O bucată de Wimbledon pe metrou

Southfields. E luni (30 iunie 2014) şi plouă din nou. Nu e frig, doar plouă, mocăneşte, aş zice eu, deşi poate ar trebui să mă obişnuiesc să zic englezeşte. A început Wimbledonul de o săptămână deja, timp în care ceea ce noi numim "satul nostru" a prins viaţă. E ca un furnicar. Şi furnicarul ăsta trăieşte parazitar la noi de ceva timp, fără diferenţe între weekenduri şi zilele săptămânii.
 
În fiecare dimineaţă, la ora la care ne îndreptăm spre staţia de metrou care ne duce la muncă, somnoroase şi ca prin transă, ca tot muncitorul corporatrist sau nu, încercăm să ne oprim creierul din gândit, măcar pentru câteva minute, până ajungem acolo, "acolo" însemnând o clădire din sticlă din Canary Wharf sau, în cazul nostru, o clădire cochetă din Manchester Square.
 
Oricum, de când a început Wimbledonul, exerciţiul ăsta e cam greu de dus până la capăt, pentru că e plin de lume dimineaţa pe străzi. Iubitori de tenis şi iubitori de forfotă deopotrivă, turişti sau localnici, ambiţioşii păşesc cu priviri de pionieri pe scările de la metrou. Afară îi aşteaptă şoferi de taxi care aplică diverse tehnici de marketing, cea mai extravagantă fiind vopsitul cheliei în verdele crud al unei mingi de tenis:"Share a cab till the tennis court for 2 pounds." Textul e în fiecare dimineaţă acelaşi, rostit cu aceeaşi intensitate şi cu un puternic accent britanic, ceea ce mă face să mă gândesc că aici s-ar potrivi mai degrabă un accent cu tupeu american.
 
Navetiştii mai că aruncă doar o privire aşa, în graba, taximetristului, iar eu mă gândesc că nici măcar accentul lui britanic nu mă poate determina să îmi scot creierul din starea de relaxare şi plutire.
 
În metrou, care aici se numeşte Tube, pentru că în unele locuri chiar seamănă cu un tub pe unde curg trenuri cu oameni cu tot, după ce călătorii mai norocoşi şi mai rapizi au reuşit să găsească un loc, se aşterne o stare de toropeală dulce. Inactivitate. Bine, cei mai treji scot cuminţi cărţile sau cititoarele de cărţi electronice (ştiu, suna cel puţin amuzant în româneşte), şi se cufundă atunci în toropeală sau concentrare. Ceilalţi scot cuminţi telefoanele deştepte (sâc!). De câteva ori pe săptămână, fac exerciţiul de a calcula cât la sută dintre călători sunt inactivi virtual pe metrou, şi de fiecare dată rezultatul e peste 80 la sută.
 
Când trenul ajunge la destinaţie, ca programaţi telepatic, călătorii închid cuminţi mijloacele electronice de petrecere a timpului mort şi intră într-o stare de agitaţie vecină cu sevrajul. Privesc ţintit, cu certitudinea omului care ştie unde trebuie să ajungă şi cum trebuie să ajungă acolo, şi pornesc pe scările rulante, ordonaţi, spre una dintre ieşiri. Ne înscriem şi noi într-unul dintre rândurile mişcătoare, ne acordăm la ritmul anacondei de navetişti, cu creierul pe jumătate revenit la o stare de trezire. Da, e deja aproape 8. O săptămână plăcută!