40. (continuare) Salinger, Borges şi un luptător care a luptat

5 februarie 2001
Iar acum, dacă vreau, mă gîndesc la Franny – cum zbura prin apartament cînd avea patru ani – şi nu era nimeni acasă – şi cum ştia că zbura într-adevăr, pentru că atunci cînd revenea jos avea pe degete praf de la becurile lămpii. Sau la Seymour, care, întrebat dacă mai ţine minte cum nu mai ştiu care prieten îl urcase, într-o zi, pe ghidonul bicicletei şi făcuse cu el cîteva tururi, răspunde că nu e sigur dacă a mai coborît vreodată de pe bicicleta aia.

Tu trebuia să-ţi închipui că şi Salinger îmi place, îndemnul lui: "Fii prietenos – nu se ştie niciodată", aş putea să-l urmez mai des.

Uneori nu ştiu dacă societatea mă refuză sau meritul îmi aparţine: eu o refuz. Aş putea să spun: uite, am renunţat la facultate că n-am avut un milion să-i dau unui prof. Sau doctorului din LSM ca să-mi amîn medical anul. Sau din înalte raţiuni morale – iată, ce lume murdară, eu renunţ. Sau din boemă – am avut revelaţia că nici economist nu vreau să fiu, ci să ajung Marele Scriitor – nu mai am timp de pierdut. Aş minţi. Aş fi vrut să iau diploma aia (nu mă deranja la scris), a fost o renunţare şi mie nu-mi plac renunţările. Încerc să spun că dacă am o uşoară reticenţă în faţa oamenilor cu doctorate şi distincţii, nici varianta cealaltă – să te baţi în piept, urlându-ţi fronda, în clipa în care ai posibilitatea să o faci, nu-mi pare meritorie, neapărat.

Eu nu trăiesc în altă lume. Numai că nu ştiu cum să trăiesc în asta. Încă nu am renunţat la ideea unei prezenţe feminine lîngă mine. Ca permanenţă. Încă nu renunţ la gîndul unei mari iubiri.

Casa de la Alexandria e la colţ de stradă. Curtea, de fapt. Pe colţ era cîndva atelierul de tîmplărie al bunicului meu. Acolo au venit într-o zi nişte oameni cu un copil care-şi băgase pe cap un cerc de oţel şi nu putea să-l mai scoată. I l-au tăiat la strung, în cele din urmă. Acolo aveau loc şi întruniri ale ţărăniştilor.

Nu îmi vine greu să-mi imaginez cîrciumile aflate pe celelalte trei colţuri de stradă. Bărbaţii stând la mese şi discutînd – poate politică, poate despre femei. Şi cerşetorul, invalid, care striga, făcînd pauze acolo unde eu pun semnul exclamării: "Ajutaaaţi! La un luptătooor! Care a luptaaat! La Mărăşeşti!" Şi cum tocmai se întîmpla ca pe una din străzi să se apropie ursarul cu toba lui – şi cu ursul desigur (era sănătos să "te joace ursul" pe spate, îţi întindea oasele), oamenii s-au gîndit să-i facă un bine cerşetorului şi l-au chemat pe ursar – şi atunci invalidul a rupt-o la fugă din căruciorul lui. Cum şi cel care făcea pe mutu' şi căruia i-au zis: "noi îţi dăm dacă vorbeşti" a vorbit, după ce s-a codit puţin.

De la unchiul Anghel aş auzi probabil multe poveşti "masculine", tanti Dida aducîndu-mi mai mult imaginea universului casnic, nu pe cel al străzii, al "nebuniei" băieţilor. Dar unchiul Anghel nu mai e.

"În viaţă sunt dorinţe care rămîn dorinţe pînă la capăt". Tot de la Iordan Chimet, spre luare aminte. Şi o frază: "Grăbite foc sunt fetele noastre, gata oricînd să facă nebunii" care mă duce cu gîndul la Nadia şi Corina, pe vremea cînd noi jucam mici piese de teatru cu iz de telenovele. Îmi amintesc cum mă suna Nadia din Praga. Îmi spunea că a fost în oraş, că nu găsea coroanele. "Ce coroane?" o întrebam. "Banii de-aici" rîdea ea. Şi făcea mămăligă cu Maruşka. Şi apoi mă suna, după miezul nopţii, îşi făcea bagajele şi îmi remarcase acreala de pe internet (eu tocmai fusesem exmatriculat, ea îmi scria că un ceh o invitase la un ceai – nu-mi spunea şi dacă acceptase invitaţia). "Dragostea e ca alcoolul, cu cît eşti mai neputincios şi mai beat, cu atît te crezi mai puternic şi mai deştept şi mai sigur de drepturile tale" - zice Celine, pe atunci eram teribil de atent la "simţul proprietăţii".

Corina mă vedea supărat şi mă întreba: "Vrei box?". "Nici un box!" răspundeam eu, aproape ţipînd, dar ea se dovedea condescendentă şi stăpînă pe arta compromisului, aşa că-şi îmblînzea vocea, punînd şi curiozitate în ea: "Arte marţiale?" de parcă mă întreba dacă vreau un ceai. Pe care îl făcusem tot eu şi ea zicea: "E de clopoţel sau de sonerie?", ştia că e de sunătoare. Atunci fratele meu spunea că în Maramureş zăpada e de doi metri şi jumătate, iar eu ziceam bine că nu e de trei fără un sfert, dar o vreme fusesem chiar singur. Corina era la Păltiniş, Nadia la Praga, iar eu citeam cuvintele lui Borges – mereu actuale şi adevărate: "Dacă stau acasă, repet mereu aceeaşi zi. Cînd călătoresc, fiecare zi este diferită. Fiecare zi îmi aduce un dar. Aşa că îmi place foarte mult să călătoresc. Însă dacă stau acasă totul este monoton. Fiecare zi este oglinda zilei dinainte."

Vorbeam cu mama Nadiei, ca de la singurătate la singurătate. Îi înţelegeam albastrul din inimă.