40. Icoana sub care dorm

5 februarie 2001
Acum mă gîndesc la tanti Dida, cum alerga prin ploaie să pună la adăpost – mai ştiu eu ce? Şi tablele ruginite pe care le aşezam pe acoperiş, în locurile unde se spărsese. Şi apoi tanti Dida stătea lîngă foc şi eu mă rugam, în sinea mea, să nu răcească. Aşa cum am făcut eu, cînd am venit de la mare şi-apoi ne-am dus la ţară şi am stat lîngă foc. Senzaţia aia: că mă pierd; blocurile pe care le vedeam – ştiam că am ajuns din nou în oraş şi totuşi nu-l recunoşteam.

Aşezam pietre pe tablele alea să nu le zboare vîntul. Citisem Marquez şi nu voiam să mai citesc. Voiam să vorbesc cu oameni vii, să fie importanţi pentru mine, afectiv vorbind. Şi acoperişul acela în pantă, prezent în unele dintre povestirile mele, acoperişul acela pe care tot îmi imaginez că alunec şi că oamenii (întreaga lume) mă întreabă: De ce aluneci? De ce cazi? De ce nu urci? Şi se tot miră că eu, în cădere fiind, nu-i mai ascult.

Tanti Dida îmi povestea despre o strachină de zarzăre (costa doi lei) şi cum făceau copiii, cînd era secetă, "mumă de ploiţă". În forma unui bradoş, din pămînt, căreia-i cîntau: "Rădiţă, rădiţă, mumă de ploiţă / Deschide, Doamne, cerurile să înceapă ploile". Apoi o puneau pe-o scîndură şi-i dădeau drumu' pe rîu în jos.

Şi despre felinarul mare, cu gaz, pe care-l aveam în curte. Şi despre leagănul în care încăpeau zece copii.Şi cum zahărul era pe atunci cubic. Şi despre o babă care, după ce şi-a certat fetele, a căzut în pivniţa aflată sub bucătărie. Şi despre madam Gabi care o trimisese să ia un burlan şi o întreba: "No, Diduţa, ai găsit burlac?" "Dar ştiţi ce-i acela burlac?" o întreba tati Dida. "Cum să nu, e flecheu ca Ţuchi". Ţuchi fiind pe atunci flăcău (iar acum, probabil, primar în Lugoj). Şi cum o striga madam Gabi să-i dea nişte crofne şi tanti Dida întreba ce-s alea şi atunci madam Gabi îi traducea: "Pancove! No, lasă, că vezi tu cînd vii". Iar madam Gabi era soacra ei şi icoana aia mare sub care dorm eu, la Alexandria, e pictată de ea.