Am nevoie de un voluntar

Am făcut o glumă aparent nevinovată pe feisbuc spunând că am nevoie de un băiat de douăzeci de ani pe care să-l prezint drept amantul meu până îmi trece criza vârstei de mijloc. Adică o lună-două, în jurul zilei mele de naştere. Am spus că e ceva ce mi se întâmplă anual de pe vremea când aveam aproximativ 16-17 ani. A pornit de fapt de la altceva, de la o discuţie despre greutate, pentru că aşa e lumea pe feisbuc, se îngrijeşte de greutatea ta, îşi face griji, te vor bine, dar am pus-o în legătură cu faptul că împlinesc 42, deşi de fapt nu are nicio legătură. Are legătură cu un film cu Helen Hunt, pe care o plac mult, poate nu ca pe Robin Wright şi în nici un caz ca pe Jodie Foster, dar o plac destul. Era un film în care juca rolul unui sex therapist şi după ce am dat stop cadru pe corpul ei, am decis că sunt prea grasă. Mult prea grasă. Mi s-a părut că sunt chiar neruşinat de grasă.

Despre ce vorbeam? A, da, despre băieţii tineri care ar trebui să îşi depună candidatura să se plimbe cu mine la braţ o lună-două.

Să presupunem că eu mă gătesc de mama focului, oricum întotdeauna mi-a plăcut să fiu şic, doar în faza de budism şi imediat după ce m-am măritat m-am îmbrăcat de căcat. După ce m-am măritat, acum 15 ani, am considerat că viaţa mea s-a încheiat şi pot arăta cât de prost vreau. Aşa că m-am îmbrăcat într-un trening multă vreme. Până s-au luat de mine unii care săpau un şanţ şi mi-am dat seama că dacă îmi comunic statutul social simplific lucrurile mult şi mă scutesc şi pe mine şi pe ceilalţi de nişte momente penibile. Trebuie să arăt ca o femeie care a terminat un liceu, o facultate, a migrat prin diverse slujbe bune, poate fi nevasta unui viitor manager la o companie foarte mare, sau chiar mai bine de atât, unuia şi mai important, poate chiar şi a unui preşedinte de stat, cine ştie, hai să fim optimişti. Next time. În România importante sunt doar aparenţele, cât costă ceasul de la mână, ochelarii de la ochi, ţoala de pe tine. Totul e să ştii unde să te opreşti să nu arăţi ca o prostituată de lux. E o linie foarte subţire. Astea sunt singurele lucruri pe care trebuie să le comunici în societate ca să nu dai de belea. Deci să presupunem că îmi pun rochia neagră de dantelă, îmi pun un strat gros de fond de ten, tuş de gene şi ruj, pălăria roşie şi pantofii negri cu toc şi ies în stradă la braţ cu acest domn tânăr şi o iau prin oraş. Ce s-ar întâmpla?

Nimic.

Nu s-ar uita nimeni. S-ar uita de la distanţă, când s-ar apropia şi-ar lăsa ochii în jos. S-ar uita în altă parte. Dacă aş întâlni-o pe S. şi i-aş spune, bună, ce mai faci şi i l-aş prezenta pe tânărul respectiv drept amantul meu, ar face o pauză lungă, să prelucreze. Apoi încurcată ar zice că acum a întârziat deja şi că trebuie să ne întâlnim la o cană de cafea să povestim tot ce ni s-a întâmplat în ultima vreme. Bine, ea e nemţoaică şi asistentă medicală, fratele ei a murit la 19 ani într-un accident de motocicletă, iar de atunci părinţii ei au sigilat camera lui din pod şi au făcut un fel de altar pentru el. Trăiesc într-un permanent doliu. Ea pare supărată pe toată lumea în general, are o faţă atât de ostilă că mă sperii când o întâlnesc pe stradă din întâmplare. Când mă vede, faţa i se luminează complet şi vocea îi devine dulce. Da, vocea, şi la telefon, când o sun şi nu recunoaşte numărul pentru că nici măcar nu se uită, întâi am un şoc şi dau să fac pe mine, dar când mă recunoaşte, vocea îi devine dulce ca o acadea.

Dacă aş întâlni-o pe J. care este chinezoaică, ar zice: Was?! Dar cu soţul tău ce s-a întâmplat? L-ai părăsit? Dar de ce? Ce-ţi veni? Ţi-ai pierdut minţile la vârsta ta? Câţi ani are? Tocmai voiam să te întreb dacă este fratele tău. Credeam că e fratele tău din România. Evident că la mutra de scorpie pe care ar face-o zicându-mi asta, că o cunosc prea bine, aş nega totul în grabă: Hai, măi, J. sigur că e fratele meu din România! Doar am glumit! Iar ea: Ah, bine, că tocmai voiam să mă reped să umplu tot oraşul. Iar aici cred că ea s-ar referi la o macedoneancă înfumurată, cu un ego cât carul care are o problemă de când lumea cu mine. Aia ar fi singura interesată. Ar zice: ştiam eu! Chinezoaica e căsătorită cu un neamţ şi tocmai se întreabă dacă să renunţe la cetăţenia chineză ca să devină cetăţean german şi să ceară viză de câte ori merge în ţara natală. În ciuda rapacităţii şi agresivităţii care o caracterizează, are momentele ei cu mine, când îmi zice: ştii tu, sunt doar un außländer în Germania şi nimeni niciodată nu mă va privi altfel. Şi mi-ar zice: Simona, tu colecţionezi dezastre.

Dacă aş întâlni-o pe N. ar fi atât de indignată şi supărată, că nu m-ar mai saluta absolut niciodată în viaţa ei. Ea are trei copii, cel mare fiind coleg cu fiu-meu, ambele fetiţe cu probleme medicale foarte serioase. N. are atât de puţin timp, munceşte din greu şi este atât de serioasă, încât mai are timp doar să se ducă la biserică. Crede că Dumnezeu are un plan cu ea de i-a dat probleme atât de mari şi că ea trebuie să-şi îndeplinească sarcina cât mai bine. Nu se fardează, nu se vopseşte, nu îi plac hainele de marcă şi opulenţa, trăieşte cu picioarele pe pământ şi e de o decenţă ieşită din comun. Nu aş mai vedea-o niciodată.

Şi m-aş plimba în continuare cu domnul de braţ, încercând să abordez oameni necunoscuţi pe stradă cărora să le comunic ceva ce nu vor să afle, şi pot da peste toate cunoştinţele pe care le-am pe aici, toţi vecinii şi tot aşa, peste cei care m-au văzut o dată, de două ori, zece sau cinzeci de ori în viaţa lor şi ei ar putea să se uite la mine şi la el, noul cuplu nereuşit al mileniului. Toţi cei cu care am avut vreun contact oarecare vreodată: doctori, vânzători, educatoare, învăţători, profesori, terapeuţi de tot felul, oameni cu câini, oameni cu copii, oameni.

Aş putea să mă aşez la o masă cu el şi să accept să mă las enervată de inepţiile pe care un băiat aşa tânăr le-ar putea avea de spus pentru cineva ca mine care-s trecută prin toate şi am sfârşit renunţând la tot, aş zâmbi politicos, fapt care pe el l-ar încuraja să abereze mai departe pentru că la vârsta asta nu ai discernământul să faci diferenţa între politeţe şi simpatie, m-aş închide din ce în ce mai tare în mine, aş bloca uşile, ferestrele, aş închide grilajul, iar când toată armura mea ar fi completă, i-aş arde una peste faţă cu toată puterea.

Rubrica asta a mea e ca la spovedanie. Cum se duc unii să-şi mărturisească crimele. Doamne, am ucis săptămâna asta câteva suflete nevinovate cu nesimţirea mea, cu grosolănia şi lipsa mea de bun simţ. Doi au fost străpunşi în inimă, al treilea a sfârşit cu creierul făcut zob. Săptămâna trecută am violat nişte trecători nevinovaţi. Sunt o bestie, părinte, spală-mă de păcate. Aşa şi io, doar că eu o fac în faţa unor necunoscuţi. Ştiu că oamenilor în general le place să fii cumplit de nefericit, cu cât eşti mai fucked-up, eşti mai pe gustul lor, şi nu duc lipsă nici de dark side, sunt cât de dark se poate cuprinde. Când cad eu într-o gaură, îmi ia ani să ies de acolo. Mă caţăr încet-încet înapoi, cu unghiile însângerate, picioarele însângerate, pline de vânătăi. Ştiu că lor le place să te plângi, românii sunt în general un popor de plângăcioşi, cu cât te plângi mai mult te simpatizează mai tare, ţi se plâng şi ei la rândul lor din belşug şi aşa ajung la o contopire armonioasă cu tine după ce vă plângeţi unul altuia pe umăr, devii un fel de rudă apropiată de-a lor, la fel de buşit şi corupt, iar când eşti fericit, te urăsc. Dar adevărul este că nu am nicio criză de vârstă mijlocie în momentul de faţă. Poate că este printre puţinii ani când am trecut peste ea. Adevărul este că sunt fericită în acest moment. Şi nu am nevoie de un voluntar, sau nu unul tânăr, vârsta nu se mai potriveşte cu pretenţiile pe care le-aş avea eu de la un bărbat. Mi-aş lua pe cineva lângă care să pot fi eu însămi, iar el... el însuşi, lângă mine.

I-aş servi o cacao cu lapte cu rom şi frişcă la masa mea din sufragerie sorbindu-l din ochi, şi l-aş ţine secret faţă de toată lumea. Aş sta cu falca în pumn observându-l printre gene şi aş şti cu certitudine că am ajuns la acel point of no return.