There's a lady who's sure...

- Ce faci, bă? - Am fost la (nume indescifrabil) da' n-avea bani...

Acesta este tonusul românesc în care mi-a început despărţirea de Praga. Nu auzisem, până atunci, vorbindu-se româneşte într-un oraş în care prea puţin vorbesc ele, cuvintele. Am început aceste notiţe în autobuz, pe scaunul de pe roata din spate - dreapta (contează?); conform ceasului de deasupra şoferului şi conform planului, tu ar fi trebuit să aterizezi; dar ai întârziat - doar ai şi plecat cu puţină întârziere. Primii kilometri în autobuz m-am simţit ca şi când aş fi călătorit în cârca unui elefant; hai, sunt cârcotaş, fireşte nu-mi mai convenea nimic; doar plecam; doar plecasem; şi ce dacă şoseaua e din piatră cubică? Iaca, scriu şi aşa (ca şi cum nu aş avea, de felul meu, un scris oricum indescifrabil, de la tata l-am moştenit; "eu", zicea odată tata, "am învăţat să scriu, alţii să înveţe să citească")... doar n-o să mă plâng că nişte pietre de pavaj mi-au discreditat caligrafia!

Am început (încă din autobuz) să citesc "Iubirile..." lui Kundera; sunt curios dacă îl voi citi cu plăcere, după weekendul de la Praga, în care am tânjit după tine (doar eram şi acum cu Ştefan), rătăcind pe străzi în speranţa că apari, de după un colţ, sperând că dacă închid odată ochii se face sfârşit de primăvară sau mai târziu, cândva - când, liberi, amândoi, fără timpul presându-ne (aşa cum o face de prea multe ori)... visam! Dar, revenind: de ce nu i-aş lua la citit şi desluşit pe cehi? Şi câţi sunt; duminică dimineaţa am umblat prin librării şi am luat în mână doar titlurile traduse în limbile de circulaţie internaţională (sârba nu mi-a fost de prea mult folos în descifrarea pe fugă a originalelor ceheşti). În timp ce gândeam toate astea şi ţineam caietul deschis, aşteptând ideile să vină şi să se lase notate în agendă, autobuzul tocmai traversa o pasarelă de pe care am văzut până hăt departe, în Praga; până la Renaissance. Încetul cu încetul ieşeam din Oraşul de Aur.

Căutând, în foarte recea dimineaţă de duminică, autogara, după ce mi-am lăsat bagajul la gară (unde, între toate variantele de depozitare a bagajelor, nu ştiu de ce l-am ales pe cel mai scump), am luat ghidul Pragăi în mână şi am început să mă plimb cu degetul pe hărţi (comparând, în vântul tăios al dimineţii, numele de pe hârtie cu cele de la colţurile străzilor, m-am trezit, de câteva ori, mormăind printre dinţi, aproape înjurând cu glas tare; dar cine mai umbla la ora aceea pe străzi, să mă vadă, să mă audă, să râdă de mine?). Şi, cum mă plimbam eu, aşa, năuc, am ieşit din hărţi şi am nimerit - la (aveam să constat mai târziu) nici 200 de metri de oraşul vechi - într-o mahala, clădiri ca-n Calea Moşilor, din care, probabil, nu le-a fost nici lor uşor (cu toată intransigenţa lui Vaclav Klaus, cândva premier, acum preşedinte, libertarianul meu model de politician) să se lepede de abuziv instalaţii gitanes (au şi ei... şi, dacă nu greşesc, cehii au fost cei ce şi-au propus să ridice, într-un oraş, nu ştiu care, un zid care să-i despartă de ţigani; deşi, dacă nu îmi amintesc bine, poate nu erau cehi şi poate nici ţigani nu erau; ei, gata, ba da, la cehi se întâmpla asta...); aşadar: clădiri dărăpănate, cu ferestre în care, pe post de geam, zăceau cartoane şi funduri de ambalaje de portocale din scânduri subţiri-subţiri, iar prin ramele geamurilor izolate în acest fel se vedeau atârnând la uscat sub găurile din tavan/acoperiş, ţoale, că haine mi-ar fi destul de greu să le spun; acum, la drept vorbind, în spatele autogării din Zagreb am întâlnit acelaşi peisaj dezolant, dominat de o piaţă de chinezisme; însă nu m-a frapat într-atât; deoarece Praga e... e "altceva"!

Şi, cu chiu, cu vai, am regăsit harta, am reintrat în hărţi (nu în cărţi!) şi, încetul cu încetul, cum să-ţi spun?, am constatat că am făcut un ocol cât toate zilele, pentru că de la autogară până la hotel nu mi-au trebuit mai mult de zece minute de mers pe picioare; da, dar dacă aş fi ştiut dinainte aş fi ratat experienţa cartierelor deprimante, dinspre Zizkov; şi, sincer să fiu, mai e ceva: am fost zgârcit; m-am zgârcit la opt coroane; atât m-ar fi costat mersul cu metroul, preţ de o staţie, de la Hlavna (gara principală, gata centrală, gara mare, cum vrei, principală îi zic ei) până la Florenc, unde este autogara. O singură staţie (dacă mă riscăm, puteam să merg şi fără bilet).

Praga, una peste alta, rămâne Praga - mai ales acolo unde trecutul mai îndepărtat trăieşte, departe de alterarea ultimei jumătăţi de secol din veacul totalitarismelor; şi câte traiesc, de altfel, în Praga de Aur. În primul rând legendele; cultul decapitării - oripilant, dom-le, ce obiceiuri, ce pasiuni, pe aceşti "pemi" (Ce înseamnă "pem"? Este prescurtarea bănăţeană pentru denumirea unui membru al populaţiei provenind din această parte a Cehiei, din Bohemia! Bohemi -> boemi -> bömi -> bemi -> pemi!). Uite, de exemplu, în Staro Mesto, peste cine crezi că am dat, în spatele catedralei Maicii Domnului din Tyn (Tyn provine din aceeaşi familie de cuvinte din care îşi trage sorgintea şi româneasca tindă; Tyn înseamnă curte şi se referă la curtea vechii primarii)? Peste turcul îndrăgostit, la vremea lui, de tânăra pragheză, plecat, apoi, îndărat la Înalta Poartă cu promisiunea de a se întoarce. Ani la rând fără de veşti l-a aşteptat fata până când, într-un târziu, abandonată crezându-se, s-a măritat cu un altul (universalitatea dramei...). Dar turcul s-a întors; aflând vestea, plin de furie, şi-a ridicat iataganul şi a decapitat-o. Nu şi-a găsit nici după moarte odihna şi se plimbă prin Staro Mesto, ţinând de pletele blonde capul femeii iubite. Am trecut pe lângă el, privindu-l curios - cine nu s-ar minuna în faţa unei astfel de privelişti? Nu m-a văzut... cică nu vede pe nimeni; merge înainte, întunecată-i fiind mintea de durerea din suflet.

Fantomele Pragăi pot fi clasificate, la fel cum geologii (am sa mă întorc la ei, într-o zi, când am să scriu despre Muzeul Ştiinţelor Naturale şi exponatele aduse chiar şi de la Oraviţa) sortează mineralele după clivaj, formă de cristalizare... tata, mă ajuţi? Am cam uitat tot din cursurile predate de Ungureanu şi Buia (nici pe dragul de Rebrişoreanu nu l-am uitat, asistentul de la mineralogie, cristalografie şi ce-o mai fi fost... daca ar ştii ei că s-a lipit, totuşi, ceva de mine!).

Dar: despre decapitaţii Pragăi vorbeam. Tânărul templier care se iveşte deja de secole, de exemplu, nu poate fi ancorat într-un anume incident; Staro Mesto s-a căpătuit, pur si simplu, cu el. Sau, cine ştie, şi-a pierdut capul într-un context atât de abominabil încât nimănui nu i-a convenit să relateze întâmplarea astfel că, peste vremi, lumea a uitat de unde i s'a tras templierului. Cert este că în cursul serii de vineri spre sâmbătă (mereu atunci) se iveşte, călare pe un cal ce pare că tocmai a înghiţit jar, pe Liliova ulica, una dintre străzile înguste ce dau înspre piaţa Primăriei Vechi. Iar capul... Nu şi l-a pierdut de tot; îl poartă la subraţ. Unii spun că l-ar fi întâlnit şi că nimic nu l-ar înfuria mai tare decât o întrebare de genul "Tinere cavaler, nu ţi-ar fi mai comod sa călăreşti cu capul pe umeri?"

Dar ce atâtea decapitări? Dacă aş începe să le trec în revistă doar pe cele pe care le ştiu aş avea ceva de scris. Sau să o fac? Ţi-a spus ghida, în ultima zi, că, la Praga, nu e cazul să te apleci prea tare pe fereastră. Nu este cazul nici sa treci prea aproape de faţadele locuinţelor. Nu se ştie când îţi cade în cap cineva. Praga are şi la asasinate prin aruncări de pe geam tradiţie. Sigur, explicaţia este simplă: a arunca pe cineva de pe geam era metoda cea mai puţin costisitoare de a executa un adversar, un duşman, un contracandidat, un rival, mă rog, pe mama soacră sau pe cine or mai fi vrut ei, de-a lungul vremii, să lichideze. Căci, orice s-ar spune despre boemia lor şi despre înclinaţia spre filosofie, toate ca toate - dar să nu-i scoţi din sărite, pe cehi - sunt neamuri fioroase şi violente. Păi, nu acolo, la Praga a început războiul de 30 de ani?

Dar, până atunci, într-o dimineaţă fierbinte de iulie, era duminică şi era 1419. Cu patru ani mai devreme fusese ars pe rug Jan Hus (alt obicei al cehilor, mai ales pe cei care îi cheamă Jan - să ardă de vii; 550 de ani după Hus îşi dădea foc Palach, Jan Palach - doar că în faţa acestei torţe a conştiinţei îmi scot pălăria sufletului şi vărs lacrima de simpatie a celui care nu a avut curajul gestului său de rebeliune faţă de un sistem totalitar; dar să revin la epoca inchiziţiei). Orice protest al husiţilor se încheia în închisoare; iar husiţii doreau să coboare biserica din luxul aristocratic în modestia vulgului. Jan Jelivsky este răspunzător pentru acest incident pe care îl relatează în acest paragraf; aici începe istoria azvîrlirilor de pe geam; aici este, de fapt, prima atestare documentară. După un discurs înflăcărat, Jelivsky şi-a condus mulţimea până la primăria din Nove Mesto, cerând eliberarea fraţilor de credinţă. Au pătruns în sala de consiliu, au pus mâna pe primar şi pe cine au mai găsit acolo - se spune că ar fi fost 12 consilieri dar ar putea fi vorba despre o legendă: consilierii, 12 la număr întocmai precum apostolii; în fine... mitologie, o respectam cu stricteţe (am verificat pe internet: unele surse vorbesc despre trei "consuli", probabil consilieri, şi şapte cetăţeni).

Să revin: au pus, deci, mâna, pe cine nu avea treabă, duminică dimineaţa, nici la biserică, nici acasă ci s-a găsit să fie-n primărie şi zvr! cu ei pe geam. Ce a urmat? Măcel în tot oraşul. Au ars biserici catolice, s-au năpustit în cartierul evreiesc (of, săracii, ori de câte ori îi sare, la Praga, cuiva muştarul, musai să încheie şi nişte socoteli in cartierul evreiesc).

În 1483 se năştea Martin Luther; asta, în tabăra reformaţilor; între catolici venea pe lume olandezul Raphael, cel care, latinizându-se Raffaello Sanzio, avea sa picteze Madona Sixtina; în Spania, Tomas de Torquemada devenea inchizitor-şef; Dumnezeule, ce an! Ciuma făcea ravagii în Praga condusă de regele catolic Vladislav. Când ceva nu mergea în România, că era vorba despre un şofer de autobuz care lua curba de parcă "ar fi transportat cartofi" sau dacă vreun cui ieşea prin lemnul unei bănci din parc de-ţi rupea bunătate de blugi aduşi cu sacrificii de la sârbi, printre dinţi, cât mai scrâşnit şi neauzit cu putinţă, îi trăgeai o d-aia sănătoasă mamei lui Ceauşescu. Când, la Praga, treburile se înrăutăţeau, se lăsa cu înghesuială şi cucuie inter-confesionale. Ciuma (nu putea altfel) se repercută, iată, asupra relaţiei dintre variatele denominaţiuni religioase. Nu e foarte limpede care au fost resorturile, însă catolicii plănuiau asasinarea liderilor husiţi. Până să-şi ducă, însă, supuşii papei Sixtus al IV-lea treaba la bun sfârşit se răsculară iarăşi reformaţii şi l-au convins pe dom- primare că cel mai scurt drum până la parter este (pe unde altundeva?) pe geam. Uite că nu ştiu ce a păţit, în timpul acestei răscoale husite, cartierul evreiesc - Josefinum. Dar nu-mi miroase foarte a bine!

Ei, dar toate ca toate, "incidente izolate" (ca să-l parafrazez pe Cătălin Giosan, directorul Pro TV Chişinău, în interviu Deutsche Welle, referindu-se la brutalităţile poliţiei basarabene); abia ziua de 23 mai 1618 dă un sens istoric acestei tradiţii pragheze. Totul a pornit de la o farsă - şi s-a încheiat într-o oroare. Doi sau, după unele surse, trei ofiţeri ai gărzii regale au fost luaţi pe sus şi aruncaţi pe (ghici!) geam de câţiva membri ai dietei boheme, conduşi de predicatorul Budova, Vaclav Budova (cum altfel dacă nu Vaclav), şi de groful Matthias Thurn - nici o legătură cu primul găsit la o căutare simplă Google pe Internet, calculatorist şi membru, evident, în secolul XXI, într-o filială locală a social-democraţilor germani. Dar Budova şi Thurn (acesta din urmă general cu sânge fierbinte, din brigăzile morave) au urcat dealul Hradului, neoprindu-se până în cancelarie, decişi să îi sperie pe trimişii regelui (catolic) Ferdinand, guvernatorii Jaroslav Martinic şi William sau Vilem Slavata (care, săracul, de-abia trecuse la catolicism, cu numai doi ani mai devreme, de dragul soţiei sale, Lucie Otylie - acum, dacă mă gândesc bine, oare o fi iubit-o sau i-o fi deschis, relaţia cu ea, calea spre ascensiune socio-politică?). Metoda aruncatului pe geam era, deja, experimentată, testată, probată, funcţiona, ce mai - era în vogă. De data aceasta, însă, husiţii au ales (în mod intenţionat) un geam de pe care zborul nu era fatal. Victimele au scăpat cu viaţă; husiţii susţin că guvernatorii ar fi căzut într-o grămadă de balegă de cai; catolicii afirmă, însă, că, în căderea lor, plonjonul involuntar le-ar fi fost atenuat când şi-au agăţat pelerinele în statuia Fecioarei Maria.

Una peste alta, semnul revoltei fusese dat - şi unde oare mi se puteau duce răsculaţii? Da-da-da, desigur: in Josefinum. Cartierul evreiesc a fost devastat; dar şi mânăstirile franciscane. Doar că, de această dată, tensiunea nu s-a stins aici. Bohemia fu cuprinsă, de acolo, întreaga Germanie şi, apoi, mare parte din Europa se cufundă în război. Treizeci de ani.

În fine, să terminăm cu defenestrările Pragăi. Jan Masaryk. A fost (decenii la rând nu şi-a găsit răspuns această întrebare) asasinat politic sau sinucidere? La începutul acestui an (acum, când scriu, suntem în 2004, hm, o paranteză care mă face să cred că eu chiar sper să scriu pentru eternitate!!!), poliţia cehă a dat verdictul: ministrul de Externe al Cehoslovaciei a fost aruncat de pe geam, la 10 martie 1948, din cabinetul său ministerial aflat în Palatul Cernyn. Singurul apropiat încă în viaţă al lui Masaryk - doctorul Antonin Sum - susţine, însă, ca ministrul a făcut exact ceea ce, 21 de ani mai târziu, avea să facă şi Jan Palach: un sacrificiu pentru a mobiliza opinia publică în faţa pericolului sovietic!

La Praga se poartă şi adulterul; dar nu despre adulter vreau să scriu acum. "În vreme ce marele actor Norinsky pătrundea, în jurul orelor trei ale amiezii, în cafeneaua Naţional, vis-a-vis de Teatrul Ceh din Praga..." Astfel începe "Regele Bohusch", una dintre cele "Doua povestiri" ale lui Rainer Maria Rilke. Cafeneaua pragheză nu este loc de desfăşurare a acţiunii ci, de atâtea ori, chiar personaj. Sigur, poate fi simplificată imaginea cafenelei la locul supremei socializări - dar asta ar însemna să nu mai respectăm statusul social al cafenelei în Europa Centrală. Există câteva colţuri de Europa în care, ca şi aici, la Praga, cafeneaua este companion şi nu adăpost. În Hybernska, la Arco, Franz Kafka le citea amicilor săi pasaje din Proces. La Union (oraşul şi Unionul său, nu?) se refugiau fraţii Capek. Iar Vaclav Havel şi disidenţii Primăverii de la Praga se ascundeau în Cafe Slavia.

Kafka şi politica: tipul acela sumbru, crescut în oraşul atâtor orori, deprimatul autor al deprimantelor sale opere, scria, în jurnalul său, pe 2 august 1914: "Germania a declarat război Rusiei; după amiază am fost să înot". Fascinant, acest contrast!

Am căutat, cu Ştefan, cafeneaua Slavia; am căutat locurile în care-şi răsucea Vaclav Havel ţigarea cu multă iarbă de "şaişoptist", acolo unde se goleau sticlele de absinth (n-am înţeles cum de este catalogată, încă, "lichior", la concentraţia aceea de etanol; de fapt, are 70 de grade... ştiură ei, francezii, ce ştiură, atunci când o interziseră, cu accent pe "ă", vă rog, pe ea, băutura cu pricina). Se bea îndoit cu apă, unii îi mai pun zahăr. Oricum, la contactul cu apa prinde a se decolora (efectul "louche"), la fel ca şi pastis-ul. Doar că dacă pastis-ul se face alburiu şi are gust de bromhexin, absinthul are culoare verde-smarald (deşi în lumina cafenelei în care am stat cu Ştefan aşteptând să treacă seara pentru a ne revedea şi - totodată - bucurându-mă de reîntâlnirea cu el, absinthul părea albastru). Ei, efectul acesta "louche" este unul din motivele pentru care absinthul se bea într-un veritabil ritual; mă rog, acolo unde se mai bea. Ceva străbunici ai absinthului se consumau încă de pe vremea lui Plinius (nu ştiu care dintre ei), dar adevărata licoare a dat piept cu marele consumator abia spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Unde? În Europa Centrală şi de Sud. La Praga, în Elveţia, în Franţa. "Zâna verde", cum îi spuneau nemţii (sau "devil in disguise", în literatura anglofonă), a fost interzisă, după ce medicii au constatat că dependenţa de absinth generează delirium. Cred că Cehia este printre ultimele bastioane al consumatorilor de absinth. Prohibiţie! Nu e normal! Normal e să-i spui omului ce riscuri întâmpină; să-l educi; apoi să-l laşi în grija lui. Monet şi Picasso l-au desenat pe "Băutorul de absinth", Degas a lăsat "Absinthul", van Gogh şi-a traversat toată perioada galbenă sub influenţa absinthului, care absinth e vinovat şi pentru o parte din creaţiile lui Baudelaire, Rimbauld, Apollinaire (mă rog, la ăsta din urmă se simte, chiar, un uşor iz de beţie în peniţă, daca n-o fi chiar un început de delir - cum ar fi în cazul scurtului roman despre "hospodar") şi Verlaine. Dar astea sunt legende; cert este că la mare căutare - sau cel puţin expuse între alte obiecte de cult turistic - se află, în magazinele de suveniruri din Praga, Absinthul lui Havel.

Grog... Ceai cu rom? Rom cu apă? Sau, vorba mamei, rom cu rom? Bună întrebare, dar ce contează? Dacă îţi îngheaţă picioarele înseamnă că nu ai ajuns la Praga când trebuia. Nu ai ajuns când, la Praga, înfloresc merii, când Oraşul de Aur nu străluceşte sub orbitorul galben al acoperişurilor ci te apasă cu splendida mireasmă a florilor de primăvară ce se vor transforma, mai târziu, în fructe numai bune de mâncat (doar vorbim despre Praga) din palma jumătăţii iubite! Dar dacă te-ai rătăcit şi ţi-e frig, ori tragi un absinth (dar numai o singură dată, ca şi cu joint-ul, la Amsterdam, de curiozitate) ori bei un grog fierbinte.

Uneori, dacă te pileşti cânţi. A propos... Ieşeam din Praga şi cântam (în gând, vecinii mei de calatorie cu autobuzul nu aveau nici o vină): "There-s a lady who's sure all the glitters is gold..." Oare doamna aceea care crede că tot ce străluceşte este aur nu este cumva doamna Praga, cu ale ei laboratoare minuscule de alchimie de pe Zlata Ulicka? Cu danezul acela astrolog (geocentrist) şi alchimist (Tycho, Tycho Brahe) sau cu rabbi Löw, despre care se credea că deţine toate secretele lumii, de la mare taină a fabricării aurului până la misterul vieţii artificiale - Golemul?

februarie 2004