Vicepreşedinte al Academiei Române, director al Institutului de Lingvistică "Iorgu Iordan - Al. Rosetti", hispanist renumit pe plan internaţional, Marius Sala (dintre cărţile căruia menţionăm Contribuţii la fonetica istorică a limbii române, 1970, De la latină la română, 1998, Aventurile unor cuvinte româneşti, 2005, 101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create, 2010) a fost invitat special al simpozionului Predarea limbii române ca limbă străină. Misiune, materiale, manuale, care s-a desfăşurat între 24 şi 25 iunie 2014, la Universitatea din Granada. Energic şi cu un simţ neobosit al umorului, Marius Sala a devenit nostalgic povestind despre cum a descoperit Granada şi mediul academic de aici. Am avut ocazia să discutăm nu doar despre întîlnirea sa cu profesorul Manuel Alvar din Granada, pe vremea studenţiei sale, ci şi despre statutul limbii române în străinătate şi în ţară, despre evoluţia limbii şi diversele influenţe pe care le suferă, precum şi despre cum a ajuns hispanist.
Silvia Dumitrache: Aţi fost invitat de onoare la simpozionul internaţional Predarea limbii române ca limbă străină, în Granada, un eveniment complex, cu numeroşi specialişti din ţară şi din străinătate. Ce vă leagă de spaţiul cultural din Granada şi cum v-a influenţat acesta evoluţia în domeniul lingvisticii?
Marius Sala: Prima dată am venit în Granada în 1968, cînd profesorul Manuel Alvar m-a invitat într-o vară să vin să ţin nişte cursuri, el făcînd aici aşa-numitul curs superior de filologie spaniolă, care oferea şi certificate. Am văzut că sînt o serie de lucrări pe care nu le aveam în România, şi atunci am scris către diverşi oameni şi singurul care mi-a răspuns imediat a fost acest Manuel Alvar, profesorul de la Granada, care mi-a răspuns dintr-un sat din apropiere, Huéscar, unde îşi făcea vacanţa. Mi-a răspuns imediat, mi-a trimis o carte a lui, Endechas judeo-españolas, culese în nordul Africii şi în Tetuán. El mi-a zis imediat că ar vrea să aibă Atlasul Lingvistic Român, despre care scrisese o carte în 1951, a publicat-o la Salamanca, dar Atlasul nu exista în Spania. Povesteşte el într-o scrisoare pe care mi-a trimis-o că a fost la congresul internaţional al lingviştilor de la Oslo, în 1957, şi a găsit acolo Atlasul, dar era doar pentru expoziţie. L-a primit însă după doi ani, pentru că a venit în 1959 la noi, invitat de profesorul meu, Iorgu Iordan, şi a ţinut un raport în şedinţă plenară la Colocviul Unesco, desfăşurat la Bucureşti. Atunci ne-am cunoscut. Iorgu Iordan m-a luat cu el la aeroport şi m-a prezentat. Am rămas prieteni timp de 48 de ani, pînă cînd a murit, şi am primit de la el peste o sută de scrisori. Îmi scria de pe te miri unde, de prin America de Nord, a fost profesor cîţiva ani acolo, în Amazonia, de peste tot. Foarte interesante scrisorile, mă gîndesc dacă nu cumva odată şi odată o să le public. De-a lungul timpului, ne-am trimis reciproc foarte multe cărţi, am colaborat şi la Atlasul lingvistic al Andaluziei, mi-a trimis desene, ca să ştiu exact ce trebuie să traduc: a fost singurul atlas în care a dat şi traducerea în română. Cînd a murit, eu eram undeva prin Munţii Apuseni, vorbeam cu Iulia, fiica mea, la telefon şi, de la televiziunea spaniolă, am auzit că a murit Alvar şi am trimis de acolo un necrolog la un ziar din Bucureşti.
S.D.: Cum s-a născut pasiunea pentru hispanism?
M.S.: Înainte de a veni în Granada, am început să mă ocup de iudeospaniolă, la ideea unui profesor al meu, Emil Petrovici, a cărui fiică era căsătorită cu un evreu spaniol. Petrovici mi-a zis într-o zi: "Ce-ar fi să facem o anchetă împreună?". Eu am crezut că mă duce undeva în jurul Bucureştiului, dar la şase seara eram în Cotroceni. "Dar ce căutăm noi la şase în Cotroceni?". "Aa, am uitat să-ţi spun că, de fapt, fiica mea e căsătorită cu un evreu spaniol". Şi aşa am ajuns hispanist, datorită lui Petrovici.
S.D.: Cum apreciaţi impactul limbii române în străinătate şi, mai concret, în Granada, de-a lungul anilor?
M.S.: În Granada, româna are acum multă trecere printre alte limbi şi datorită a ceea ce a făcut Oana Ursache la Granada, o asemenea manifestare nu se face uşor, s-a descurcat minunat, nu mai trebuie să-i spun eu asta, o laudă toţi, oricum. Dar, din informaţiile pe care le am, lucrurile nu stau bine cu româna în străinătate. În Franţa, cel puţin, autonomia universitară le permite celor care au patronat învăţatul limbii române să suprime posturile, atunci cînd apar. Cred că singurul lucru care poate să ajute este activitatea Institutului Cultural Român. Există un Institut al Limbii Române, directoarea Corina Chertes a fost şi ea prezentă la simpozion, iar eu sînt într-un comitet restrîns, ne adunăm cinci oameni, pe lîngă noi doi, un reprezentant al Academiei, unul de la Ministerul Educaţiei şi unul de la Ministerul de Externe, şi discutăm dosarele care vin. Observ că există interes pentru limba română, dar în ţări diferite. La Seul am observat că au 150 de studenţi de limba română. Cînd m-au chemat să le vorbesc, am vorbit în româneşte, iar ei au cîntat, au dansat, îmbrăcaţi în costume naţionale, m-au impresionat. O carte de-a mea o să fie tradusă şi în coreeană, De la latină la română. E bine să fie tradusă şi acolo, eu nu cîştig nimic din asta, doar să am cîteva exemplare, să pot să spun şi eu cînd mă văd cu oameni cunoscuţi: "Uitaţi, ştiţi că sînt tradus şi în coreeană?" (rîde). (Cartea aceasta e tradusă deja în şapte limbi şi recunosc că sînt bucuros că se traduce, mai ales că se acoperă un spaţiu de traducere cît mai mare: spaniolă, greacă, macedoneană, engleză...) Nu ştiu de unde vine interesul acesta, cred că sînt studenţi care au făcut cursuri la noi, despre unul ştiu sigur că a fost studentul domnului Zamfir, altul l-a avut profesor pe Coteanu. Într-o vreme, cînd nu puteau să vină în România, învăţau limba română prin Germania, la lectoratele de română de acolo. După Revoluţie, sînt tot mai mulţi care au venit aici.
S.D.: Am vorbit despre interesul străinilor faţă de limba română. Cum rămîne însă cu modul în care este abordată limba română chiar de către români?
M.S.: Toată lumea zice că Academia nu face nimic pentru limba română. Academia a făcut multe lucruri. Am făcut un contract cu CNA-ul, am monitorizat emisiunile de limbă şi nu numai, la televiziune şi radio, şi, printre altele, am publicat şi o carte, Eşti COOL şi dacă vorbeşti corect. Noul director al Televiziunii Române a fost şi la noi, la Academie, şi ne-a zis că vrea să facă acorduri cu Academia, să urmărească limba română. Am publicat şi DOOM-ul, dar la noi nu se aplică ortografia stabilită, nici măcar de revistele de cultură. Am stat de vorbă cu unul dintre cei responsabili şi l-am întrebat cum rămîne cu ortografia, iar el mi-a zis că fiecare are libertate. Dacă nu se respectă ortografia, atunci despre ce mai discutăm?
S.D.: Aşadar, ar trebui să se tindă către o uniformizare a normelor?
M.S.: Nu, către respectarea normelor, căci ele există. În orice ţară civilizată, şi nu doar în Franţa, căci francezii sînt extrem de scrupuloşi, se respectă normele.
S.D.: Cum vedeţi interferenţa cu alte limbi, mai ales cu engleza, care a dus la crearea unor concepte de tipul "romgleză"?
M.S.: Eu întotdeauna am spus că pericolul mare nu vine de aici, pentru că romgleza, sau cum vreţi s-o numiţi, are la bază un fenomen care se întîlneşte şi în alte părţi. Cea mai mare problemă cu limba română este nerespectarea normelor, nu interferenţa cu alte limbi. Nu cred că engleza va înlocui toate limbile europene... În timpul lui Alecsandri, nu erau toate franţuzitele acelea care vorbeau cum vorbeau? Tot din snobism se vorbea şi atunci aşa. La noi foarte mulţi zic că aşa trebuie să fie, să dăm libertate totală tineretului. Eu nu sînt contra tineretului, dar cred că principala sa problemă este teribilismul.
S.D.: Se spune că uzul face norma. Credeţi că vor intra în uz inclusiv exprimări greşite folosite acum în exces?
M.S.: Nu ştiu dacă vor intra în uz, dar am spus, în numeroase rînduri, care sînt greşelile frecvente de limbă română, inclusiv în Eşti COOL..., am mai avut două cărţi la Humanitas, în care am arătat greşeli de limbă, dar dacă nu se uită lumea în ele...
S.D.: Cum vedeţi viitorul limbii române?
M.S.: Eu nu sînt pesimist, lucrurile acestea de acum vor trece, nu se vor împămînteni, cu toate că e posibil ca unele modificări să fie acceptate.
S.D.: Cariera de lingvist nu este uşor aleasă de un tînăr. Ce sfat i-aţi da unui tînăr care ar vrea totuşi să meargă pe acest drum?
M.S.: Ca să devii lingvist şi, în general, ca să realizezi ceva în viaţă, trebuie să ai pasiune, un fel de amor turbat. La Institut sînt vreo zece tineri pasionaţi, îi struneşte doamna Gabi Pană, căci cei mai mulţi sînt la gramatică... O asemenea pasiune am avut şi eu. Mărturisesc că, iniţial, am venit la Bucureşti să fac folclor... dar cînd am văzut ce folclor se făcea... folclor muncitoresc şi aşa mai departe, m-am lăsat şi am ajuns în familia lingviştilor datorită lui Graur, cu al său curs de introducere în lingvistică şi... restul e istorie.