30.04.2004
Despre Lisabona nu se poate scrie o poveste. Doar un poem. Sau - ca aici - un soi de schiţă: rămăşiţă fidelă a unei fervori inepuizabile. Fragmente - cu (multe) spaţii albe, care "spun" mai mult decît ceea ce poţi (şi, de fapt, nu poţi) scrie.


În spaţiile albe, imaginaţi-vă tot misterul acestui oraş mistic, poetic, halucinant. În rîndurile tipărite, lucrurile. Starea lucrurilor. Ca-n filmul lui Wenders cu-acelaşi titlu, turnat în sudul Portugaliei şi la Lisabona. Un film despre imposibilitatea de a termina o poveste - din lipsă de peliculă.


Cealaltă poveste - Lisbon Story, tot de Wenders -, filmată acum exact 10 ani, este "despre" sunetele oraşului: fîlfîitul păsărilor, fîşîitul tufişurilor, foşnetul vîntului de după-amiază măturînd, discret, terasa unei case, mieunatul unei pisici... Pe care un "inginer de sunet" neamţ încearcă să le capteze cu microfonul său lung şi "blănos" pentru a le stoca, apoi, în vederea unui film. Care nu se va face...


Lisboa "story" nu poate fi decît asta: un inventar aleator al sunetelor şi al senzaţiilor inanalizabile. "Nouveau roman" obiectual, riguros hiperrealist. "Povestea" unei continue stări şi-a unei neîncetate stupori: cum se face că acest oraş, la rigoare pitoresc-mizerabilist, ascunde-şi-dezvăluie atîta poezie? Ce îl ridică (afectiv) deasupra atîtor altele - mult mai bogate, mai celebre, mai "elegante"? De ce m-am îndrăgostit, iremediabil şi irecuperabil, de Lisabona?


Borges a scris o Fervor de Buenos Aires. La Lisabona am stat chiar pe Rua de Buenos Aires, o stradă în pantă cu şine şerpuitoare de tramvai. Dar Lisabona este toată numai străzi în pantă, şine şerpuitoare de tramvai, perspective abrupte & vertiginoase; ca un tablou de De Chirico, tot numai orizontală & metafizică...


Lisabona este metafizică pe orizontale înclinate. Cu umbrele sale tăiate de cuţite solare, cu calcanele sale dezgolite de ploi, cu tramvaiele sale tactile, cu siluetele sale dispărînd/ reapărînd la capătul străzilor în planuri înclinate...

În parcul ambasadei, un copac contorsionat, desenat parcă de Hokusai. Verticală adormită, cu dor de orizontală...

Ca peste tot, străzile poartă denumiri în funcţie de importanţă: Avenida, Rua, Travessa, Calçada. Adică "Bulevard", "Stradă", "Alee", "Ulicioară". Ca mai toate oraşele sudului, Lisabona este un labirint, subţiindu-se pînă la un fir de uliţă pe care o femeie corpolentă şi o pisică mai lentă nu pot trece una pe lîngă alta...

Străzile poartă denumiri poetice, care nu mai ţin cont de importanţă: Travessa do Moinho de Vento ("Aleea Morii de vînt") este, pentru "povestea" mea, o arteră mult mai memorabilă decît "Avenida da Liberdade"! O străduţă în L, chiar lîngă ambasadă, ademenindu-te cu un colţ de glicine pe-un gard...


În tramvai(ul 28): "LUGARES 20 Sentados 38 De pe". (Adică: "Locuri/Aşezate 20/În picioare 38".) Vatmanii îşi iau copiii de-acasă şi-i lasă să manevreze maneta. Vorbesc pe celular, eventual sunînd numărul afişat pe uşa din spate a unei furgonete care blochează drumul. Uneori vorbesc singuri, comentînd ca la teatru ceea ce se-ntîmplă pe marele ecran din faţa tramvaiului - iarăşi mai vorbesc pe celular - "davai, davai" - aşa sună, dar este, de fapt, "stai bem, stai bem", "bine, bine" - şi, în general, nu se grăbesc; mă gîndesc totuşi că trebuie să ai nervi de oţel ca să faci de nu-ştiu-cîte ori pe zi drumul labirintic printre străduţe & obstacole...


Maşinile, parcate oriunde: tramvaiele & autobuzele încetinesc cînd trec pe lîngă ele - sau bat strident în metal/claxonează atunci cînd chiar nu pot trece. Totul, în oraş, este o mică tocmeală zilnică pentru a putea circula: cei cu maşinile parcate aiurea ies la repezeală dintr-o cafenea sau vreun magazin sau vreo "pastelaria" şi mişcă volanul, mutînd maşinile cîţiva centimetri mai la dreapta...

Pe străzi nu vezi femei frumoase, nici măcar drăguţe, singurele femei drăguţe, nu frumoase, le vezi la televizor...

Au chipurile şi trupurile fruste - şi ele, şi ei. Trupuri îndesate, chipuri chinuite. Din primele pot ieşi fotbalişti, din celelalte, cîntăreţi de fado. Nu-mi dau seama cum ar arăta un concurs de frumuseţe - probabil, aici mai mult ca oriunde, clişeul acela care spune (şi-au învăţat s-o spună chiar şi Miss-ele cele mai splendide/cele mai stupide) că "nu contează frumuseţea exterioară, ci aceea interioară", este just. Portughezii o au; nu "se vede", tocmai pentru că există...


Corpurile lor sînt precum mîncărurile lor: săţioase. Prietenii cu care eram observau că felurile "tradiţionale" n-au nimic din rafinamentul şi sofisticăria bucătăriei franţuzeşti sau italieneşti. Gastronomia portugheză nu e pentru gurmeţi, ci pentru gurmanzi. Fripturi grele, cu sosuri şi mai grele - de scoici, de pildă! Multe dulciuri, îngrozitor de dulci! (Şi Porto-ul e dulce.) Plus, fireşte, nelipsitul bacalhao - un peşte adus tocmai din Scandinavia, sărat, care se vinde şi-n supermarketuri şi unde, văzîndu-l, nu-ţi vine să-l mai încerci: seamănă cu un preş pus la uscat. Se ţine cîteva zile în apă, să se desăreze, chestia aceea se umflă, reîncepe să aducă a peşte, se taie şi se prepară. Ce este? Nimic altceva decît banalul cod! Globalizarea săracului...

La Lisabona am făcut, întotdeauna, cele mai bune poze. Facilitatea novicelui: oriîncotro ai aţinti aparatul, ce va ieşi va fi "de excepţie"! (Se spune, oare, "de excepçao"?) Oraşul acesta este o enigmă în desfăşurare, întocmai ca o fotografie: priveşti, cadrezi, apeşi - iat-o, desfăşurată! Te uiţi la ea, îndelung, şi-nţelegi că nu putea ieşi altfel, că totul este acolo - şi enigma (intactă), şi poza (care-i conservă misterul). A fotografia la Lisabona este un exerciţiu de enigmatică...


Revenind, temător, pe locurile pe care le-am "imortalizat" altădată (am mai fost de cinci ori la Lisabona: de trei ori am petrecut numai cîte 8 ore - între un tren şi altul -, de două ori am stat cîteva zile - o dată în apartamentul unei arhitecte, altă dată într-o pensiune; pentru mine, fericirea avea o condiţie: să mă pot trezi, într-o dimineaţă, cu oraşul acesta în faţa ochilor!); le voi mai regăsi, oare, intacte? Ca şi fericirea de-a mă trezi la Lisabona, condiţia fericirii mele (de Rac) este să nu mi se contrarieze amintirile...

Şi descopăr, ca-ntr-o divinaţie magnetică - de parcă aparatul meu (Canon digital, de astă dată) ar fi fost nuieluşa fermecată -, un colţ de străzi (de străzi, nu "de stradă": aici, la Lisabona, există - ca-n gravurile lui Escher - pasaje abrupte în care "strada de sus" şi "strada de jos" comunică nesperat) care este acela - acelaşi: o perspectivă unică asupra "misterului & melancoliei unei străzi". Nikonul meu vechi înregistrase o coincidenţă de unghiuri - fire electrice, fire de tramvai, şine, grilaje, trepte, ţigle... - şi, pe un calcan, un graffiti politic. Acum, firele, şinele sînt tot acolo, doar graffiti-ul şi-a schimbat (previzibil?) mesajul; dar mi-este cu neputinţă să cadrez - "identic" - ceea ce văzusem în urmă cu cîţiva ani! Nu pot - nu reuşesc... Oricum aş întoarce aparatul, nu regăsesc aceleaşi linii, aceleaşi forme, aceleaşi raporturi de volum. Ce banalitate - "inspiraţia e o stare de graţie"! Şi, probabil, "digitalia non sunt gratia"...


Ce ştiu, de fapt, despre Lisabona? Extrem de puţin, în fond. Cutremurul din o mie şapte sute şi nu-mai-ştiu-cît (comentat de Voltaire), Estuarul Tejului, Oraşul-Expo (o farfurie futuristă aterizată în extremitatea sud-estică, aproape de Podul Vasco da Gama - cel mai lung pod din Europa, 17 km!) cu gara (am uitat cum se numeşte) aferentă - în care, oprind, aveam senzaţia că intru, printr-o fractură în Timp, direct în Secolul XXII -, Ascensorul Santa-Justa (o ciudăţenie la fel de mare ca "il Mole" antonelian din Torino!), Turnul Belem (vizitat abia acum), Mosteiro dos Jeronimos, Muzeul Azulejului şi cel al Caleştilor (nevizitate nici acum), tramvaiele, Amalia Rodrigues şi Pessoa... Căruia i-am căutat, zadarnic, casa, dînd - absolut din întîmplare - nu peste cea care i-a găzduit geniul & heteronimii, ci peste cea care i-a găzduit venirea pe lume: un impozant imobil burghez, chiar în faţa Operei, unde, la etajul al patrulea - spune plăcuţa - "s-a născut poetul Fernando Pessoa". Fatalitate: sîmbătă, în piaţeta dintre Operă şi Casă se vînd cărţi...


În Lisbon Story apare, cîteva minute, "patriarhul" Cinematografului (portughez & mondial) Manoel de Oliveira (care atunci avea 85 de ani, iar acum - desigur - cu zece mai mult). Apare din senin & dispare pe o străduţă în pantă, schiţînd o săritură a la Charlot. Habar n-am unde locuieşte Oliveira, dacă la Lisabona sau - mai degrabă - la Porto (unde s-a născut). Îl caut, în schimb, pe celălalt mare cineast portughez, Joao Cesar Monteiro - care a murit la-nceputul acestui an. Cu imaginile ultimului său film (Vai e vem/"Du-te-vino") în minte şi cu harta în mînă, bat drumul pînă în "cartierul" (de fapt, strada) Monte Olivete, unde ştiu că locuia; trec prin faţa Parlamentului, urc pe străduţe înguste şi nimeresc - ca prin farmec - în "Praça dos Flores", în care mi se pare că recunosc cadre din film. Mă opresc pe o bancă, îmi aprind o ţigară - Monte Olivete este la doi paşi! Dar la ce număr locuia?! Nu ştiu - nu mai ştiu... Nu-mi rămîne decît să mă plimb, de jos în sus şi de sus în jos (e tot o stradă în pantă!), contemplînd ferestrele, căutînd un indiciu. Găsesc o floare - un mic boboc magenta - în dreptul unui imobil; nu sînt convins că acolo a stat Monteiro, dar îl iau şi-l pun la presat în agendă. Continuu drumul pe lunga Rua Pedro V, apoi pe şi mai lunga Rua Pedro de Alcantara. La un moment dat, autobuzul 100 (cu care Monteiro se duce în vizită la o fostă amantă) îmi iese în cale; în semn de omagiu spontan, îl iau, mă-ntoarce la Praça dos Flores, înapoi la Parlament şi-apoi - din nou - la Alcantara. Mulţi bătrîni, familii cu copii, cîţiva turişti. (Pe "lisboeţi" îi recunoşti pentru că sînt mai poeţi - deşi n-o arată.)


În aceeaşi seară (o seară cu ploaie torenţială!), la restaurantul "Sul" din Chiado, la masa din spate, îl zăresc pe Paulo Branco - producătorul lui Monteiro & Oliveira. Îl privesc scurt, mă priveşte lung - şi gata. "De ce nu l-ai abordat?", mă-ntreabă Marina. "Pentru că eram cu voi şi pentru că ar fi fost prea "scurt". Dar n-au intrat zilele-n sac - mai există Cannes-ul..."

"Fac" - în fine - Prazeres, cimitirul în care (credeam eu) se află mormîntul lui Pessoa. Dar nu mai e aici: a fost mutat la mănăstirea Dos Jeronimos, "panteonul" portughez. (Aflu asta după ce întîlnesc doi gropari, pe care-i întreb - multilingual & "stenofonic" - "Por favor, Pessoa please?", iar ei îmi răspund, cu familiară facondă şi risipă de gesturi, arătînd cu lopeţile înspre ieşire...)

Ce-mi spusese deja Marina: cavourile au sicriele la vedere - poţi face un istoric al "stilului" funerar! Pe ele scrie "Jezigo" (loc de odihnă veşnică?). Miroase a conifere (brazi frumos aliniaţi de o parte şi de alta a aleilor). În depărtare, perspectivă maiestuoasă asupra Tejului şi-a Podului "25 de Abril" (construit de Salazar ca o replică la Golden Gate). În dimineaţa de 28 martie, maratonul (o masă imensă de alergători îmbrăcaţi în tricouri mai mult albe) venea de pe pod şi urca pe colina din apropiere - dar undeva în stînga, mai jos, un alt furnicar strălucitor de tricouri se îndrepta spre baza podului. Panoramic metafizic: de o parte Moartea, de cealaltă - Viaţa. În prim-plan, pacea veşnică a celor adormiţi, în fundal - sănătatea (trecătoare). Cum să nu-ţi vină să spui, văzîndu-i atît de voioşi & de viguroşi: "Şi tu vei fi ţărînă!"?
Contemplarea - şi starea - lucrurilor...

(articol preluat din Dilema Veche)

Vizitaţi în Galeriile LiterNet un Dicţionar portughez alcătuit din fotografiile lui Alex Leo Şerban.

0 comentarii

Publicitate

Sus