Istoria unul cal

Ca Viorica, iapa lui moş Ion, nu mai era alt cal în sat. Şi asta nu numai pentru că era un cal roib mai înalt ca toţi ceilalţi, ci pentru că avea o anume sălbăticie şi nobleţe în felul de a fi. Nimeni nu o putea încăleca, doar moş Ion. Dar şi el se apropia încet-încet de ea, cu palma întinsă, şuşotind molcom. Întotdeauna Viorica tremura ca o fecioară la primul sărut. Sărea nărăvaşă într-o parte, se cabra, muşchii vălurindu-i-se pe toată spinarea. Cu greu se liniştea când moş Ion îi punea pe nesimţite căpăstrul şi o încăleca. N-o folosea niciodată la căruţă. Mătuşa Nataliţa, soţia lui moş Ion, cam boscorodea în fel şi chip împotriva Vioricăi. "Casa geme de treburi, iar el se uită toată ziulica în, Doamne iartă-mă... spatele dihaniei celei. Plus c-o buşumează de trei ori pe zi". "Hm, femeile", concluziona calm moş Ion, aflând de la noi, nepoţii, nemulţumirile mătuşii.

Viorica era liberă. Moş Ion îi dădea drumul în vale la Ţurlui, iar ea păştea acolo prin huceaguri toată ziua. Noi o însoţeam cât puteam. Cei mai fericiţi erau cei care reuşeau s-o atingă sau să i se uite pentru o clipă în ochii viorii, în care lumea se vedea arcuită şi turtită înfricoşător. Firişoarele de sânge din bolboşii ochilor făceau imaginea şi mai crâncenă. Alteori însă Viorica nu stătea locului. Avea hachiţe şi dispărea în pădure. Venea seara la poartă şi aştepta liniştită până îi deschidea cineva. Alteori nu se potolea până seara şi nu venea acasă. Atunci moş Ion lua frânghia, bărdiţa şi pornea în căutarea ei. Uneori se întorcea abia spre dimineaţă, obosit, ud până la brâu de rouă, dar bucuros - găsise pe Viorica. Fuma o ţigară la gura sobei, ca să nu deranjeze nepoţii, şi se gândea că parcă iapa asta ar fi fost om, numai că nu vorbeşte. Ba, la drept vorbind, poate că-i mai mult decât om, căci şi îngerii nu vorbesc decât pe limba simţămintelor, ca şi Viorica.

Ei, dar câteodată moş Ion avea chef de plimbare. Se bărbierea afară pe prispă, uitându-se într-un ciob de oglindă. Se primenea, încălţa botforii de la 1916 şi, tot aşa, cu palma întinsă, se apropia de Viorica, care tremura toată. Noi tăbârceam şaua. Moş Ion o înşeua tacticos. Cu degetele sale pătrăţoase, bătucite de muncă, îi trăgea chinga pe sub burtă: cu patima, dar şi cu tandreţea îndrăgostitului, care strânge, dar şi compătimeşte în acelaşi timp. Mătuşa Nataliţa iar boscorodea şi făcea mare zgomot la bucătărie. "Hm, aşa-i femeia - slabă", zicea moş Ion, iar noi nu pricepeam cum vine vorba asta, fiindcă vedeam că, dimpotrivă, mătuşa Nataliţa era grasă, iar el, moş Ion, era slab ca toaca. Apoi moş Ion se urca în şa: cu căciula brumărie pusă pe-o ureche, cu biciuşca cu fiong roş. "Doamne ajută!" zicea moş Ion şi-şi făcea cruce. Când îşi făcea cruce moş Ion, apoi îşi făcea! Rar, apăsând cu degetele de parcă bătea cuie. Apoi se apleca, deschidea portiţa şi plescăia din buze: "Hai, die, fetiţa!" Şi pornea în buiestru. Noi, nepoţii, rămâneam presăraţi prin ogradă, uitându-ne după moş Ion. Mătuşa rămânea şi ea cu vreo sită sau cu vreo oală uitată în mână şi se uita după el: "Of, că frumos îi, dracu'!" - zicea şi se ştergea cu colţul baticului pe la ochi. Într-adevăr, greu mai erau de înţeles femeile, gândeam noi.

Pe urmă a venit colhozul, iar Viorica a fost luată acolo. Când au luat-o, moş Ion n-a ieşit vreo trei zile din casă. După aceea venea pe la noi unu' Holoşpin, zis Zăbălosu. Moş Ion îi tot dădea de băut şi îl ruga să aibă grijă de Viorica. "Să mă stucheşti în ochi, bade Ion, dacă eu... - gâjâia Zăbălosu după câteva pahare - să mă stucheşti în ochi!" Zăbălosu o avea în grijă. O puseseră la căruţă.

La câţiva ani după aceea, moş Ion a adus la noi un inginer de la C.A.P. Inginerul vorbea tare şi se interesa de toate câte avea în gospodărie moş Ion. Mătuşa Nataliţa tăiase din vreme o găină şi-o gătise. În odaia "de curat" moş Ion şi inginerul beau şi mâncau ţopurile, pieptul şi târtiţa. Noi, nepoţii, mâncam scurmuşele, capul şi gâtul la bucătărie cu mătuşa. Ce-or fi discutat, cât va fi dat moş Ion, nu ştiu. Dar ştiu că la vreo câteva zile a venit cu Viorica acasă. Noi am sărit în sus de bucurie. Viorica era slabă numai piele şi os, avea rosături şi răni pe spinarea costelivă. În jurul rănilor roiau muştele. Le alungai, se puneau imediat la loc. "Nu contează - zicea mătuşa - o facem noi la loc". Moş Ion însă a apucat-o pe Viorica de frâu şi a strigat deodată la ea: "Iha!". Calul a sărit doi paşi înapoi şi s-a oprit, lăsând capul ascultător în jos. "Iha!" - a strigat din nou moş Ion. Iar doi paşi înapoi şi iar s-a oprit. Tot mai încrâncenat, moş Ion a făcut la fel încă de câteva ori. "Nu se mai face la loc", a zis la sfârşit. "Ăsta nu e calul meu". "Cum, măi nebunule! E Viorica noastră!" se înfurie mătuşa. "Nu, nu mai e cal, e vacă. Au stricat calul", zice moş Ion. "Nu vezi, nu mai e mândru, e supus ca o vacă".

Din ziua aceea moş Ion nu s-a mai uitat la Viorica. Trecea pe lângă ea ca pe lângă un butuc fără suflet. Mătuşa se oprea lângă ea şi lăcrima. Acum o încălecam noi. Puteam. Nu ne mai înspăimântau ochii ei cu vinişoare crâncene de sânge. După un timp, moş Ion a vândut-o şi n-am mai auzit nimic de ea.