Un om îşi priveşte mâna dreaptă din care tocmai a scăpat o ceaşcă. Se uită lung. Totul pare a fi în regulă. Încearcă să o mişte înspre cioburile împrăştiate pe podea. Mâna se nu clinteşte. Omul e uimit. Încearcă să strângă pumnul. Inutil. Muşchii nu se contractă. Îi pipăie cu mână stângă. Nu simte nimic. Uimirea se transformă în frică. Mâna dreaptă se desprinde din încheietura umărului şi cade peste cioburi.
11 oameni intră pe teren. Sunt îmbrăcaţi în roşu. Sunt campioni mondiali. Sunt campioni europeni. Parte dintre ei tocmai au jucat finala campionatului european al cluburilor.
Au mingea. O păstrează. O pasează. Asta a fost mereu marele lor atu. Mingea. Posesia ei. Plimbarea ei. În faţă, în spate, în lateral, iar în faţă, iar în spate, iar în lateral. Până la nimicirea adversarilor care cedau metru după metru.
Nu şi de data asta. Avansează cu greu şi cu puţin. Se întorc adesea. La un moment dat, pierd mingea. Se regrupează. Încearcă s-o recupereze. Sau măcar s-o blocheze. Sunt atât de aproape. Nu suficient. Mingea se duce spre poarta lor. Cum s-a întâmplat asta? Totul s-a derulat atât de repede, cum de a fost cu putinţă?
Şi iar mingea ajunge la ei. Şi iar o păstrează. Şi iar avansarea e anevoioasă. Şi iar pierd mingea. Frică. Portarul respinge o dată. Panică. Portarul nu mai respinge şi a doua oară. Linişte. S-a terminat.
Cum au ajuns ei, regii lumii, acolo? Cum au ajuns ei să nu mai ştie drumul pe care l-au parcurs de zeci, de sute de ori, de îl ştiau aproape cu ochii închişi? Când a încetat apărarea să mai blocheze, mijlocul să mai creeze, atacul să mai marcheze, portarul & căpitanul să mai vegheze?
Cum de se poate dezmembra un om, cum de se poate descompune o echipă, cum de se poate des-fiinţa o existenţă atât de brusc, atât de brutal? Şi, mai ales, de ce?
Spania - Chile 0-2