Suspect. Dosarul meu de la Securitate

Cartea oferă, prin intermediul unei poveşti personale, o analiză percutantă şi lipsită de încrâncenare a uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria noastră.

Jan Willem Bos este traducătorul în limba olandeză a peste 15 autori români, printre care Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu şi Urmuz. A studiat limba şi literatura română la Universitatea din Amsterdam. În timpul studenţiei, a făcut mai multe vizite în România. În perioada 1978-1979 primeşte o bursă din partea statului român pe baza acordului cultural care exista între România şi Olanda. În timpul acestei specializări, locuieşte la căminele din Grozăveşti, fiind coleg de cameră cu Steinar Lone, un cunoscut traducător norvegian de literatură română.
Între 1982 şi 1984, Jan Willem Bos revine în România în calitate de lector de olandeză la Universitatea din Bucureşti. Considerat un potenţial element ostil la adresa regimului comunist, este luat în vizor de către maşinăria diabolică a Securităţii, iar toate activităţile sale sunt atent monitorizate.
În 2007, Jan Willem Bos depune o cerere prin care solicită să-şi vadă dosarul întocmit de poliţia secretă şi, un an mai târziu, intră în posesia acestui document care acoperă peste un deceniu şi reflectă paranoia unui regim criminal.
A aflat că este urmărit de la un foarte bun prieten al său pe care l-a cunoscut în prima călătorie în România, în 1974. În 1979, prietenul său a fost cooptat de Securitate pentru a da o serie de note informative despre studentul olandez venit la specializare. Cei doi au convenit să accepte cererea Securităţii, însă informaţiile respective erau lipsite de orice fel de conţinut. Extrasele din dosare frizează adesea absurdul, revelând paranoia şi megalomania regimului Ceauşescu.

Jan Willem Bos (n. 1954, Olanda) a început să studieze româna în 1973. Pe lângă cele aproximativ 25 de cărţi traduse din română, Jan Willem Bos a scris în jur de zece cărţi despre România, printre care trei dicţionare. De asemenea, a alcătuit o antologie de proză modernă românească, Moderne Roemeense Verhalen, publicată la Editura Atlas şi care s-a bucurat de un mare succes în Olanda.


La data de 5 martie 1945, conducerea României a fost preluată de comunişti. Reprezentanţii politici ai Uniunii Sovietice veniţi în România în amurgul celui de-al Doilea Război Mondial împreună cu Armata Roşie au impus instalarea unui regim favorabil sovieticilor, folosind o ameninţare cât se poate de clară: dacă în România nu va veni o conducere aservită Moscovei, supravieţuirea ei ca stat independent nu poate fi garantată.

Regimul impus astfel de către Uniunea Sovietică va fi răsturnat abia în 1989 printr-o revoltă a poporului. Regimul comunist, care a condus ţara timp de jumătate de secol, a cunoscut, de-a lungul anilor, diferite schimbări, atât pozitive, cât şi negative. A existat o perioadă stalinistă înfiorătoare, o perioadă scurtă de dezgheţ politic, după care a urmat epoca lui Ceauşescu. În baza tuturor informaţiilor existente despre comunismul românesc, poate fi afirmat, fără riscul de a exagera că, în general, regimul a fost unul criminal, care s-a folosit de teroare pentru a-şi menţine poziţia de putere. Cel care exercita în primul rând această teroare era serviciul de securitate naţională. Acesta a cunoscut, de-a lungul deceniilor, diferite denumiri oficiale, dar atât în România, cât şi în afara ei, era notoriu sub numele de Securitate. Istoria postbelică a României este în strânsă legătură cu cea a Securităţii. Acest serviciu a fost câinele de pază al regimului comunist, începând cu ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial până la lupta de supravieţuire a regimului din timpul Revoluţiei din 1989. Serviciul Secret a jucat un rol important în faza iniţială a alegerilor din 19 noiembrie 1946. Intimidarea populaţiei prin intermediul unor grupuri de muncitori bătăuşi, conduse de reprezentanţi ai serviciului de informaţii, era la ordinea zilei. Ce mai rămăsese fusese rezolvat de frauda la scară mare, astfel încât alegerile au fost "câştigate" de către partidul comunist, în colaborare cu partidele afiliate. Comuniştii au primit 348 de locuri (împreună cu aliaţii lor, chiar 379) în parlamentul care număra 414 locuri, opoziţia "burgheză" fiind astfel efectiv eliminată. În vara anului 1947, partidele istorice antebelice, Partidul Naţional Liberal (PNL) şi Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ) au fost interzise, iar liderii lor arestaţi. Pe 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost obligat să semneze actul abdicării de pe tron. În aceeaşi zi, s-a proclamat Republica Populară.

Instalarea conducerii favorabile sovieticilor, în martie 1945, a avut drept consecinţă faptul că serviciile de informaţii existente - şi anume Serviciul Special de Informaţii (SSI) şi Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă (numit, pe scurt, Siguranţa) - au ajuns sub controlul direct al comuniştilor şi mai ales al comisarilor sovietici, care tăiau şi spânzurau în acea vreme în România. Conducerea SSI le-a fost încredinţată lui Emil Bodnăraş şi Serghei Nikonov (devenit mai târziu Serghei Nicolau), doi ofiţeri de la KNVD (predecesorul KGB-ului), în timp ce Siguranţa a ajuns sub controlul ucraineanului Pantelei Bodnarenko - de asemenea, ofiţer NKVD - care, ulterior, şi-a schimbat numele în Gheorghe Pintilie, fiindcă suna mai româneşte. La data de 30 august 1948 au fost reformate serviciile de securitate şi a fost înfiinţată o organizaţie cu scopul declarat de a "apăra cuceririle democratice şi de a garanta siguranţa Republicii Populare Române împotriva duşmanilor din interiorul şi din afara ţării". În plus, aceste servicii erau singurele "abilitate a instrumenta infracţiunile ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului".

Aceasta organizaţie, condusă de Pintilie, se numea acum Direcţia Generală a Securităţii Poporului sau Securitatea. Cât de mare era controlul sovietic asupra acestei organizaţii reiese din faptul că mandatele de arestare - care urmau să fie emise în număr deosebit de mare - erau întocmite deseori în rusă. Alături de Securitate, funcţiona "miliţia", înfiinţată în ianuarie 1949, care înlocuia poliţia "burgheză". În februarie 1949 li s-a încredinţat un statut legal şi "Trupelor de Securitate", înfiinţate de fapt deja din 1948. Trupele de Securitate, care substituiau fosta jandarmerie, au avut în primii ani ai regimului comunist drept principală sarcină combaterea grupurilor din munţi, ce duceau o luptă de partizani împotriva regimului, o mişcare de rezistenţă, învinsă complet abia la începutul anilor '60. În anii '70 şi '80, Trupele de Securitate au avut rolul de a supraveghea obiectele de interes pentru economia naţională: fabrici, ferme agricole de stat, infrastructura, tuneluri şi poduri. Acestea erau folosite în acelaşi timp pentru combaterea acţiunilor "teroriste", precum deturnarea avioanelor şi a autobuzelor de către românii care încercau în acest mod să fugă din ţară. Sunt cunoscute câteva cazuri bine documentate de asemenea acţiuni. Trupele de Securitate au fost încorporate în toamna anului 1986 de către Securitate, ceea ce a adus cu sine o scădere esenţială a statutului organizaţiei, privită de câţiva dintre comandanţii săi drept "Cenuşăreasa" organului de securitate.

După ce comuniştii dobândiseră puterea în România, Securitatea a declarat război oponenţilor reali sau presupuşi ai regimului şi duşmanilor poporului, titluri care puteau desemna aproape pe oricine: lideri marcanţi ai partidelor politice democratice, susţinători ai Legiunii Arhanghelului Mihail, mişcare de extremă dreaptă, dizolvată în 1941 şi cunoscută sub numele de Garda de Fier, chiaburi, industriaşi, preoţi, reprezentanţi ai vechii aristocraţii etc. Persecutarea membrilor acestor grupuri se răspândea şi asupra familiilor sale. Istoricul britanic Dennis Deletant descrie povestea socrului său, care a fost închis un an şi jumătate într-un lagăr de muncă începând din aprilie 1952, doar fiindcă tatăl său, Dumitru Caracostea, fusese pentru scurt timp, înainte de război, ministrul Educaţiei. Caracostea senior, în vârstă de 71 de ani, a fost de asemenea arestat în septembrie 1959 şi reţinut aproape cinci ani, fără să fie vreodată pus sub acuzare sau judecat. Anii detenţiei şi i-a petrecut în penitenciarul de la Sighetu Marmaţiei, în nordul îndepărtat al României, aproape de graniţa de atunci a Uniunii Sovietice, actualmente Ucraina. Aici au fost închişi zeci de membri ai elitei antebelice, printre care şi fostul Prim-Ministru Iuliu Maniu, care a decedat în penitenciar după o detenţie de mai bine de cinci ani.

A fost îngropat într-un mormânt anonim din cimitirul săracilor, aflat în afara oraşului, în care au fost înmormântaţi în secret şi mulţi alţi deţinuţi morţi în închisoare. Acum câţiva ani am cunoscut o femeie care, în timpul studenţiei, petrecuse trei ani în închisoare din simplul motiv că fusese eleva unei şcoli franceze, fapt ce era considerat, retroactiv, trădare de ţară. În timpul detenţiei sale, era pedepsită în plus, fiindcă abia se putea descurca, din cauza miopiei grave, fără ochelarii ei. O categorie deosebită de duşmani ai regimului era formată din ţăranii care opuneau rezistenţă colectivizării agriculturii şi refuzau să-şi cedeze pământul fermelor cooperative sau fermelor agricole de stat. Pe durata colectivizării, din 1948 până în 1962, au fost arestaţi 80.000 de ţărani, după date furnizate chiar de regim. Doar treizeci de mii au fost judecaţi în mod oficial. Începând cu 1951, Securitatea a desfăşurat o deportare de proporţii a cetăţenilor suspecţi din Banat, provincie din vestul ţării, în Bărăgan, la est de Bucureşti. Pentru mulţi români, acest nume are, în continuare, o rezonanţă sinistră. În total, au fost deportaţi peste 40.000 de oameni. Unii au fost adăpostiţi în cocioabe sărăcăcioase, alţii au fost părăsiţi pur şi simplu în pustietate, obligaţi să se descurce pe cont propriu. Modalităţile prin care aceşti oameni, lăsaţi în voia destinului, au reuşit să supravieţuiască sunt descrise impresionant de poeta şi prozatoarea Ana Blandiana în povestea "Proiecte de trecut".

Multe victime ale persecuţiilor comuniste erau condamnate, în urma unor procese kafkiene cu acuzaţii inventate, la ani grei de temniţă, altele au primit pedeapsa cu moartea, pentru o serie întreagă de delicte politice şi economice fanteziste. Poetul Radu Gyr a primit în 1958 pedeapsa cu moartea pentru poezia "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!", care conţinea un apel deloc mascat împotriva comuniştilor. După ce, înlănţuit şi izolat, a aşteptat un an executarea sentinţei, pedeapsa i-a fost transformată în muncă silnică pe viaţă. Câţi români au fost deţinuţi politici ai regimului în timpul anilor terorii nu se poate afirma cu certitudine. Au fost cel puţin 200.000, iar zeci de mii nu au supravieţuit.

Unul dintre motivele ratei ridicate de mortalitate era violenţa şi sadismul caracteristice Securităţii în primii ani ai democraţiei populare, fapt deloc surprinzător, luând în calcul exemplul dat de directorul Securităţii, Gheorghe Pintilie. Printre altele, acesta luase asupra lui sarcina "executării" fostului lider comunist, Ştefan Foris, care era acuzat ca fiind un agent infiltrat al serviciului secret antebelic. Pintilie, "naşul Securităţii", după cum era supranumit, l-a dus pe Foris din locul detenţiei sale pe o stradă lăturalnică din Bucureşti, unde i-a spart capul cu o rangă de fier.

Deţinuţii politici erau puşi, aproape întotdeauna, la munca silnică. Autorităţile îi foloseau drept robi, în primul rând, în scopul reconstrucţiei ţării după război, dar sclavia la care erau supuşi avea, simultan, şi o motivaţie ideologică. Erau siliţi să trudească în aşa-numitele colonii de muncă pentru a fi reeducaţi în spiritul noii orânduiri socialiste. Mulţi au fost obligaţi să depună muncă grea la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Construcţia a fost începută în 1949, dar în 1955 lucrul a fost sistat pentru următorii douăzeci de ani. Într-un sfârşit, canalul a fost terminat în 1984, în timpul guvernării lui Ceauşescu. În prima etapă a construcţiei Canalului Dunăre-Marea Neagră nu au lucrat doar muncitori duşi acolo cu forţa. Însă, pe măsură ce teroarea se răspândea, creştea şi numărul acestora. La 1 septembrie 1949, 19,2 la sută din muncitorii de la canal erau deţinuţi, în mai 1951, procentajul era de 43,8, iar în noiembrie 1952, puşcăriaşii formau 82,5%. La sfârşitul anului 1952, numărul deţinuţilor scăzuse din nou la 62,4%. O aproximare plauzibilă indică numărul total de 40.000 de muncitori puşi la muncă silnică.

Un experiment renumit de reeducare a duşmanilor regimului s-a desfăşurat în penitenciarul Piteşti. Aici, prin intermediul unui program special de spălarea creierului şi tortură, deţinuţii erau distruşi psihic până în stadiul în care victimele iniţiale deveneau călăi, educaţi să privească partidul ca singura lor salvare. Cine nu se lăsa învins, era torturat până murea.

Scuza pentru aceste atrocităţi era dată de Iosif Stalin, care îşi justificase în 1929 teroarea din Uniunea Sovietică şi foametea din Ucraina, cu celebra replică: "Nu poţi să faci omletă fără să spargi ouăle". Scriitorul român Panait Istrati, profund dezamăgit de punerea în practică a socialismului, aşa cum o văzuse în timpul călătoriilor sale în Uniunea Sovietică în 1927 şi 1929, a reacţionat la acea replică prin întrebarea: "Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?" Temuta Ana Pauker, persoana de fapt cea mai influentă din partidul comunist în primii ani de după război, şi din 1947 până în 1952 ministru de Externe, i-a declarat prinţesei Ileana, sora regelui Mihai, că aceeaşi cruzime stalinistă va fi aplicată şi în România: "Scopul nostru nu e să convingem, ci să inspirăm frica. Atunci când replantezi, scoţi întâi din rădăcină tot ce creşte, cu ramuri cu tot. Apoi nivelezi pământul. Abia după aceea poţi să plantezi cu succes". Concepţiile lui Pauker despre sarcinile partidului comunist izvorau dintr-o convingere de necombătut, care nu a putut fi clătinata nici măcar de executarea soţului ei, Marcel, în anul 1938, la ordinul lui Stalin.

În ceva mai mult de 10 ani de teroare comunistă, rezistenţa şi posibila opoziţie a populaţiei române a fost complet distrusă. Românii vor numi ulterior această perioadă "obsedantul deceniu", interval care a avut repercusiuni asupra societăţii româneşti în anii ce au urmat. Şi chiar, îndrăznesc eu să afirm, în perioada ulterioară căderii comunismului.

În 1960, al Treilea Congres al partidului comunist, numit atunci Partidul Muncitoresc Român, a decis să "reducă funcţia represivă a statului nostru popular democratic" şi să pună în libertate deţinuţii politici în cursul următorilor patru ani. Prima fază, în care Securitatea avea scopul principal de a elimina oponenţii săi, posibili sau reali, fusese încheiată cu succes. Începea cea de-a doua fază: consolidarea puterii.

La 19 martie 1965 a decedat Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al PMR, bărbatul cel mai influent al ţării. Şase zile mai târziu, în fruntea partidului este ales Nicolae Ceauşescu, în vârsta de 47 de ani şi care avusese o ascensiune rapidă în cadrul aparatului de partid, fiind din 1954 membru al Biroului Politic, organizaţia ce administra problemele de zi cu zi ale partidului. Pentru a demonstra că, în calitate de nou lider, se distanţa de predecesorul său autoritar, Ceauşescu s-a arătat în primele luni ale guvernării sale capabil de muncă în echipă şi deschis dialogului. Astfel, în timpul celui de-al IX-lea Congres al PMR (19-25 iulie 1965) a vorbit pentru prima oară despre principiul conducerii colective. În cursul anilor '70 şi mai ales în anii '80 se va dovedi că Nicolae Ceauşescu credea în acest principiu chiar mai puţin decât Gheorghiu-Dej. În timpul aceluiaşi congres, PMR a fost rebotezat Partidul Comunist Român, PCR, iar funcţia de prim-secretar de partid a fost înlocuită cu cea de secretar-general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. La două luni după congres, în august 1965, s-a adoptat o nouă constituţie în baza căreia numele ţării a fost modificat din Republica Populară Română, RPR, în Republica Socialistă România, RSR. Ceauşescu s-a pronunţat repede, condamnând crimele săvârşite de Securitate sub conducerea lui Gheorghiu-Dej, în special acţiunile ilegale îndreptate împotriva membrilor de partid. Critica lui Ceauşescu privind abuzurile comise în timpul predecesorului său avea ca scop, în mod evident, examinarea relaţiei dintre partid şi Securitate şi, ulterior, croirea ei după bunul lui plac. Aparent, intenţia sa era de a aduce Securitatea sub controlul strict al partidului. Voia să realizeze acest lucru prin trecerea de la dictatura Securităţii la Securitatea dictaturii comuniste.

În 1966 s-a luat încă o decizie importantă, ce avea repercusiuni directe asupra activităţilor Securităţii. Consiliul de Miniştri, sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, a introdus o serie de măsuri, pentru ca, pe viitor, secretele de stat să fie protejate mai bine. Aceste măsuri au fost corelate unei înăspriri a pedepselor impuse în baza Codului Penal pentru infracţiunile de trădare şi spionaj.

Ce anume putea fi înţeles prin "secrete de stat" nu era descris la fel de limpede. În practică, acest termen includea toate informaţiile despre societatea românească, toate faptele şi datele care aveau de-a face cu viaţa politică, socială şi economică, incluzând ştiri din stradă, dacă pot fi numite astfel. O constatare simplă devenea astfel "culegere de informaţii" şi transmiterea acestei informaţii unui străin putea avea urmări penale. În timpul şedinţei plenare a Comitetului Central din 26 şi 27 iunie 1967, Ceauşescu a lansat un atac frontal la adresa lui Alexandru Drăghici, ministru al Afacerilor Interne din 1952 şi concurentul său la şefia partidului. În raportul "Unele probleme privind activitatea MAI", prezentat în cadrul şedinţei, s-a insistat pe larg asupra poziţiei Securităţii în cadrul relaţiei acesteia cu partidul. În primii ani, sarcina principală a Securităţii era de a suprima orice formă de opoziţie şi rezistenţă îndreptată împotriva regimului comunist, dar această fază se încheiase între timp. În cuvintele lui Ceauşescu: "În activitatea organelor Securităţii statului, Comitetul Central pleacă de la faptul că, în urma uriaşelor transformări petrecute în societatea românească, a lichidării exploatării omului de către om, a victoriei depline a socialismului, a dispărut baza socială a reacţiunii, s-a îngustat şi continuă să se îngusteze câmpul de activitate al elementelor duşmănoase".

Deşi, după spusele lui, nu mai era cazul unei ameninţări a sistemului socialist din partea "reacţiunii", Ceauşescu nu a pledat pentru reducerea activităţilor Securităţii. Din contra. A cerut chiar "sporirea vigilenţei şi a urii neîmpăcate faţă de toţi cei care uneltesc împotriva statului nou."

Un exemplu clar al atitudinii rigide a lui Ceauşescu a fost critica sa privind decretul de amnistie în baza căruia, în 1964, cei mai mulţi deţinuţi politici fuseseră puşi în libertate. În opinia lui Ceauşescu, eliberarea "elementelor contrarevoluţionare" a condus la o confuzie puternică, mai ales fiindcă nu avusese loc o pregătire politică corespunzătoare a cadrelor partidului, iar, astfel, acele elemente periculoase nu puteau fi ţinute sub supraveghere de către Securitate.

Deşi Ceauşescu a condamnat crimele din timpul lui Gheorghiu-Dej şi abuzurile din trecut săvârşite la adresa membrilor de partid şi a susţinut introducerea unei "legalităţi socialiste", în acelaşi timp, însă, nu a lăsat loc niciunei îndoieli că ar exista toleranţă în privinţa oponenţilor reali sau posibili ai regimului: "Lucrătorii MAI trebuie să pornească în întreaga lor activitate de la înţelegerea faptului că sarcina fundamentală a organelor MAI este de a-şi îndrepta atenţia împotriva elementelor care desfăşoară efectiv acţiuni duşmănoase, împotriva celor ce aduc prejudicii securităţii statului şi economiei naţionale". În discursul său, Ceauşescu a subliniat din nou faptul că Securitatea era un organ supus partidului, care trebuia să acţioneze la comanda acestuia. Această împărţire a rolurilor presupunea şi că membrii de partid nu puteau fi chestionaţi sau reţinuţi de serviciul de securitate decât după aprobarea prealabilă a organizaţiei de partid. Securitatea trebuia, a precizat Ceauşescu, să servească partidul şi statul şi să îndeplinească obligaţiile impuse de către partid. "În momentul în care admitem ca problemele care apar în partid să se rezolve de organele de Securitate, atunci acesta este însuşi drumul de lichidare a partidului, a influenţei sale politice, a rolului sau conducător."

Propunerile lui Ceauşescu au fost ridicate la nivel de lege prin intermediul Hotărârii Comitetului Executiv ("Biroul Politic") al Comitetului Central al PCR din 16 martie 1968 "cu privire la întărirea controlului de partid asupra activităţilor organelor de Securitate şi Miliţie". În baza acestei hotărâri, Securitatea a fost desprinsă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi pusă în subordinea Consiliului Securităţii Statului (CSS), care se afla sub conducerea unui director cu rang de ministru. Ceauşescu îşi consolidase între timp propria poziţie din cadrul aparatului de conducere. La data de 9 decembrie 1967, Ceauşescu este numit - are deja funcţia de secretar general al partidului, preşedinte al Consiliului de Stat, funcţie ocupată până atunci de Chivu Stoica, un fost confident al lui Gheorghiu-Dej.

În Hotărârea din martie 1968 amintită mai devreme se formulează explicit omnipotenţa Partidului Comunist Român: "Creşterea rolului partidului în toate domeniile construcţiei socialismului, ale vieţii economice şi sociale, face necesară întărirea controlului şi îndrumării de către partid a organelor Consiliului Securităţii Statului şi ale Ministerului Afacerilor Interne, la toate nivelele". Securitatea a acceptat această concluzie, prin următoarea formulare destul de servilă: "Organele Securităţii Statului în activitatea lor au nevoie să fie îndrumate şi conduse de către partid aşa cum «o floare are nevoie de soare pentru a se dezvolta»". Demn de menţionat este, de asemenea, că în documentul de partid din martie 1968 se susţine în mod explicit folosirea membrilor de partid ca informatori în serviciul anumitor acţiuni ale Securităţii. Aceşti informatori puteau fi utilizaţi pentru obţinerea de date despre "elementele suspecte". Astfel, s-a stabilit baza pentru reţeaua de informatori, care, în anii '70 şi '80, urma să devină atât de distinctivă pentru Securitate şi pentru modul în care aceasta funcţiona în societate. Hotărârea specifică însă că nu vor fi întocmite dosare pentru membrii de partid care îndeplineau funcţia de informatori, astfel încât acum este imposibil de precizat numărul celor ce au susţinut sarcina Securităţii, graţie poziţiei lor din partid. În primăvara anului 1968, a fost publicat raportul cerut de Ceauşescu privind crimele săvârşite de către Ministerul Afacerilor Interne în cazul membrilor de partid fruntaşi, mai ales înalţii funcţionari Ştefan Floris şi Lucreţiu Pătrăşcanu, care fuseseră omorâţi în 1945 şi, respectiv, 1964 la ordinul lui Gheorghiu-Dej. Floris a fost asasinat imediat, dar Pătrăşcanu a fost judecat mai înainte într-un simulacru de proces, iar apoi executat la şase ani după arestare. Într-un mod abil, Ceauşescu s-a folosit de acest raport pentru a-l înlătura definitiv pe rivalul său anterior, Drăghici, şi pentru a se distanţa şi mai mult de predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acesta a constituit un pas important în consolidarea propriei sale puteri.