, desigur, acest lucru mai reprezintă o miză), şi ca un mare, imens critic literar. Bourdieu arată ce se poate face cu literatura, care poate fi utilitatea politico-epistemică a literaturii, într-un moment când se vorbeşte, din nou, dacă nu despre "moartea literaturii", cel puţin despre "depăşirea" ei, despre intrarea în post-literatură, sau, mai bine spus, într-o literatură post-literară de care numai o post-critică de tip socioterapeutic precum cea a lui Bourdieu poate da, în interesul celor mai mulţi, seama.
*
Auto-analizându-se, creându-şi permanent teoria, aşa cum excelent analizează Laura Albulescu, prin auto-glosie, Bourdieu a ajuns să performeze, să interpreteze, să "joace" şi să întrupeze toate situaţiile, în special pe cele dominat-dominante, ajungând să definească, pe lângă un discurs şi o teorie critice (printre cele mai influente din lumea contemporană), şi o poziţie şi o traiectorie obiectiv critice. Într-un final, s-a identificat cu câmpul însuşi, devenind, pe urmele lui Leibniz (analize şi linii de cercetare decisive, în această privinţă, în cartea de faţă), autorul-câmp şi sociologul-societate. Asemenea unor mari autori precum Shakespeare sau, mai specific-sociologic, Proust.
*
Ultimele intuiţii ale lui Bourdieu, temele-şantier pe care el le-a lăsat moştenire se dovedesc nu doar de mare actualitate, ci de bătaie lungă pentru realitatea lumii contemporane: economia (câmp şi codificare evident dominante) şi, mai ales, ştiinţa, în numele căreia, cinic, lumea contemporană este tot mai mult, cum spuneam, co(mo)dificată (modificată pentru a fi codificată economic în vederea comercializării ca marfă). Ştiinţa transformă lumea în vederea economiei. După tot ce s-a făcut şi se face "în numele artei" (Thierry de Duve"), fundamental, decisiv, gravissim e, azi, ce se face "în numele ştiinţei" şi cu ştiinţa (cf. Isabelle Stengers, Une autre science est possible. Manifeste pour un ralentissement des sciences, Paris, Les Empêcheurs de penser en rond/La Découverte, 2013).
Tema obsesiv şi ultim, testamentar bourdieusiană a ştiinţificizării ştiinţelor despre om prin autoreflexivitate sociologică, adevărată cheie de boltă a gândirii sale, dar care ne este lăsată, tocmai, transpersonal, "intelectual-colectiv", moştenire, deci datorie, sub formă de câmp tensional care trebuie parcurs exhaustiv, se află în plină dezbatere atât în câmpul noilor teorii despre democraţie, sub forma curentului proceduralist, cât şi în marea idee a lui Bruno Latour - cu care Bourdieu trebuie, este, de fapt, obiectiv împăcat, cei doi trebuind să fie puşi să lucreze împreună - de apropiere, sub acelaşi arhisemn al procedurii, între politică şi ştiinţă, între democraţie şi "viaţa de laborator".
Ştiinţa, ştiinţificitatea ştiinţelor despre om, accederea ştiinţelor despre om la rangul de ştiinţe "tari", deci de instrumente fiabile, presupune autoreflexivitatea transpersonală, etnosociologia cercetătorilor şi a câmpului. Sociologia, ca procedură de validare epistemologică, trebuie să fie inclusă, să devină subînţeleasă, ca reflex procedural epistemico-democratic (adevărul ţine de democraţie), trebuie să intre în habitusul ştiinţifico-democratic. Tocmai de aceea ştiinţa, cunoaşterea nu poate rămâne apanajul unor experţi, datoria noilor intelectuali-experţi fiind tocmai aceea de a o face publică.
Etic-deontologic (deontologia "regională" devenind una cu etica generală), ştiinţele despre om şi ştiinţele sociale (în franceză, SHS: sciences humaines et sociales) nu pot deveni cu adevărat nişte ştiinţe, adică nu pot servi cu adevărat, simultan, decolonizării gândirii şi emancipării oamenilor, decât printr-o ascetică (non-narcisică) depăşire autoreflexivă a dihotomiei subiect-obiect. Ştinţele despre om nu pot deveni cu adevărat ştiinţe decât devenind proceduri etice (democratice) de adevăr.
Se cuvine remarcat, în sfârşit, binevenitul, salvatorul umor ("estic" sau nu) al lecturii Laurei Albulescu, care reuşeşte de multe ori să-l salveze pe Bourdieu însuşi de (la) sine, ştiind să relaţioneze relaxat, lejer problematizant, celibatul ştiinţei cu "feminitatea" structurală (ca să nu zic "poziţională) a adevăratului continuator creator. Dacă pe vremuri, când mai lansa încă idei, G. Liiceanu vorbise despre "paradigma feminină a publicului", iată că prin relevarea, discret pro domo, a faptului că singurii continuatori creatori ai Marelui Savant Celibatar Bourdieu sunt femei, acestea îşi părăsesc pasivitatea propunându-se ca tipologie post-gender: pentru ca ştiinţa să-şi menţină adevăratul celibat al unei a treia căi între presiunile de acaparare şi de instrumentalizare politico-economice, între spontaneitate şi impersonalitate, agenţii ei trebuie să abordeze "feminin", adică dinamic, neresemnat, realitatea şi conceptualizarea ei. Altfel spus, conform legii de creaţie a lui Bourdieu însuşi, feminitatea însăşi trebuie re-elaborată, "depăşită" ştiinţific.
Erou epistemic, Savant-Femeie-Celibatar, Bourdieu şi-a elaborat o postură şi o poziţie preluabile, universalizabile, a creat dramaturgic, performativ câmpul însuşi şi, în interiorul lui, a înălţat, pe cât de tranşantă, pe atât de fragilă, statuia, modelul savantului combativ, eliberator extra-marxist. Transpunându-şi situaţia local-biografică, el s-a autoelaborat ca postură imanent critică, implicit revoluţionară, a celor care "nu se simt bine în pielea lor" care, din dată, ca fatum social, trebuie elaborată de-a lungul unei întregi vieţi, pentru că este singura postură între, critică şi chiar revoluţionară. Politic, în global, am putea să impunem, ca o bună continuare a lecţiei lui Bourdieu, dreptul la allodoxie, pentru a contracara, măcar, cunoaşterea privatizată, la propriu vândută (profit realizat prin transferul de capital între câmpuri) a cohortelor de experţi pe care îi produce universitatea disciplinată şi disciplinarizată pe sortimente economice, câmpul academic tot mai aservit, fabrica de cunoaştere-marfă. Revoluţia ca efect al allodoxiei!
Dincolo de orice elogiu de circumstanţă, tot ce pot spune este că voi lucra eu însumi, în continuare, aprofundat, cu această carte şi, prin această carte, cu Bourdieu însuşi prelucrat, "preparat". Transformarea, de către Laura Albulescu, a lui Pierre Bourdieu (a cărui amintire e încă vie) într-un Sfinx revelator al jocului dintre aproape şi departe, adică al grilelor invizibile de care nu ne putem debarasa, sau măcar deveni conştienţi, decât prin amplificări euristic, pedagogic, politic "monstruoase", degajă nenumărate linii de cercetare care trebuie, însă, înţelese ca linii de dezvoltare, de generalizare, de preluare, de utilizare. Pierre Bourdieu este un dar dificil, căruia îi simţim potenţialul, dar cu care, cel mai adesea, nu prea ştim ce şi mai ales cum să facem, tocmai atunci când ni se pare că ne-am înarmat cu ideile lui dovedindu-se că nu facem altceva decât să învârtim la nesfârşit în mâini nişte instrumente strălucitoare.
Tocmai pentru focalizarea atenţiei pe problematica transformării lui Bourdieu într-o moştenire utilă trebuie să-i fim în primul rând recunoscători Laurei Albulescu. Aceasta este, poate, problema cea mai arzătoare a ştiinţei în general şi a ştiinţelor despre om în special.