Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Sînt un singuratic îndrăgostit de lume


Adina Diniţoiu, un interviu cu Marius Daniel Popescu

16.01.2015
Observator Cultural, decembrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Stabilit din 1990 la Lausanne, scriitorul Marius Daniel Popescu - afirmat în Elveţia, cu romanul La Symphonie du loup (José Corti, 2007 - Premiul "Robert Walser" 2008) / Simfonia lupului (Humanitas, 2008, traducere de Emanoil Marcu) - a venit în România cu ocazia Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti. De curînd, a apărut şi traducerea românească a celui de-al doilea roman al său, Les Couleurs de l'hirondelle (José Corti, 2012)/ Culorile rîndunicii (Polirom, 2014, traducere de Simona Modreanu). Un scriitor cu o voce aparte, originală şi puternică, în peisajul francofon, dar şi un personaj insolit, şofer de autobuz şi patronul jurnalului literar Le Persil / Pătrunjelul, în viaţa de toate zilele.
 
Adina Diniţoiu: Aţi făcut parte din "grupul de la Braşov" (condus de Alexandru Muşina) înainte de a pleca din ţară, în 1990. Primul roman, Simfonia lupului, cel care v-a făcut cunoscut, e dedicat lui Gheorghe Crăciun, al doilea, Culorile rîndunicii - lui Alexandru Muşina. În ce fel v-au influenţat cei doi şi cum aţi reuşit să "gestionaţi" aceste influenţe scriind două romane într-un alt spaţiu cultural (extrem de diferit) şi într-o limbă străină (franceza)? Cum e să scrii un roman autobiografic într-o limbă străină?
Marius Daniel Popescu: Cu Sandu (Muşina) şi George (Crăciun) am învăţat să avansez în poezia pe care o scriam în epoca aceea, la Braşov, ei mi-au dat cărţi să citesc şi mi-au asigurat lecturile. Cu Sandu am făcut chiar şi un cenaclu, în vremea comunismului, se numea Alternative - m-au pus preşedinte, pentru că eram plin de energie. Evident că cenaclul a fost desfiinţat, şi comuniştii m-au chemat pe mine la interviu să mă întrebe de ce se numea Alternative - pentru că, în comunism, nu exista alternativă. Or, eu le-am spus că e vorba de alternative literare, de tip romantism ori alte curente şi stiluri literare etc. Am continuat cenaclul într-o formă intimă, acasă la Sandu ori la George, ne mai întîlneam în restaurante, în parcuri sau pe stradă. Importante pentru mine au fost atunci recunoaşterea acestei scriituri pe care o practicam şi integrarea în grupul braşovean format din Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Petru Goleşteanu (plecat acum în America sau Canada) şi Sorin (Adam) Matei (Simona Popescu, deşi făcea parte din grup, plecase deja la Bucureşti). În felul acesta, prin ei, am putut cunoaşte şi alţi scriitori din alte părţi, la un moment dat, de pildă, am fost într-o tabără de creaţie la Buşteni, alături de studenţi, s-au decernat premiile de poezie ale organizaţiei studenţeşti de atunci - aveam, aşadar, mult mai multă încredere în ceea ce făceam.

Discutam cu ei, citeam cărţi recomandate de ei, am cunoscut modul în care scriau alţi prozatori, am căpătat încredere - eu fiind, altfel, absolvent de silvicultură şi complet rupt de mediul literar, eram de-a dreptul un singuratic. După '90, mi-am făcut un ziar de opinie politică, se numea Replica, dar destinul a făcut să plec la scurtă vreme din ţară, în Elveţia. Prima mea carte de poeme, scrisă în limba română, a fost "organizată" în Elveţia, în timpul unei vizite a lui Sandu şi a Taniei (soţia lui Alexandru Muşina, n.m.). Aşa am publicat cărţile de poeme în limba română: scriindu-le şi pregătindu-le în Elveţia. La un moment dat, am avut şi o alternanţă, o carte de poezie în limba română apărută în România, şi una de poezie în limba franceză, apărută în Elveţia. Am publicat două cărţi de poeme în franceză. Cît despre scrisul romanelor autobiografice în limba franceză - pentru mine nu e nici o dificultate, scriu în franceză aşa cum scriu în română, trec de la o limbă la alta cum ai trece dintr-o cameră în alta, e un gest natural, firesc, aproape inconştient; pentru mine nu e nici o muncă, nici un efort suplimentar în limba franceză. Scriu, trăiesc şi gîndesc în limba franceză aşa cum o fac în limba română.
 
A.D.: Prima dată cînd aţi scris proză, aţi scris direct în franceză sau aţi avut încercări şi în limba română?
M.D.P.: Am scris direct în franceză. Dar se poate spune că anumite tipuri de poem se întîlnesc şi în proza mea. Anumite modalităţi de a descrie, de a "ritualiza banalul", cotidianul, cum spuneau prietenii mei, Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun, dar şi unii critici - Al. Cistelecan, de pildă, spunea acest lucru de - spre poezia mea, într-o cronică - găsim, într-adevăr, aceste lucruri şi în proza mea. Însă momentul în care am "găsit" stilul şi structura romanului Simfonia lupului s-a petrecut într-o seară, cînd eram împreună cu un prieten elveţian. De fapt, eu am avut trei naşi literari: Sandu Muşina în România, acest prieten elveţian graţie căruia am trecut la proză - şi am să vă povestesc cum -, iar cel de-al treilea, un scriitor francez, Jacques Gélat, care m-a recomandat Editurii José Corti din Franţa (editura care publică romanele lui Marius Daniel Popescu, n.m.). Aşadar, eram cu prietenul meu elveţian, la cabana lui de la munte, şi-i spuneam poveşti româneşti; pe vremea aceea, scriam poezie. La un moment dat, pe la 2 noaptea, el mi-a spus: "Apucă-te şi pune pe hîrtie ce-mi spui, lasă poezia, scrie proză, asta e literatură adevărată!". M-am uitat aşa la el - nu era Internet pe vremea aceea -, şi i-am spus: "Du-te şi adu-mi maşina ta de scris!". Şi în noaptea aceea, pînă la 4 dimineaţa, am scris primele 20 de pagini format A4, de fapt, primele 40 de pagini ale romanului Simfonia lupului.
 
A.D.: Înainte de roman, poezia dvs. a avut ecouri în Elveţia?
M.D.P.: Da, cu al doilea volum de poezie (Arrêts déplacés, Édítíons Antipodes, 2004) am obţinut Premiul Rilke în Elveţia - şoc pentru toată lumea. Era un volum în care mare parte din texte erau inspirate din viaţa unui şofer de autobuz (meseria mea), din relaţia lui cu clienţii. Îmi aduc aminte cum, după ce am publicat Simfonia lupului şi am devenit cunoscut, o doamnă din juriul Premiului Rilke mi-a spus că e mulţumită că mi-a dat mie acel premiu, pentru că am continuat scrisul şi am confirmat ca prozator.

Problematizarea limbajului

A.D.: Problematizarea limbajului - legătura lui cu referentul, cu "realitatea" (în speţă cea comunistă), convenţia, "echivocul" lui vin, cred, de la Crăciun şi chiar de la Nedelciu, care îl citeau, de pildă, pe Wittgenstein, dar cunoşteau şi sursele franţuzeşti, Tel Quel, Nouveau Roman. Colecţiile enorme de obiecte, atitudini, gesturi etc. şi sensul care se naşte din enumerarea lor trimit la Nouveau Roman. Există o influenţă conştientă în acest sens la dvs., prin lecturi, într-un mediu francofon?
M.D.P.: Am citit şi citesc mult, şi înainte de a pleca din România. Influenţele există independent de mine, la un moment dat, inconştient, nu-mi dau seama de ele. Însă există o diferenţiere clară între Nouveau Roman / Noul Roman şi stilul meu. Scrisul meu vine din două obsesii: obsesia relaţională cu lumea, cu viaţa, cu vibraţia, cu ceilalţi - în sensul ăsta, eu transform totul în literatură, în stilul acela vibraţional, descriptiv al literaturii mele. E vorba, la mine, de un stil emoţional, şi nu de unul formal, textul se naşte din vibraţia cu lumea (deşi poate fi influenţat şi de lecturile mele şi de discuţiile literare). E, aşadar, această relaţie cu lumea realizată prin simţuri, o şi descriu într-un pasaj din Culorile rîndunicii, unde e vorba despre "embrionul textului". Pe de altă parte, în paralel cu descrierea unor scene mai mult sau mai puţin banale, am obsesia limbajului, a rolului şi a sensului său. În Simfonia lupului apare deseori fraza: Cuvintele n-ar trebui să existe, iar în Culorile rîndunicii, cuvintele sînt puse în legătură cu "recreaţia", dar şi cu jocul, cu jocurile copiilor, dar şi ale adulţilor.
 
A.D.: Pe de o parte vorbiţi despre "inutilitatea cuvintelor", pe de alta, însă, ele sînt unealta de lucru a scriitorului (vezi: "te gîndeai la stăpînirea şi la echivocul cuvintelor" ş.a.m.d.). Există o opoziţie între limbajul puterii (fie ea comunistă ori capitalistă - a publicităţii etc.) şi limbajul scriitorului, pe care o tematizaţi?
M.D.P.: Limbajul este, fără doar şi poate, o unealtă, un mijloc de comunicare şi, la un moment dat, avem percepţii ale nonsensului acestui limbaj. Asta e o extremă: dacă ne îndepărtăm de ea, descoperim o multitudine de forme, de expresii ale limbajului uman, prin specializările care s-au creat: limbajul religios, economic, politic etc. mergînd pînă la limbajul bonurilor de casă, al publicităţii, al afişelor, pe care le utilizez în romanele mele. E o diversitate enormă a limbajelor - eu le recuperez şi le aduc iarăşi în literatură, le transform în literatură.
 
A.D.: Golindu-le de sensul lor practic?
M.D.P.: Nu, dimpotrivă, utilizîndu-le mot-à-mot, literal. Eu le adun, le pun în pagină, fără judecăţi de valoare, fiindcă pentru mine totul e literatură. Atunci cînd iei distanţă de aceste limbaje, însă, de la depărtare, percepi într-adevăr, nonsensul limbajului. Pentru mine scriitura este o muncă, o muncă dură, dificilă, e o investire de energie enormă. Îmi place mai mult să trăiesc decît să scriu, dar le fac pe amîndouă. Nu revin asupra a ceea ce scriu, merg mai departe, e o presiune pe care mi-o inculc pentru a nu pierde timp.
 
Naraţiunea la persoana a II-a

A.D.: Cum vă organizaţi cărţile, cum aţi organizat, de pildă, Simfonia lupului, care pare, conform titlului, să aibă o structură muzicală, cu secvenţe care se acumulează, cu mai multe planuri?
M.D.P.: Romanul debutează cu înmormîntarea tatălui protagonistului, urmează o serie de secvenţe care trec de la scenele intime, din viaţa personajului, la acelea aşa-zicînd de grup, care fac referire la viaţa în comunism, la constrîngerile impuse de "partidul unic" (cum apare el în carte) - alternanţe de viaţă intimă şi de viaţă în colectivitate (comunism). Structura de ansamblu a rezultat în urma unui montaj: am pe perete, înşirate cu piuneze, o mulţime de foi (printate) cu scene din roman - în felul acesta mi-e mai uşor să-mi dau seama unde ar trebui plasată fiecare scenă.
 
A.D.: De ce aţi ales să vă scrieţi romanele la persoana a II-a? (În Simfonia lupului, cel care se adresează protagonistului este bunicul acestuia, în text se face referire adesea la o întreagă problematică identitară etc.) E o influenţă livrescă (franceză)?
M.D.P.: Nu e mai dificil pentru publicul larg un roman scris la persoana a II-a? Întîi de toate, eu nu mă gîndesc la public atunci cînd scriu - scriu aşa cum consider şi după aceea, fie ce-o fi. Dar motivele mele sînt două: mai întîi e vorba de o distanţare, persoana a II-a conferă o anumită distanţare personajului, o altă luciditate faţă de evenimentele prezentate, iar al doilea motiv este că persoana a II-a îmi permite să obţin o diversificare a naratorilor: nu numai bunicul e narator, sînt, de fapt, mai mulţi naratori (putem citi textul şi aşa), construcţia narativă este mai complexă, de fapt. Acest "tu" îmi permite să dau cuvîntul unei multitudini de naratori. Există inclusiv situaţia în care naratorul vorbeşte despre el însuşi la persoana a II-a.
 
A.D.: Am citit motivaţia juriului care v-a acordat Premiul "Robert Walser" şi se spunea acolo că membrii juriului au fost impresionaţi de inovaţia stilistică şi narativă, de "stil şi naraţiune", de faptul că romanul marchează o "înnoire în tradiţia literară".
M.D.P.: Da, într-adevăr, formula literară practicată de mine i-a impresionat nu numai pe ei, dar şi pe editor (José Corti). Editura José Corti e interesată în mod special de scriitori francofoni contemporani, care propun inovaţii literare. Unii m-au comparat cu Claude Simon, dar, spre deosebire de acesta şi de Nouveau Roman, eu pun accentul pe trăire, pe vibraţie, pe existenţă, pe lumea de dincolo de text. Apropo de originalitate, cel dintîi care a fost impresionat a fost, cum spuneam, editorul meu, iar apoi juraţii Premiului "Robert Walser". Eu ştiam că voi veni cu ceva original pe piaţa literară - de regulă citesc mult, mă informez, citesc în franceză, dar autori din toate zonele culturale. De pildă, acum un an, am fost la un festival de literatură la Beirut, unde am întîlnit, printre alţi scriitori (un columbian, Santiago Gamboa, doi libanezi care scriu în engleză în Canada etc.), un marocan stabilit la Paris şi care scrie în franceză; le-am cumpărat cărţile în franceză şi le citesc pe rînd. Marocanul, de pildă, mi se pare foarte interesant, nu numai pentru că scrie bine (felul în care redă societatea marocană, scenele descriptive care sînt adevărate secvenţe picturale etc.), dar şi pentru că este homosexual şi vorbeşte în cartea lui despre homosexualitatea unui personaj într-un Maroc sărac şi izolat; scriitorul a făcut şi un film foarte bun după cartea lui. Deci, citesc diversificat, depinde numai cum mă "agăţ" de un titlu ori altul sau cine îmi recomandă o carte. Eu citesc, învăţ continuu, şi în acelaşi timp îmi păstrez "embrionul literar" de care vorbeam mai sus. Dar baza de informaţii este enormă, este atît de mare, încît resimt un soi de limitare stupidă, şi mă întreb ce să aleg din tot ce văd, înregistrez, mi se întîmplă, eu care vreau să clădesc lumea din nou?! (rîde). Devenim derizorii, chiar dacă - în literatură - poţi face un roman din trei fraze...
 
A.D.: De ce aţi decis să scrieţi o continuare a Simfoniei lupului ? Practic, asta este Culorile rîndunicii. V-a cerut editorul această continuare?
M.D.P.: Nu, absolut deloc, editorul meu este unul excelent, în sensul că nu pune nici un fel de presiune pe autorii publicaţi. Eu am decis această continuare, de fapt vreau să fac o trilogie, lucrez acum la al treilea volum, în care voi evoca moartea lui Sandu Muşina [fiecare roman începe cu scena unei înmormîntări, n.m.], voi evoca anii mei de formare în cadrul grupului de la Braşov, întîlnirea cu Sandu şi modul în care am devenit poet / scriitor frecventînd acest grup; şi evident, plecarea mea din ţară după evenimentele din '89 (în '90) şi trecerea într-o altă lume , într-o altă limbă.
 
A.D.: Se poate spune că e o trilogie biografică?
M.D.P.: Da, ea cuprinde multe elemente biografice, dar în acelaşi timp nu e viaţa mea. E viaţa multora. Eu aşa trăiesc şi aşa scriu: iau elemente din viaţă şi le redau în scris. Asta e maniera mea de a scrie, sînt mai degrabă un observator al realităţii; sînt, în acelaşi timp, conştient de diversitatea modalităţilor de a scrie şi de faptul că fiecare scriitor optează pentru aceea care-i este proprie.
 
O mărturie literară

A.D.:
Aţi declarat: "Eu sînt un independent, un fel de sălbatic care nu se supune sistemului, la propriu şi la figurat". Ce vreţi să spuneţi, vă consideraţi un revoltat, un marginal sau chiar un anarhist (deşi faceţi multe joburi, lucraţi în sistem)?
M.D.P.: Nu, deloc, eu sînt un tip îndrăgostit de lume, de viaţă, deci sociabil, supus, căutător - caut relaţii cu oamenii, dăruiesc, dar în acelaşi timp sînt un solitar, un singuratic, un observator nu trist, dar şocat de frumuseţea şi de diversitatea lumii, şi sînt singur aici, în percepţia asta. Şi observ tipurile de sistem social, politic, de organizare dintr-o întreprindere, le accept, şi mă revolt doar atunci cînd simt nevoia (la nivel individual), nu ca anarhiştii, troţkiştii, staliniştii, naziştii etc. Dacă nu, merg mai departe şi încerc să depun în literatură aceste percepţii şocante, într-un fel, ale lumii. Sînt, deci, un solitar îndrăgostit de lume, care se revoltă numai atunci cînd are nevoie, şi care explică în scris aceste diversităţi enorme, antagonice ale lumii înconjurătoare (individuale sau "statale", românească, elveţiană, europeană, occidentală etc.). Eu am contact cu orice tip de lume, fie ea de stînga sau de dreapta, oameni bogaţi ori săraci, oameni spălaţi sau nespălaţi etc. La fel, în România vin des, de cîte ori vreau, şi în acelaşi timp mă simt integrat în Elveţia, fac un ziar literar acolo [Le Persil / Pătrunjelul, n.m.], am mai multe meserii (printre care cea de şofer de autobuz), am prieteni etc. Dar prin scrisul meu vreau să depun o mărturie literară despre perioada copilăriei şi a formării mele literare în România, dar şi despre două epoci, cea comunistă, dar şi cei 25 de ani de postcomunism românesc.
 
A.D.: Nu simţiţi că trădaţi viaţa, că vă trădaţi prietenii preluînd totul în romanele dvs.?
M.D.P.: Nu, trebuie să-ţi asumi faptul că nu e vorba de o indiscreţie, eu nu fac decît să preiau tipuri de comportament, de expresii, de dureri şi bucurii, de ritm, de organizare. Asta e.
 
A.D.: Cum e cu ziarul Le Persil şi de ce l-aţi numit aşa?
M.D.P.: Ca să aduc un nou condiment cultural în bucătăria elveţiană (rîde). E un ziar creat de mine acum 10 ani, în 2004 (am ajuns, iată, la nr. 91-92-93), şi la început conţinea doar textele mele (literare). E un ziar care apare aproape lunar, mai des sau mai rar de o lună, depinde de bani şi de implicare; de 10 ani îl imprim în ţară şi-l aduc cu autocarul în Elveţia. La început mi s-a făcut publicitate la radio, la televiziune, în presă; apoi am avut baza de date a abonaţilor unui alt ziar literar şi i-am întrebat dacă sînt de acord să primească şi Le Persil; mulţi au fost de acord, acum am 1.000 de abonaţi. Eu sînt patronul, dar există o redacţie care funcţionează printr-o asociaţie (L'Association des Amis du journal "Le Persil") care face rost de bani pentru ziar (dar poate şi propune anumite numere). Acest ultim număr e un număr omagial, triplu, tipărit pe hîrtie de lux, consacrat unui scriitor elveţian de origine evreiască dispărut în 2013, Jean-Luc Benoziglio. E un ziar strict literar, care funcţionează cum vrea el, nu există nici o presiune pentru lungimea unui text, a numărului de pagini sau a datei de apariţie; şi cu toate acestea, există, după cum vedeţi, o regularitate a lui (în 2014, am făcut 17 numere).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer