Când s-o făcut poama

La noi în sat oamenii calculează timpul după anul în care s-o făcut poama: "Când te-ai luat cu Nataliţa?", întreabă ţaţa Anica. "La patru ani după anul când s-o făcut poamă." Sau: "Când ai făcut tu, Ileană, pe Viorel?" "Păi, în primăvara de după ce s-o făcut poama. De aceea s-o tras în partea lui tat-său şi-i place suptul, că-n anul cela Ion al meu o umblat numai cu boamba-n cap". Sau: "Uite, Lenţo, am ş-acu cuptiorul ista făcut de Gică a lu' Usturoi cu doi ani înainte de a se face poama." Fireşte, poamă se face în fiecare an, c-aşa-i rânduită lumea: nu se poate fără poamă şi mai cu samă fără vin. Aşa ceva nu se există. Dar în anul cela s-o îndurat Dumnezeu şi s-o făcut mare belşug de poamă, cum nu mai ţine minte nimeni să mai fi fost altădată. Stăteau strugurii pe tufă ca bătuţi cu lopata, mai să rupă lăstarii. Ş-o mai dat Dumnezeu şi o vreme la marea ştiinţă: soare-soare, vânticel să vânture tufele şi ploaie cu ţârâita, că n-o putrezit nici o boghiţă.
 
Şi s-o făcut vin valuri-valuri... Da' era şi tare! Nu ştiu cum, o fi bătut soarele mai chiezâş, că s-o făcut mult şi tare. Umblau femeile pe drumuri cu gura până la urechi, cum sunt toamna felinarele făcute din bostani, şi nu mai nimereau casele. Nimereau la alte case şi nu'ş cum se face, dar dădeau peste case numa' cu holtei. Veneau bărbaţii şi le duceau în şuturi acasă. Ei, să ştii, când ai să vezi femei bete pe drum, înseamnă că vinu-i tare anu' ceala.
 
Nu mai ştiau oamenii pe un' să pună vinul. Şi-au umplut ei butoaiele, butoieşele, balercile şi balercuţele, poloboacele şi polobocelele de toate felurile şi mărimile, damigenele, bidoanele, canistrele şi gagistrele (de ce râdeţi?), butelcile şi butelcuţele, budanele şi budănelele - da' degeaba! În anul ceala multe pietricele o luat în spinare moş Cupeţ, butnarul satului, de la Costică Miron, ucenicul lui. Că aşa umblau prin sat: moş Cupeţ, scurt şi gros - înainte, iar Costică Miron, înalt, cocoşat şi subţire, de parcă mânca numai răbdări prăjite - în urmă. Vară-iarnă umbla moşneagul cu o căciulă rusească cu clape trase peste urechi, dar fie că era cu clapele trase ori netrase - tot aceea, că moşul era fudul de urechi. Şi când oamenii îl opreau pe Costică, că aveau mare nevoie de butnar în anul ceala, Costică lua o pietricică de pe jos şi o arunca în spatele lui moş Cupeţ, care, fiind tare de urechi, o lua ca năucu' înainte. Nu mai pridideau cu munca butnarul şi ucenicul lui: ba să desfunde un butoi şi să-l păpurească, ba să schimbe gardina că-i prea subţire, ba ceea, ba cealaltă. Zi de zi îi vedeai umblând prin sat: moş Cupeţ înainte cu căciuloiul ceala în cap ca un cosmonaut şi roş în obraji, iar Costică Miron la patru-cinci metri în urma lui, cu spinarea covăţită şi galben ca turta de ceară, că era bolnav de stomac, săracu'. Şi mereu apărea câte unul: Hai, ajutaţi-mă, pe toţi dumnezeii vă rog! Că n-am unde pune vinu'. Iar Costică lua pietricica şi poc! în spinarea moşneagului: "Stăi, moşule, să mă împac la preţ cu omu'", răcnea. Până târziu în noapte răsuna bocănitul butoaielor. Dormeau chiar la casa clientului pe unde apucau: în fânul din pod, în vreo bucătărioară de vară. Iar Costică Miron se întâmpla să se culce în vreo balercă, că zicea că-i place să simtă doaga. Pesemne de aceea, de la dormitul în balercă, avea spinarea ca o covăţică - îndoită după încovoietura doagei. Trăgeau două-trei ore de somn şi dis-de-dimineaţă iar începeau: boc-boc! boc-boc!
 
Înnebuniseră butiile de atâta vin şi aruncau cepurile cât colo, împroşcând sângele Domnului pe jos. Umblai prin cramă cu cizme de cauciuc, ca la inundaţie. Dacă se lua vreun câne după tine şi linchea de pe jos, cădea lat acolo şi trebuia să-l apuci de tohoarcă şi să-l zvârli afară, ca să nu te împiedici de el, că şi aşa de-abia te târâiai tu. Orişicât, cânele are patru picioare, dar ce te faci tu, biet om, cu numa' două, fărădecât să te pui pe brânci. Ieşeau şoarecii din borte fără frică, da' cu ochii bleojdiţi şi îndrăzneală mare, gata să sară la mâţă ca s-o scarmene. Se îmbătaseră de la damf, sărmanii!
 
Pe urmă oamenii au început să pună vin şi prin ciubere, prin putini, putinici şi putinele, prin hârdaie, cofe şi cofiţe, cofăiele şi cofăieşe pe care nu le mai folosiseră de ani şi ani de când cu căldările iestea de tablă şi de plastic. Să nu uit de chiupuri şi ulcele, ulcioare şi ulcioraşe, oalele de lapte, căldăruşa cu feleştiocul pentru păcură, cazane, ceaune, ciubere, bărdace, garafe şi gărăfioare, deje şi linuri - toate erau pline ochi! Ba unii dădeau jos din pod şi oboroace hârbuite de pe vremea lu' bunelu', din celea făcute din coajă de tei, şi le umpleau. Ce să facă oamenii! Cât despre căldări, erau umplute şi ele, că, oricum, nu mai mergea nimeni la fântână după apă. Doniţele, donicuţele şi doniciorele erau umplute de mult până la buză, iar vacile, bietele, răgeau în tot satul din pricina nemulsului.
 
Moş-meu Mitică Atodiresei o umplut troaca de la porci cu fetească regală: cum să piardă el asemenea bunătate! În orice caz, porcii nu mai aveau nevoie de troacă, că mâncau numai tescovină. Stăteau toată ziulica pe brânci şi făceau: niorc-niorc! niorc-niorc! Nu râdeţi! Era pacoste mare! Acolo îşi făceau veacul, pe tescovină, şi, dacă vreai să-i mâni la coteţ, ridicau surlele înspre tine şi grohăiau obraznic, ca nişte beţivi cărora vrei să le iei sticloanţa de sub nas. Nu mai vorbesc de cucoşi, care se îmbătau ca porcii cu boghiţe de tescovină şi, desfrânaţi din pricina alcoolului, siluiau fără de ruşine pe bietele găini toată ziulica. Aveam noi o găină bătrână, Maricica, care se învăţase cu cocoşeala ca ţiganul cu scânteia (na, că iar nu-s corect politic!) şi, numai ce vedea cucoşul, se lăsa repejor pe vine. De la uşa cramei şi până la uşa casei era o dâră de vin cursă pe jos, că, de-atâta băutură, nu mai puteai ţine carafa drept oricât te sileai. Şi pământul sugea vinu', dar cât să sugă şi el, săracu'!? Fiindcă pământul era plin burete de vin, râmele nu mai puteau răbda: ieşeau afară şi umblau rătăcite prin ogradă - covâl-covâl! N-aveau unde să se adăpostească de-atâta blăstămăţie omenească!
 
Moş Mitriţă din deal aman mai ştia să-şi facă gura leică şi pântecele balercă. Avea un sicriu "pentru moarte" pe care până una-alta îl ţinea plin cu fasole în pod. Acuma însă, împins de nevoie, moş Mitriţă umpluse racla cu sculău negru ca sângele de porc gata să se închege. Şi zicea moşul băieţilor lui: "Nu vă cer să-mi faceţi cavou de cărănidă (că începuse atuncea moda cu cadourile iestea) şi cruce de aur la cap. Uite aşa să mă duceţi la groapă: în racla cu sculău! Şi, dacă am noroc să moară şi baba deodată, să ne puneţi unul lângă altul: guriţă lângă guriţă/ ca doi pui de prepeliţă. Da' să nu uitaţi să-mi puneţi la cap o oală cu moare de curechi, ca să mă dreg. Cum să mă înfăţişez cu capsa pusă înaintea Celui Prea Înalt?" Unde mai pui că, zăcând în sculău, eşti, cum ar veni, îmbălsămat, aşa că, atunci când ajungi pe lumea cealaltă, nu te-ar înfuleca aşa degrabă viermii cei neadormiţi.