Roma micilor străzi

La Roma nu poţi trece nepedepsit dacă pierzi vremea într-un hotel, oricât de obositoare s-ar anunţa ziua următoare.

Aşa a fost să fie, să încep vizitarea oraşului seara, cu părerea de rău că multe localuri turistice vor fi, probabil, închise. "Dar, pe Jupiter, vă rog să mă credeţi, nu a fost nicidecum o pierdere!". Oraşul are mult mai multe faţete de cât vă puteţi închipui. Eu ar fi trebuit să aleg între una interioară alcătuită din muzee, biserici, instituţii, magazine, mici restaurante şi cea exterioară, care aici e îndestulătoare pentru orice călător.

Am văzut oraşul mai întâi parcurgând străzile mici, pe care mă afundam în alte timpuri, străzi înguste unde tinerii de azi folosesc mai degrabă motociclete şi mai puţin maşini şi unde plimbarea se face la pas iar popasul în mici restaurante cochete îmbibate de culoare locală. Zidurile în oraşul vechi sunt într-adevăr vechi cu patină, masive, uşile şi ferestrele la fel. Aici dau întâlnire grupuri de tinerii la un pahar de vorbă, mănâncă spaghetti, beau vin, sunt politicoşi, decenţi nicidecum extravaganţi. La Roma fiecare nume de stradă, fiecare clădire spune ceva. În seara de care vorbesc am parcurs oraşul cu cei doi însoţitori A. şi Y., nişte înrăiţi în "iubirea de oraşe frumoase". A., francez trăitor la Geneva, nu s-a jenat să-mi spună că pentru el, Bucureştiul e urât, iar Y, un flamand călător în toată lumea, a apreciat totuşi mănăstirile din Moldova că au un ceva deosebit, sunt pictate ca nicăieri, adică la exterior (!?).

Am ajuns la Fontana di Trevi. Lumina oraşului e splendidă. Oameni mulţi la ora 10 seara. Am avut o stare de copleşire, de încântare, o stare de plutire îmbinată cu confuzie. Este Neptun şi alaiul său ieşind din mare. Fiecare mişcare este un detaliu de viaţă. Parcă ar ieşi însăşi viaţa din mare. Alaiul este o simfonie care se cântă în allegro forte. Să crezi în om? În zei? În forţă? În sublim? În concept? În imagine? Oare ce este mai important pentru comunicare? Conceptul? Imaginea? Îl întreb pe A, dacă am putea să ne imaginam o lume în care comunicarea ar reveni la imagini. "Nu", răspunde. Descopăr îl el cartezianul, francezul, europeanul înnebunit de categorizări, veşnic căutător în ale spiritului cu mijloace raţionale algebrice, geometrice. "Totul se învaţă prin concepte", spune el. Nu ne putem contura o lume în care comunicarea să fie simbol, după cuceririle epocilor moderne. "De ce?" plusez eu. "Pentru că mintea noastră nu mai poate altfel. Atunci, de mult, în antichitate era posibil. Noi am inventat alte instrumente de cunoaştere." Simt că nici el nu e sigur de ceea spune, dar îl ascult. Franceza lui este plăcută şi o sorb de-a dreptul, pentru că nu am ocazia prea des să o ascult şi s-o folosesc. Ghicesc în el un căutător al contradicţiilor în tot ce scrie, citeşte vede şi ascultă.

Bineînţeles că cei doi mă îndeamnă să fac poze. Apoi trebuie să realizez ritualul de aruncat peste cap a unei monezi, că să revin la Roma, cum spune Y. Fundul fântânii sclipeşte de monede ca şi cum acolo s-ar afla un peşte uriaş cu solzii aurii. Un obicei. Îmi place uneori să intru în aceste jocuri de respectare a cutumei, de-a zgândăritul sorţii. Aş reveni, evident, oricând la Roma în alt anotimp, în altă zi, în alt an să văd alte unghere cu infinitele lor faţete.

Ah, Neptun mă năuceşte cu tot alaiul lui. Acum, când scriu, închid ochii şi vad efectiv toată scena, o aud, chiar şi tunetele. Neptun!!! Toată noaptea acesta ar trebui să o acord acestei impresii, dar nu se poate. Nu departe e biserica Santa Maria Travestere. O privim din josul treptelor. Până sus azaleele albe şi roz le încarcă şi se desenează printre tinerii care se odihnesc, îşi petrec seara pe aceste scării. Tinerii foarte frumoşi, cu profile parcă desprinse din picturile celebre, un Romeo şi o Julietă întâlniţi la fiecare pas. Biserica îşi ridică turlele nestingherită de edificiile alăturate. E un tot care nu strică nimic din valoarea vecinătăţii. Eu nu sunt un expert în domeniul artei, nu vreau să încadrez în curente şi stiluri ceea ce văd ci pur şi simplu mă las dusă de impresii. Observ că de oriunde ai privi o clădire ţi se descoperă noi valenţe. Colega şi gazdă noastră, N. S. căreia îi împărtăşesc această impresie, îmi spune că politica edililor oraşului este de a încuraja grija pentru monumente. Grija ca fiecare monument să fie pus în valoare de mediul în care de află. "Dar pentru asta trebuie să fie o educaţie specială" spun eu. "Da, îmi confirmă ea într-o franceză implacabilă, de ani de zile în curriculum-ul aflat la decizia şcolii se studiază istoria artei. "De fapt, eu asta predau", îmi spune ea zâmbind. Nu ştiam. Bănuiam că e preocupată de educaţia pentru cetăţenia activă ca noi toţi, dar aici chiar e un mod specific de educaţie pentru cetăţenie. Respectare cu sfinţenie a valorilor culturale. Fără să ştiu i-am adus din România un album cu imagini ale unui oraş ardelean, în care imediat a sesizat stilul baroc, "Există aşa ceva în România!" a exclamat. Sunt impresionată la rândul meu de ceea ce văd, nu în cărţi, nu pe internet, ci pe viu, de felul cum oamenii ştiu să dea viaţă oraşului în orice moment.

Mergem la pas admirând sclipirile nopţii romane. Mii de turişti sunt pe străzile ei toată noaptea, spun localnicii. Se profilează Palatul Farnesse de care francezii sunt mândrii, e cadoul lor făcut italienilor. E prea mult pentru o seară, trebuie să "rumeg" în linişte, îmi zic, când am să pot. Reflectare asupra oraşului, asupra mea, asupra noastră. În curând se apropie dimineaţa şi mâine avem treabă. Simt că alunec în oboseală, în visare..... cu un geamăt de preaplin estetic.

În cealaltă după amiază plecam la întrebările insistente ale lui A, dacă vrem să vedem Capela Sixtină, adică marea atracţie interioară pentru care se vine la Roma, sau să vizităm cât mai mult din oraş. Pentru prima variantă există riscul să fie iar închis sau să fie extrem de aglomerat. Dacă tot nu pot vedea acum Roma decât după amiaza târziu şi noaptea înclin să văd cât mai multe străzi şi arhitectura, "exteriorul care a îmbrăcat interiorul" sufletului latin.

Zis şi făcut. Înarmaţi cu un mic ghid al monumentelor şi însoţite de distinsul nostru coleg, profesor de istorie şi iubitor de frumos ca nimeni altul, care ne pusese să alegem, dar, de fapt, cred că îşi dorea mult să mai vadă oraşul "de afară", plecăm la pas. Din Piazza Navona ne despărţim de celălalt grup care a preferat să ia masa. Noi încercăm un traseu în oraşului antic.

Coborâm încet una din istoricele coline. Ne apropiem de Il Colosseo. Lumina după amiezii îmbracă uşor oraşul. Eu le propun o imersiune temporală. "Imaginaţi-vă că suntem un centurion şi două doamne romane! "Ah, sunt istoric, dar nu mi-a plăcut niciodată armata!" Nici mie, îmi spun. Istoria însemnă mult mai mult decât istorie militară. Coborâm panta, ne apropiem cu multă emoţie. Încerc să privesc cu un ochi contemporan lui Colosseum-ul. Enorm! Nu îmi intră în cadru aparatului de fotografiat. Mă gândesc cât de mult trebuie să fi însemnat pentru barbarii veniţi la Roma! Îţi dă într-adevăr sentimentul eternităţii, durabilităţii, oricât încerc să îmi ţin cumpătul. Gândurile mă izbesc odată cu sentimentele ca păsări născute într-un spaţiu închis. Ocolim şi de fiecare dată lumina cade altfel, imaginile sunt diferite.

Ne îndreptăm spre La Via Sacra drumul ofrandelor şi a victoriilor. Călcăm acele pietre şi paşii mei se întretaie în mintea mea cu a celor de acum 2000 de ani. În jur e un muzeu în mărime naturală, atmosferă efectiv de epocă. Centurioni costumaţi. Probabil actori. Urcăm şi de sus vedem toată panorama splendidă a oraşului vechi. Lumina se retrage spre apus, iar urmele ei se trag de pe clădiri, mistifică imaginile, de fiecare dată altele. Joacă pe pereţi umbre amestecate cu umbrele noastre. Am parcurs drumul carelor triumfale, a gloriei, a puterii şi învingătorilor! Dar tot aici a fost şi cădere şi fum şi sânge şi... De abia îmi vad însoţitorii, vorbesc de parcă nu eu vorbesc, ci altcineva din mine. A. spune: " Priviţi clădirile, culoarea Romei este ocru". Constat că şi în franceză se spune "ocru", cum spuneau bunicii mei pentru cărămiziu spre portocaliu. Mă încântă ceea ce văd şi aud, pipăi pietre, sorb lumină parcă mergând pe fundul unui ocean în care totul s-a conservat. Lumina începe să devină lăptoasă. Foro Romano. Facem poze mereu. Să vedem şi Lupoaica! Dar.. rămân descumpănită. Mi se pare monumentul ceva mai mic decât credeam. Înconjurată de clădiri prea maiestoase. De sus, privim din nou Arcul de Triumf a lui Sextus Aurelianus. Aruncăm din nou cu monede. Dacă nu se nimereşte zidul, zeii nu ne confirmă reîntoarcerea aici! Coloane, ziduri, căi bătătorite, linişte, ruine.... Printre acestea, oameni călători căutători în aurul culturii.

Francezul nostru " emigrant la Geneva", ne spune că vizitează oraşul de la vârsta 18 ani şi nu poate spune ca l-a terminat! Il Pantheon. Casa zeilor. Se lasă şi el privirii noastre. Hadrianus. Trebuie să ajungem al Columna lui Traian. "Voi, cei din România trebuie s-o vedeţi!" Prin aceste cuvinte pare să admire miracolul istoric şi să ne înţeleagă diferenţa dincolo de ceea ce se spune despre legătura noastră de sânge latin. Ajungem după ce am mai coborât o mulţime de trepte în Piazza del Campidoglio. Statui, cai şi călăreţi ai senzaţia că te urmăresc, totul emană grandoare, glorie oriunde te-ai uita. Istoria Romei e un vis pe care îl poţi trăi infinit. Te încarcă cu încredere şi putere, voinţa şi optimism. Încep să cred în Roma eternă sau să găsesc alt sens acestor cuvinte.

Columna lui Traian nu e conform aşteptărilor mele, deşi are aceeaşi dimensiune ca şi copia ei din România! La noi pare o un monument enorm, aici e unul printre altele. E în plin proces de restaurare şi nu ne putem apropia prea mult. O istorie scrisă în imagini, spun eu. Poate benzi desenate? Discutăm, iar despre rolul imaginii în comunicare. Francezul bate în retragere. Rămâne de discutat, de văzut. Îi spun că nu mi-a plăcut niciodată faptul că în vârf este statuia lui Sf. Petru cu cheile raiului. Nu i-am văzut niciodată rostul. Sincretism? Nu. Sincretismul este un melanj de stiluri, aici este un fel implicit de a spune. "Aici puterea sunt eu!", " C'est moi!" Da. Putem face şi în alte locuri acelaşi comentariu despre cum o altă putere îşi pune amprenta asupra unui edificiu. Problemă veche. Şi aici politicul a lucrat de-a lungul vremii. (Despre ceea ce ne comunică statuile îmi amintesc o lecţie de acum câţiva ani, într-o şcoală vieneză). Politicul care impune atitudinea şi fapta. Trecem pe lângă Altaro dela Patria. "La machine à ecrire". Şi aici aflăm ideea grandorii, .. dar poporul acesta educat pentru frumos a sancţionat acest palat ca fiind "cel mai urât monument din Roma!" Ca la un top al vedetelor aici e vorba de cel mai urât monument, pentru că e legat de un nume! Mă întreb dacă poporul nu face astfel de reducţii şi în ţara mea. Identifică ceea ce nu îi place, cu persoana dictatorului, cu locurile unde a trăit acesta.

Într-o stradă îngustă a oraşului, în apropierea de Piazza di Spagna ghidul nostru ad-hoc ne spune dintr-o dată: "Iată, aici e un loc mozzartian! Îl întreb dacă s-au cîntat concerte acolo. " Ah, nu, doar aşa mi-am imaginat eu!" Pare într-adevăr o scenă, faţada ca o cortină, iar din spate pot să apară în orice moment actorii. De fapt, o clădire curbată şi două drumuri care se intersectează în spatele ei, lasă impresia de teatru. Şi însoţitorul nostru reconstituie un moment de operetă care s-ar desfăşura în faţa ochilor noştri. Mişcările lor, intrările, ieşirile din scena, un dans uşor ...nu auziţi cumva muzica? nu vedeţi actorii? Râdem de năstruşnicia noastră. Ironie. Clădirea adăposteşte acum o secţie de carabinierii. Ne salutăm amabil zâmbind.

Ne întreabă mereu dacă nu ne e foame. Nu, nu ne este. Foamea a dispărut estompată de altă nevoie. Bem o cafea. Vorbim de familie. Francezul are patru copii cu cele două soţii. "Vedeţi, spune el, familia e o instituţie ca oricare alta. Nu are legătură de multe ori cu sentimentul. Cum toate aceste magnifice clădiri nu au adăpostit întotdeauna zeii, ci oamenii. Prima soţie locuieşte la Paris cu cei doi copii din prima căsătorie. Am instituţionalizat a doua mea legătură, care dura de mulţi ani, numai din cauza impozitelor mari din Elveţia!" Dar există şi alte păreri. "Bineînţeles", completează el. "Le putem ridica şi un monument celor care cad în adulaţia acestei instituţii!". Mă gândesc la plinul care trebuie să umple golul oricărei instituţii. Instituţia o formă goală? Aşa cred europenii? Eu aş prefera să aibă conţinuturile pe care şi le arogă şi să nu mai facem distincţia dintre funcţionar şi om. Idealism.

De pe terasa micii cafeteria vedem Castello di Angelli. E deja noapte. Traversăm podul şi ne îndreptăm spre Piazza San Pietro, locul unde Sanctitatea Sa salută lumea în mai multe limbi de sărbătoarea Paştelui. Spaţiu imens şi aici. Marile biblioteci ale Vaticanului undeva pe aproape. Piaţa e pustie la această oră, umbre ne înconjoară nefiresc. Sentimentul că te afli din nou într-o lume îndelung râvnită. Nu am simţit oboseala şi nici foamea. Doamne, câtă frumuseţe există pe lume şi noi nu ne-o putem acorda sufletului!

La Roma a ţipat în mine ca demon al meu şi numai al meu, gând neîmpărţit cu nimeni: ce să facem cu "măştile"? Mi-au trebuit o mie de mile să aflu cum se poate şi pierde. Eu vreau să văd Roma exterioară, colega mea pe cea interioară, să ne întoarcem îmbogăţite de noi înşine. Nu am anticipat şi posibilitatea, omenească de altfel, a unor rupturi. Nu am bănuit existenţa acestui sindrom al oraşului Roma - muzeu latin viu. Eu vreau să vad Moise, ea vrea Pieta. Actele, deciziile noastre sunt efectul, supărător câteodată, al fundamentelor noastre de gândire. Un sindrom al recalibrărilor morale? Dintr-o dată ne trezim cu alţi ochi cu care privim în noi înşine! Poate că există şi altele, la fel de importante, în terapia frumosului! Dar câte nu poate face arta!