Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Angela goes New Zealand (IV)


Angela Szatmary

18.03.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cinci. The wow factor.

Într-o seară am reuşit să plec de acasă cu mîinile şi buzunarele goale, relaxată, în papuci, ca să mă plimb pe plajă chiar sub răsăritul unei luni pline şi portocalii... Şi nu o să intru în toate detaliile, dar mi-am dat seama că în fine am reuşit să mă obişnuiesc cu stilul locului. Şi am început să înţeleg de ce de cîteva zile mă uit la calculator, şi ies în curte, să mai privesc vulcanul un pic... Dar degeaba, de scris tot vreau să scriu, chiar dacă nu mi-e prea clar despre ce!



În ultimul timp, piaţa imobiliară a suferit un fel de explozie de activitate şi de preţuri (sună familiar?). Aşa că se văd adesea reclame care conţin această expresie: "the wow factor". Vedere superbă la plajă, situarea pe coasta unui vulcan semi-activ, un arbore vechi de 600 de ani în curte... în fine, adăugaţi preţul de aproape un milion dolari, şi chiar că este "wow".

Dar nu despre asta era vorba. Nu. Ci despre lucruri cum ar fi trecerea de la Alpii de sud la coasta de vest. Un tunel de 8 kilometri te transporta direct din ţinutul aspru şi stîncos al munţilor, pe care aparent cea mai evoluată formă de vegetaţie e iarba - direct în inima pădurii tropicale. Aceea deasă, verde, suculentă, cu aspect primitiv. Şi poate cuvintele nu sînt suficiente să descrie efectul, dar e, cum să zic? Scenic!



Sau poate despre şoferul din Wellington, care încercînd să intre în vorbă, întreabă de unde sînt (o, da, am accent, ce credeaţi?). Şi cînd spun România, el zice "oh, really? Constantza!" şi se dovedeşte că omul chiar a ajuns, prin anii 70, şi cam din greşeală, la Constanţa; era în zbor către Grecia, şi ghidul care trebuia să-i aştepte în Bulgaria... Mă rog, poveste complicată, dar şi un pic năucitoare. Soră cu faptul că la mai toate punctele turistice de pe aici am găsit măcar un român! Cine zicea că lumea e mare?

E vorba despre rîuleţul de la capătul lui Routebourne Track (unul dintre traseele faimoase pentru iubitorii de drumeţii serioase). Apa era atît de nefiresc de transparentă încît ghidul meu binevoitor mi-a explicat de vreo 4 ori pînă să pricep că e "doar" curată. După care m-a dus să vedem păstrăvii, acei păstrăvi care sînt acolo de cîţiva ani (că nimeni nu-i poate prinde).



Sau despre plaja din nordul insulei de nord, cu statut de autostradă. Nisipul e suficient de dens ca să susţină trafic de autocare şi 4x4 (şi e mai aglomerat decît majoritatea şoselelor, ha). Singura autostradă din lume spălată de 2 ori pe zi, rîde ghidul, care tocmai ne povestise despre un autocar pe care mareea l-a azvîrlit niţel în aer. Şi plaja asta are doar vreo 100 de kilometri în lungime, nu oricum. Iar pentru cei care rezistă la asaltul olfactiv a milioane de scoici care şi-au găsit să moară pe alocuri, un loc minunat de pescuit (cum e povestea unui tip care a investit 250 de dolari într-un concurs, şi a plecat de acolo cu 56.000 şi o maşina de lux? Pescărească!)



Şi dacă sînt acolo, în nord, poate că mă refer la faptul că întîlnirea între cele 2 imensităţi lichide (Oceanul Pacific şi Marea Tasmaniei) este vizibilă, în schimbarea subtilă a culorilor, undeva între far şi linia orizontului.



Ca să nu vorbesc despre Bay of Islands, cu zeci de insule, sute de iahturi şi o mulţime de cetăţeni bălăcindu-se foarte în larg, în aşteptarea delfinilor (care chiar se prezintă, mai ales între bancuri de meduze, mari şi roze).



Asta dacă nu cumva sînt pe un catamaran strecurîndu-se prin "hole in the rock" (care chiar asta e, o gaură verticală într-o stîncă, în mijlocul, ok, marginea oceanului, cu sonorităţi de catedrală şi toane de prinţesă).



Nu am reuşit să văd arborele-zeu, un kauri bătrîn de 1.800 de ani dar mi-l pot imagina pentru că am urcat pe scara tăiată în inima unui astfel de copac preistoric, după ce-a fost pescuit din mlaştini (împreună cu o grămadă enormă de arbori mai mici, ceea ce a pus bazele unui comerţ fructuos cu obiecte create din astfel de lemn, cu certificat de vechime cu tot. 40.000 de ani, respectabil). Nimeni nu ştie ce s-a întîmplat de i-au înghiţit apele. Dar parcă despre dinozauri s-a aflat ceva?



M-aş putea minuna şi la încrederea fantastică pe care o au oamenii, să construiască un ditamai oraşul, cu zgîrie nori şi tot tacîmul pe un loc care găzduieşte 45 (48?) de vulcani. Şi felul în care se vede acest oraş din turnul hipodermic cu care a fost dotat: întins, verde, înconjurat, străbătut de ocean...



Sau coborînd mai spre centrul insulei, spre Rotorua, în zona activă vulcanic, presărată cu parcuri termale, gheisere, peşteri, şi un miros inconfundabil de sulf. E drept că nu am ajuns să văd Lake Taupo, cel mai mare lac din ţară, renumit drept creaţia unei explozii vulcanice atît de mari încît apare în analele Romei antice (s-a petrecut pe vremea dacilor). Oare v-am mai povestit de asta?



Apropo de vulcani, am urcat pe cel aflat în dotarea vizuală a camerei mele. Nu "mare" lucru - un urcuş de 1 oră, recompensat cu priveliştea cel puţin impresionantă a unui crater adevărat (mă feresc să zic spectaculos, deşi probabil că nu aş greşi). Vedere panoramică asupra oraşului şi golfului. Am introdus în sistem cîmpurile de lavă (chiar aşa sînt, negre, sfărîmicioase), soarele aprins care arde din toate direcţiile, inclusiv dinspre pămînt, arborii care cresc parcă din nimica pe sus-numitele cîmpuri, pînă la stadiul de pădure, nu oricum...




Şi tot aşa, mai departe. Adăugaţi la astea, peste tot, o senzaţie un pic neaşteptată - de sălbăticie bine organizată, sterilizată cumva. Dar probabil că acesta e de fapt începutul unui alt e-mail, acela despre turism ca mod de viaţă.



Pînă atunci, vă salută, încă de departe,
Angela


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer