Cupa Mondială 2014 (7) - Mentalitatea aceasta britanică

E minutul 75. Rooney împinge balonul în poartă, face 1-1 şi Anglia devine favorită la locul 2 în grupă. Adăugaţi acest pui de situaţie avantajoasă peste clasicele atribute britanice (putere de luptă şi încredere în propriile forţe) şi succesul pentru trupa lui Roy Hodgson n-ar trebui să întârzie. În realitate, succesul se rătăceşte pe drum şi nu ajunge niciodată.
 
Pentru că "naţionala" de fotbal a Angliei este astăzi o colecţie de frustrări şi complexe, peste care pluteşte impunător, cu braţele larg deschise, duhul fricii. Frica de victorie, frica de înfrângere, frica de adversar, frica de sine, frica de a fi pe teren, în faţa a zeci de mii de suporteri (oriunde s-ar juca meciul) şi în siajul unei istorii recente încărcate de eşecuri. Pentru că de aproape un sfert de secol, de la legendara semifinală cu Germania Federală de la Coppa del Mondo 1990, când generaţia lui Lineker a pierdut nemeritat după un meci încântător, Anglia o ţine din decepţie în decepţie.
 
Punând adesea ştacheta prea sus, supralicitându-şi mai mereu lotul, antrenorul, tradiţia, capacitatea financiară, campionatul intern, englezii au ajuns să aibă o mare problemă de mentalitate. Puterea de luptă a devenit puterea obişnuinţei cu eşecul, încrederea în forţele proprii s-a transformat în opusul ei.
 
Care adversari predau, uneori, lecţii de o însemnătate vitală. Să luăm, de pildă, primul gol al lui Suarez. Să privim cum Cavani ţine mingea la picior, priveşte, aşteaptă, avansează lent, blocajul englez i-ar permite, la o adică, să facă şi un picnic la marginea careului, cum în acest timp Suarez urcă ceva mai rapid, caută culoarul printre cei 6 albi care teoretic ar trebui să facă zid în faţa portarului, îl găseşte, primeşte mingea şi o loveşte (cu capul!) nici prea tare, nici prea încet, plasând-o fix în porţiunea de poartă pe care Hart n-o poate acoperi.
 
Pe lângă faptul că Suarez se demarcă fix ca Ballotelli la precedentul 1-2, cel cu Italia, ceea ce ne arată incapacitatea de a învaţă din greşeli, e de meditat dacă există supus al Reginei care să aibă inteligenţa în joc şi sângele rece ale celor doi mari uruguayeni. Nu talentul, nu isteţimea, nu explozia, calităţi, să zicem, tradiţional latine, ci sânge rece şi inteligenţă în joc, adică fix atuuri clasice ale anglo-saxonilor.
 
Paradoxul face că Anglia se va întoarce acasă fără să joace, probabil, nici măcar optimile, în condiţiile în care a prestat cel mai bun şi dispus la efort fotbal al ei de mulţi ani încoace. Ceea ce ne învaţă, a câta oară?, că mintea compensează, uneori, lipsa de valoare, dar că valoarea nedublată de forţa creierului nu înseamnă decât un potenţial decedat în fază de proiect.
 
Uruguay-Anglia 2-1