Cupa Mondială 2014 (1) - De ce Cupa Mondială

În Liga Campionilor, se joacă cel mai bun fotbal care s-a jucat vreodată pe lumea asta. Cu o regularitate impresionantă, această competiţie ce se întinde pe durata a 9 luni din fiecare an împinge jocul ăsta mai sus, din ce în ce mai sus. Cele mai faine idei tactice, cele mai impresionante dovezi de spirit de echipă, cele mai surprinzătoare realizări tehnice individuale, cele mai grandioase stadioane, transmisiunile tv cele mai aproape de perfecţiune, toate acestea şi încă multe altele sunt de găsit an după an, la niveluri din ce în ce mai ridicate în Ligă. Inteligenţă, ordine, răbdare, efort. Triumf al minţii şi corpului uman.
 
Cupa Mondială a fost, cândva, unul dintre visurile omenirii. Pe urmele olimpismului, francezul Jules Rimet a avut, la finele anilor '20 ai secolului trecut, ideea de a aduna laolaltă, într-o lună de vară, într-un anume loc de pe planetă, cele mai bune echipe naţionale ale celui mai popular sport. E drept, la vremea ideii lui, fotbalul nu era, probabil, cel mai bun iubit sport. Între timp, a devenit, iar Cupa Mondială e, pesemne, principala vinovată.
 
Dar naţiunile nu mai sunt ce erau când a început toată povestea. Cluburile sunt din ce în ce mai importante, adună banii, antrenorii, publicul. Rămasă pe vechiul format, o lună de vară la fiecare 4 ani, Cupa lui Jules e bântuită de desuetudine. Marile vedete sunt obosite după încă un sezon rupător, pasiunea suporterilor pentru echipele naţionale e în picaj, faptul de a găzdui un World Cup nu mai e demult o bucurie. De aici, meciuri plicticoase, favorite blazate, atmosferă oarecare.
 
Şi totuşi, ceva misterios, ceva imposibil de numit, ceva ce scapă mereu definiţiilor, dar niciodată memoriei cord-iale, stârneşte în oameni feluriţi, de la microbişti înrăiţi la hipsteri zâmbitori, de la nepoţi arţăgoşi la bunici melancolici, de la cetăţeni burtoşi la femei frumoase, un soi de pasiune bizară pentru Cupa Mondială.
 
M-am întrebat de multe ori de ce îmi petrec atâtea seri faine cu Ligă şi totuşi aştept cu nerăbdare Cupa. De ce am atâtea amintiri cu Mondialul şi atât de puţine cu Champions League. De ce gândesc că fotbalul cel mare e în Ligă şi inima îmi spune altceva.
 
Să fie pentru că, acolo, în intervalul acela de o lună, din 4 în 4 ani, există o echipă, poate mai multe, un jucător, pesemne că mai mulţi, care îşi spun "la dracu, am ratat atâtea în viaţă asta, am pierdut şanse, am irosit ocazii, n-am fost suficient de puternic, de inteligent, de băftos, dar acum, în luna asta, în vara asta, toate, toate astea se vor răzbuna, în vara asta nimic şi nimeni n-o să-mi stea în faţă, în vara asta tricoul ăsta va fi sfâşiat, ghetele astea se vor rupe şi eu mă voi sui pe garduri şi voi sărbători cu oamenii care au venit să mă vadă aici sau care vor veni la aeroport şi pe străzi, cărora am să le arăt cine sunt şi ce pot şi de izbândă mea o să se vorbească zeci şi zeci de ani"?
 
Să fie pentru că, cel mai adesea, aceste echipe şi aceşti jucători chiar îşi rup tricourile, îşi distrug ghetele, urcă oamenii pe garduri, pe mese, pe autobuze, pe stâlpi, nasc legende, fără ca neapărat să câştige titlul suprem sau măcar o medalie? Să fie pentru că uneori e suficientă o noapte de vară ca să te îndrăgosteşti cumplit, bolnăvicios, inexplicabil şi mai ales pentru totdeauna de un om, de un sport, de o echipă, de un spirit, de o stare de a fi?
 
Nedreptatea vieţii ne învaţă că Liga e competiţia care duce fotbalul mai departe zi după zi, dar că fără explozia Cupei Mondiale fotbalul s-ar putea să nu însemne nimic. Că în timp ce Liga nu coboară niciodată sub 7, obişnuită fiind cu o medie undeva între 8 şi 9, Cupa e acea întâmplare care, deşi virează de multişor spre 5, e singura capabilă să pună în scenă un 10. Că oricât ne-am opune şi ne-am explica că, mă-nţelegi, nu se face, vom înşela mereu fidelitatea cuvenită consistenţei şi rigurozităţii atacurilor Ligii pentru o noapte de vară când 11 nebuni (îmbrăcaţi, să zicem, în galben) vor hotărî să plece pe contraatac cu toată furia adunată în anii ce s-au scurs. Şi în cârca lor se vor sui nişte milioane de oameni brusc treziţi din letargie de explozia aceea neobişnuită de energie şi frumuseţe despre care simt că le va duce vieţile înainte.
 
Cupa lui Jules a rămas visul omenirii. "Ce e în noi nu moare niciodată!"