Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Israel


Liviu Ornea

11.08.2014
Observator Cultural, iulie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
S-a întîmplat să vizitez pentru prima dată Israelul la începutul acestui iulie sîngeros. 30 iunie 2014. O nuntă pe malul mării, lîngă Cesareea. Seara. Apus pe mare. Mirific. Nuntă ca-n filme. La un moment dat, trec cîteva avioane de luptă. "Acum doar îi sperie puţin, dar o să-nceapă." Muzică, mîncare şi băutură bune, lume veselă. Tensiunea plutea în aer, ne-o decodau prietenii, noi nu înţelegeam tot. Dar schizofrenia locului o simţeam. La Ierusalim, pe 4 iulie, eram pe esplanada din faţa Zidului, locul înţesat de poliţie şi armată,  cînd s-a tras lîngă moscheea de deasupra - nimic serios, televiziunile n-au spus nimic. Aceleaşi televiziuni care isterizaseră zile la rînd lumea în legătură cu cei trei adolescenţi răpiţi şi ucişi. La o sută de metri de Zid, în cartierul evreiesc, lumea era liniştită pe stradă, terasele pline de turişti.

Religioşii. Haine negre, lungi. Căciuli de blană ca-n Polonia Evului Mediu. Familii cu cîrduri de copii. Merg la şcolile lor, sînt stat în stat. Şi sînt puternici, nu se poate face guvern fără ei. Într-o suburbie a Tel Aviv-ului, mulţime de refugiaţi negri (eritreeni, dar puţini ştiu de unde vin - important e că sînt negri). "Uite ce-a ajuns cartierul ăsta! Fură, fac murdărie - şi, oricum, n-avem loc, n-avem nevoie de ei." Au uitat. 60-70 de ani trec repede. Şi refuză să-şi amintească.

Încep să înţeleg că eu gîndesc ca un evreu european, în timp ce ei sînt israelieni. Cu totul altceva. Legătura dintre noi e de sînge, cînd e. Atît.

Unchiul Harry, 78 de ani. A făcut două războaie, în `67 şi `73. Nu-i place să vorbească de­spre asta. În Bat-Yam, plin de ruşi. Firme de magazine în ebraică şi în ruseşte. Toate panourile de pe plajă, în ebraică şi în ruseşte. "Sînt muncitori, serioşi, cei a-l lor e-al lor, nimic de zis."

În oraşele arăbeşti, acolo unde se află majoritatea locurilor sfinte creştine - linişte. Şi multă sărăcie. Case mici, înghesuite. "Aşa construiesc ei." "Ăştia fac o viaţă aici! Nu fac armată, trăiesc de o mie de ori mai bine decît la ei. Şi tot nu le convine." Pare să nu existe nici o şansă de înţelegere. "Ei" şi "noi" - de-a pururi şi cei mai tari să învingă. Acum, evreii israelieni sînt mai tari. Cît vor rezista?

E o vitalitate uriaşă în locul ăsta. Nu ştim dacă e a locului sau a poporului, dar se simte, se vede. Nu doar la tinerii tunşi scurt, cu alură sportivă, milităroşi, care vorbesc tare, oriunde, fără nici un fel de inhibiţii. O simţi, chiar dacă altfel, şi la credincioşii care se roagă psalmodiind şi balansîndu-se ore în şir.

La Ierusalim, peste o sinagogă care adăposteşte, zice-se, mormîntul regelui David - biserica Adormirii Maicii Domnului. În aceeaşi curte, o şcoală religioasă. "Ei" şi "noi". Abu Gosh, un orăşel arab în apropierea Ierusalimului. O mănăstire dominicană ridicată de cruciaţi. În grădină, pace, linişte - alt timp. Ieşim, mîncăm la un vestit restaurant arăbesc, au intrat în Guinness Book pentru cel mai mare platou cu hummus. Nu ştiu de ce nu mă simt în largul meu. Ce-ar face chelnerii ăştia amabili dacă...? Înăuntru, la vedere, o fotografie a familiei regale din Iordania.

"Nu se liniştesc, trag întruna, trag din case, au tuneluri care dau la noi în kibbutzuri. Ce să facem?" Cînd auzi zilnic sirenele, cînd ştii că se trage zilnic spre oraşe, cînd noul zeu se numeşte Iron Dome (totuşi, garantează doar 90% succesul - ce se întîmplă dacă ratează?), eşti mai puţin înclinat către frăţie şi solidaritate. "Dar şi voi trageţi în oraşe, la ei mor deja pe capete!" - încerc, timid, deşi alarmele mă sperie. "Şi noi, cînd explodau bombe în autobuz? Acum îi pun pe copii în faţă, ţin armele în şcoli. Ai noştri le dau telefon înainte să bombardeze, îi roagă să plece din case, dar dacă nu vor? Ce armată din lume mai face asta?" Nici un pic de empatie. "Ei" mor pentru că şi-o fac cu mîna lor. "Pînă la urmă, te-obişnuieşti cu alarmele", îmi spun, "aşa trăim noi". În autobuze, pe străzi, peste tot - tineri în uniformă, băieţi şi fete, cu arma în mînă. Merg acasă cu arma la ei. Unii arată a copii. La început, te şochează. Apoi te-obişnuieşti. Nu vreau să mă obişnuiesc.

Şi totuşi. Lui David Grossmann, scriitorul, i-a murit copilul în ultima campanie din Liban. Îndeamnă la pace. Amos Oz îndeamnă la pace. Edgar Keret, scriitor (un interviu minunat în Le Monde din 6 iunie) îndeamnă la pace. Un prieten îmi spune că n-are nici un chef să moară pentru nişte pietre şi că ar fi cam jumătate din ţară care gîndeşte la fel, ar fi foarte dornici să cedeze Ierusalimul în schimbul păcii. Dar e sceptic. Nu se va putea. Şi-apoi, cine poate garanta că, odată cedat ce e de cedat, va fi pace?

7 iulie. Marea Moartă. O minunăţie. Un fund de căldare plin de sare şi sulf, la 400 de metri sub nivelul mării, cu munţi care aduc a Grand Canyon în jur. Seara, un vînt furios, uscat. În zare, peste apă, luminiţe pe malul iordanian. Deasupra noastră, foarte jos, cîteva avioane de luptă. Primele bombardamente în fîşie. A doua zi - primele alarme la Tel Aviv.

Orice discuţie raţională pare sortită eşecului. Oricum ai porni, se ajunge la "cine-a început". Cu puţină răbdare, se coboară pînă la secolul al XIX-lea. Fiecare evocă suferinţele îndurate, din partea "lor" sau a altora. Şi toţi au suferit cumplit. Toţi se simt îndreptăţiţi la bucata aia de pămînt. Tragic e că, în felul lui, fiecare e îndreptăţit. Extremişti - în ambele tabere.

Prin anii `80 ne vizita uneori un frate al bunicii, emigrase prin `48-`49, o pornise de la zero şi făcuse bani frumoşi în Israel. Odată, cînd stăteam de vorbă, ca de obicei, despre situaţia de la ei, începe: "Ştii, sînt două lumi..." - am tresărit, iată că, în sfîrşit, se poate vorbi şi altfel decît în şabloane. Continuă: "...lumea asta şi lumea cealaltă. Iar eu, pe arabi, îi vreau în cealaltă".

Îi scriu unei verişoare că sînt cu ochii pe Breaking news"din Haaretz. "Nu citi Haaretz, e de stînga. Citeşte Israel Hayom. Cu stînga nu ne vom rezolva niciodată problemele."
Israelienii care vor pace sînt dispuşi să negocieze orice - pînă la axioma existenţei statului. E exact ce nu vor să accepte extremiştii arabi. Nu-i uşor de discutat în condiţiile astea. Deocamdată, nici nu e timp de discuţii. Acum se moare.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer