Cântece de dragoste pentru handicapaţi

Străzile sunt animate de vara mult aşteptată, forfota roade la integritatea oraşului, traiectorii se ţes, se-ncrucişează, se îmbârligă, se amestecă, se întretaie. Un trafic de suflete neîncetat, na, prinde în palme micul meu suflet sfărâmat, ce vrei tu să faci cu el. Un bărbat în cămaşă roz trece prin faţa vitrinelor încremenite în nemişcare însoţit de  o femeie cu un secret. Un punct care pulsează alarmant pe o hartă imaginară creată aleatoriu din crâmpeie de amintiri. Le voi oferi în acest moment acestor două personaje care nu există şi nu vor exista niciodată, şansa de a fi pentru scurt timp. Îi las să vorbească în Hofgarten. Are cineva o problemă cu Hofgarten? Aşa credeam şi eu, că nu. Iar dacă are cineva, treaba lui. Acestea sunt personajele mele şi fac ce vreau cu ele, dispun de vieţile lor. Sunt despotul lor. Este o grădină renascentistă în stil italian. Intrarea se află în dreptul unei biserici, Theatinerkirche. În mijloc există un templu, Templul Dianei, dar personajele mele nu mai ajung până acolo. Se opresc constipaţi în egală măsură, la fel de retardaţi, pe prima alee la intrare şi se întreabă ca proştii ce să facă. Of, of, of, ce să fac eu cu voi doi, personajele mele? Pot să fac orice. Aşa că... n-o să fac nimic. Pentru că viaţa nu face nimic, iar eu sunt o bună imitatoare a vieţii. Am spus cuiva de curând: sunt scriitoare, dar nu trăiesc într-o lume imaginară. Văd realitatea aşa cum e.
Ea gândeşte: Te rog nu observa, te rog nu observa. Te rog nu îţi da seama, te rog nu întreba.
El gândeşte: De ce râde?
Ea gândeşte: Va afla. Îşi va da seama.
El gândeşte: Este timidă, dar e okay. E normal să fie timidă în condiţiile astea.
Ea gândeşte: Nu mă face să fug.
El zice: Hai să ne vedem poimâine. Dar nu te simţi presată să faci ceva nu vrei.
Ea zâmbeşte.
 
E soare. Bate un vânticel. Aerul acela dens de vară, frunze, flori, iarbă. De câte ori a fost ea aici? De câte ori a fost el aici? Cu cine a mai fost fiecare aici? În ce ocazii? Nu se vor atinge, pentru că nu îi las eu. Sunt cea care-şi controlează personajele. Scriitorii sunt cei care tânjesc spre control, dar în viaţa reală controlul e ceva ce nu există. Doar dacă trăieşti într-o lume imaginară poţi avea senzaţia că eşti în control. Îmi place să influenţez paşnic lucrurile, i-am spus cuiva de curând. Ştiu că nu controlez nimic, dar mă aflu acolo pentru momentul prielnic, dacă vine, să zic sau să fac ceea ce trebuie. Cu o singură excepţie: un bărbat din trecut, pe care l-aş fi ucis într-un mod sadic, apoi i-aş fi păstrat organele ca trofeu. Cu el totul a fost aspru şi dur şi crud până la insuportabilitate. Dar vorbeam despre altceva, cum că scriitorii dau senzaţia unei aparenţe de control. Vor să pară că deţin controlul. Sunt nişte <i>control- freak</i>. Îşi aranjează viaţa în cuvinte şi le-o prezintă celorlalţi ca pe o poveste coerentă. Iar ceilalţi, pentru că sunt fraieri, îi cred.
 
Aşa că o să pun cele două personaje, bărbatul în cămaşă roz, care în e-mailul către ea i-a scris din greşeală că o să vină într-o rosa skirt în loc de rosa shirt, să-şi ia la revedere ca doi traumatizaţi care s-au aşezat pentru o clipă să mănânce o îngheţată pe suportul unei statui în faţa Operei. El îi va ţine mâna prea mult într-a lui la sfârşit, iar ea se va prăvăli toată înăuntrul ei sub ochii lui, ca o handicapată. Mâine îi va scrie un e-mail în care să-şi ceară scuze pentru micul atac de panică, iar el îi va răspunde: stai liniştită, te înţeleg. Vrei să ne vedem mâine? Dar nu te simţii obligată să faci ceva ce nu vrei. Bine, dacă mâine nu poţi, hai poimâine. Dar nu aşa în aglomeraţie, într-un parc mare, unde să avem sferă privată.
 
Mă plimbam de-a lungul Isarului duminică, la braţ cu soţul, şi trecând pe sub un pod, am văzut doi îmbrăţişaţi. Nu mai erau la prima tinereţe şi după cum se ţineau unul pe altul, era clar. Am zâmbit şi i-am spus soţului: Amândoi căsătoriţi, sau poate doar ea, cu copii, nu s-au mai văzut de mult şi le era tare dor unul de altul.