În spațiile albe, imaginați-vă tot misterul acestui oraș mistic, poetic, halucinant. În rîndurile tipărite, lucrurile. Starea lucrurilor. Ca-n filmul lui Wenders cu-același titlu, turnat în sudul Portugaliei și la Lisabona. Un film despre imposibilitatea de a termina o poveste - din lipsă de peliculă.
Cealaltă poveste - Lisbon Story, tot de Wenders -, filmată acum exact 10 ani, este "despre" sunetele orașului: fîlfîitul păsărilor, fîșîitul tufișurilor, foșnetul vîntului de după-amiază măturînd, discret, terasa unei case, mieunatul unei pisici... Pe care un "inginer de sunet" neamț încearcă să le capteze cu microfonul său lung și "blănos" pentru a le stoca, apoi, în vederea unui film. Care nu se va face...
Lisboa "story" nu poate fi decît asta: un inventar aleator al sunetelor și al senzațiilor inanalizabile. "Nouveau roman" obiectual, riguros hiperrealist. "Povestea" unei continue stări și-a unei neîncetate stupori: cum se face că acest oraș, la rigoare pitoresc-mizerabilist, ascunde-și-dezvăluie atîta poezie? Ce îl ridică (afectiv) deasupra atîtor altele - mult mai bogate, mai celebre, mai "elegante"? De ce m-am îndrăgostit, iremediabil și irecuperabil, de Lisabona?
Borges a scris o Fervor de Buenos Aires. La Lisabona am stat chiar pe Rua de Buenos Aires, o stradă în pantă cu șine șerpuitoare de tramvai. Dar Lisabona este toată numai străzi în pantă, șine șerpuitoare de tramvai, perspective abrupte & vertiginoase; ca un tablou de De Chirico, tot numai orizontală & metafizică...
Lisabona este metafizică pe orizontale înclinate. Cu umbrele sale tăiate de cuțite solare, cu calcanele sale dezgolite de ploi, cu tramvaiele sale tactile, cu siluetele sale dispărînd/ reapărînd la capătul străzilor în planuri înclinate...
În parcul ambasadei, un copac contorsionat, desenat parcă de Hokusai. Verticală adormită, cu dor de orizontală...
Ca peste tot, străzile poartă denumiri în funcție de importanță: Avenida, Rua, Travessa, Calçada. Adică "Bulevard", "Stradă", "Alee", "Ulicioară". Ca mai toate orașele sudului, Lisabona este un labirint, subțiindu-se pînă la un fir de uliță pe care o femeie corpolentă și o pisică mai lentă nu pot trece una pe lîngă alta...
Străzile poartă denumiri poetice, care nu mai țin cont de importanță: Travessa do Moinho de Vento ("Aleea Morii de vînt") este, pentru "povestea" mea, o arteră mult mai memorabilă decît "Avenida da Liberdade"! O străduță în L, chiar lîngă ambasadă, ademenindu-te cu un colț de glicine pe-un gard...
În tramvai(ul 28): "LUGARES 20 Sentados 38 De pe". (Adică: "Locuri/Așezate 20/În picioare 38".) Vatmanii își iau copiii de-acasă și-i lasă să manevreze maneta. Vorbesc pe celular, eventual sunînd numărul afișat pe ușa din spate a unei furgonete care blochează drumul. Uneori vorbesc singuri, comentînd ca la teatru ceea ce se-ntîmplă pe marele ecran din fața tramvaiului - iarăși mai vorbesc pe celular - "davai, davai" - așa sună, dar este, de fapt, "stai bem, stai bem", "bine, bine" - și, în general, nu se grăbesc; mă gîndesc totuși că trebuie să ai nervi de oțel ca să faci de nu-știu-cîte ori pe zi drumul labirintic printre străduțe & obstacole...
Mașinile, parcate oriunde: tramvaiele & autobuzele încetinesc cînd trec pe lîngă ele - sau bat strident în metal/claxonează atunci cînd chiar nu pot trece. Totul, în oraș, este o mică tocmeală zilnică pentru a putea circula: cei cu mașinile parcate aiurea ies la repezeală dintr-o cafenea sau vreun magazin sau vreo "pastelaria" și mișcă volanul, mutînd mașinile cîțiva centimetri mai la dreapta...
Pe străzi nu vezi femei frumoase, nici măcar drăguțe, singurele femei drăguțe, nu frumoase, le vezi la televizor...
Au chipurile și trupurile fruste - și ele, și ei. Trupuri îndesate, chipuri chinuite. Din primele pot ieși fotbaliști, din celelalte, cîntăreți de fado. Nu-mi dau seama cum ar arăta un concurs de frumusețe - probabil, aici mai mult ca oriunde, clișeul acela care spune (și-au învățat s-o spună chiar și Miss-ele cele mai splendide/cele mai stupide) că "nu contează frumusețea exterioară, ci aceea interioară", este just. Portughezii o au; nu "se vede", tocmai pentru că există...
Corpurile lor sînt precum mîncărurile lor: sățioase. Prietenii cu care eram observau că felurile "tradiționale" n-au nimic din rafinamentul și sofisticăria bucătăriei franțuzești sau italienești. Gastronomia portugheză nu e pentru gurmeți, ci pentru gurmanzi. Fripturi grele, cu sosuri și mai grele - de scoici, de pildă! Multe dulciuri, îngrozitor de dulci! (Și Porto-ul e dulce.) Plus, firește, nelipsitul bacalhao - un pește adus tocmai din Scandinavia, sărat, care se vinde și-n supermarketuri și unde, văzîndu-l, nu-ți vine să-l mai încerci: seamănă cu un preș pus la uscat. Se ține cîteva zile în apă, să se desăreze, chestia aceea se umflă, reîncepe să aducă a pește, se taie și se prepară. Ce este? Nimic altceva decît banalul cod! Globalizarea săracului...
La Lisabona am făcut, întotdeauna, cele mai bune poze. Facilitatea novicelui: oriîncotro ai aținti aparatul, ce va ieși va fi "de excepție"! (Se spune, oare, "de excepçao"?) Orașul acesta este o enigmă în desfășurare, întocmai ca o fotografie: privești, cadrezi, apeși - iat-o, desfășurată! Te uiți la ea, îndelung, și-nțelegi că nu putea ieși altfel, că totul este acolo - și enigma (intactă), și poza (care-i conservă misterul). A fotografia la Lisabona este un exercițiu de enigmatică...
Revenind, temător, pe locurile pe care le-am "imortalizat" altădată (am mai fost de cinci ori la Lisabona: de trei ori am petrecut numai cîte 8 ore - între un tren și altul -, de două ori am stat cîteva zile - o dată în apartamentul unei arhitecte, altă dată într-o pensiune; pentru mine, fericirea avea o condiție: să mă pot trezi, într-o dimineață, cu orașul acesta în fața ochilor!); le voi mai regăsi, oare, intacte? Ca și fericirea de-a mă trezi la Lisabona, condiția fericirii mele (de Rac) este să nu mi se contrarieze amintirile...
Și descopăr, ca-ntr-o divinație magnetică - de parcă aparatul meu (Canon digital, de astă dată) ar fi fost nuielușa fermecată -, un colț de străzi (de străzi, nu "de stradă": aici, la Lisabona, există - ca-n gravurile lui Escher - pasaje abrupte în care "strada de sus" și "strada de jos" comunică nesperat) care este acela - același: o perspectivă unică asupra "misterului & melancoliei unei străzi". Nikonul meu vechi înregistrase o coincidență de unghiuri - fire electrice, fire de tramvai, șine, grilaje, trepte, țigle... - și, pe un calcan, un graffiti politic. Acum, firele, șinele sînt tot acolo, doar graffiti-ul și-a schimbat (previzibil?) mesajul; dar mi-este cu neputință să cadrez - "identic" - ceea ce văzusem în urmă cu cîțiva ani! Nu pot - nu reușesc... Oricum aș întoarce aparatul, nu regăsesc aceleași linii, aceleași forme, aceleași raporturi de volum. Ce banalitate - "inspirația e o stare de grație"! Și, probabil, "digitalia non sunt gratia"...
Ce știu, de fapt, despre Lisabona? Extrem de puțin, în fond. Cutremurul din o mie șapte sute și nu-mai-știu-cît (comentat de Voltaire), Estuarul Tejului, Orașul-Expo (o farfurie futuristă aterizată în extremitatea sud-estică, aproape de Podul Vasco da Gama - cel mai lung pod din Europa, 17 km!) cu gara (am uitat cum se numește) aferentă - în care, oprind, aveam senzația că intru, printr-o fractură în Timp, direct în Secolul XXII -, Ascensorul Santa-Justa (o ciudățenie la fel de mare ca "il Mole" antonelian din Torino!), Turnul Belem (vizitat abia acum), Mosteiro dos Jeronimos, Muzeul Azulejului și cel al Caleștilor (nevizitate nici acum), tramvaiele, Amalia Rodrigues și Pessoa... Căruia i-am căutat, zadarnic, casa, dînd - absolut din întîmplare - nu peste cea care i-a găzduit geniul & heteronimii, ci peste cea care i-a găzduit venirea pe lume: un impozant imobil burghez, chiar în fața Operei, unde, la etajul al patrulea - spune plăcuța - "s-a născut poetul Fernando Pessoa". Fatalitate: sîmbătă, în piațeta dintre Operă și Casă se vînd cărți...
În Lisbon Story apare, cîteva minute, "patriarhul" Cinematografului (portughez & mondial) Manoel de Oliveira (care atunci avea 85 de ani, iar acum - desigur - cu zece mai mult). Apare din senin & dispare pe o străduță în pantă, schițînd o săritură a la Charlot. Habar n-am unde locuiește Oliveira, dacă la Lisabona sau - mai degrabă - la Porto (unde s-a născut). Îl caut, în schimb, pe celălalt mare cineast portughez, Joao Cesar Monteiro - care a murit la-nceputul acestui an. Cu imaginile ultimului său film (Vai e vem/"Du-te-vino") în minte și cu harta în mînă, bat drumul pînă în "cartierul" (de fapt, strada) Monte Olivete, unde știu că locuia; trec prin fața Parlamentului, urc pe străduțe înguste și nimeresc - ca prin farmec - în "Praça dos Flores", în care mi se pare că recunosc cadre din film. Mă opresc pe o bancă, îmi aprind o țigară - Monte Olivete este la doi pași! Dar la ce număr locuia?! Nu știu - nu mai știu... Nu-mi rămîne decît să mă plimb, de jos în sus și de sus în jos (e tot o stradă în pantă!), contemplînd ferestrele, căutînd un indiciu. Găsesc o floare - un mic boboc magenta - în dreptul unui imobil; nu sînt convins că acolo a stat Monteiro, dar îl iau și-l pun la presat în agendă. Continuu drumul pe lunga Rua Pedro V, apoi pe și mai lunga Rua Pedro de Alcantara. La un moment dat, autobuzul 100 (cu care Monteiro se duce în vizită la o fostă amantă) îmi iese în cale; în semn de omagiu spontan, îl iau, mă-ntoarce la Praça dos Flores, înapoi la Parlament și-apoi - din nou - la Alcantara. Mulți bătrîni, familii cu copii, cîțiva turiști. (Pe "lisboeți" îi recunoști pentru că sînt mai poeți - deși n-o arată.)
În aceeași seară (o seară cu ploaie torențială!), la restaurantul "Sul" din Chiado, la masa din spate, îl zăresc pe Paulo Branco - producătorul lui Monteiro & Oliveira. Îl privesc scurt, mă privește lung - și gata. "De ce nu l-ai abordat?", mă-ntreabă Marina. "Pentru că eram cu voi și pentru că ar fi fost prea "scurt". Dar n-au intrat zilele-n sac - mai există Cannes-ul...
"Fac" - în fine - Prazeres, cimitirul în care (credeam eu) se află mormîntul lui Pessoa. Dar nu mai e aici: a fost mutat la mănăstirea Dos Jeronimos, "panteonul" portughez. (Aflu asta după ce întîlnesc doi gropari, pe care-i întreb - multilingual & "stenofonic" - "Por favor, Pessoa please?", iar ei îmi răspund, cu familiară facondă și risipă de gesturi, arătînd cu lopețile înspre ieșire...)
Ce-mi spusese deja Marina: cavourile au sicriele la vedere - poți face un istoric al "stilului" funerar! Pe ele scrie "Jezigo" (loc de odihnă veșnică?). Miroase a conifere (brazi frumos aliniați de o parte și de alta a aleilor). În depărtare, perspectivă maiestuoasă asupra Tejului și-a Podului "25 de Abril" (construit de Salazar ca o replică la Golden Gate). În dimineața de 28 martie, maratonul (o masă imensă de alergători îmbrăcați în tricouri mai mult albe) venea de pe pod și urca pe colina din apropiere - dar undeva în stînga, mai jos, un alt furnicar strălucitor de tricouri se îndrepta spre baza podului. Panoramic metafizic: de o parte Moartea, de cealaltă - Viața. În prim-plan, pacea veșnică a celor adormiți, în fundal - sănătatea (trecătoare). Cum să nu-ți vină să spui, văzîndu-i atît de voioși & de viguroși: "Și tu vei fi țărînă!"?
Contemplarea - și starea - lucrurilor...
(articol preluat din Dilema Veche)
Vizitați în Galeriile LiterNet un Dicționar portughez alcătuit din fotografiile lui Alex Leo Șerban.