Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Angela goes New Zealand (III)


Angela Szatmary

08.03.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Patru. La drum.

Unu.

Este a treia oară cînd încep mailul ăsta... sper că acum să meargă mai bine. Este de fapt un mail despre mers. Despre o călătorie lungă şi atît de ciudată încît uneori iţi vine să strigi "ajunge, pauză". Dar călătoria continuă, şi pînă la urmă înveţi să fii recunoscător pentru asta...



Întîi, zborul deasupra insulei de nord, la apusul soarelui. Evident, nu am baftă de fereastra la care apune soarele, dar cum fiecare dezavantaj are şi avantajul lui, am ocazia să obţin confirmarea tuturor avertismentelor anterioare: este o ţară mare, foarte vag populată... Un zbor cu avionul nu mai are deja foarte multă noutate în el după 36 de ore în aer, aşa că trec repede, direct la ocean...



Ok, să nu exagerez, la strîmtoare... Trecerea între insula de nord şi insula de sud, aprox 150 km, cu ferryboatul, "the almost futuristic lynx" - cum îl descrie ghidul meu (e o cărţoaie de care m-am ataşat foarte tare, fiind scrisă cu umor şi multă acurateţe de un scoţian priceput). Ferryboatul se zbate niţel pe valuri (ok, o jumătate de oră, şi suficient de tare cît să nu te poţi ridica de pe scaun) - dar se strecoară cu 60-70 km/oră către malborough sounds, unde marea devine foarte calmă, iar peisajul năucitor...



"Sounds" sînt foarte aproape de ceea ce trebuie să fie fiordurile. Ţărmuri zdrenţuite, dealuri ţîşnind din marea pe care nu o deranjează aproape nimic, cer albastru... Ici colo cîte o barcă, sau o casă azvîrlită pe un mal. Cuvintele nu sînt suficiente ca să adune toată emoţia pe care o creează atîta combinaţie de albastru şi verde, de forme şi linişte.

La capătul liniei, un mic orăşel, sau sat, cum vreţi să o luaţi. Picton, populaţie 4000, o stradă principală, o colecţie de case de vacanţă şi multe iahturi... marea lui calitate este că adăposteşte terminalul ferryboatului, şi gara. Aşa că după o tură, două, trei - mă urc în tren, şi pornesc spre sud. Trenul se cheamă Tranzcoastal, şi are toate motivele să fie aşa, precum se va vedea.

Doi.

Au trecut aproape 2 săptămîni de cînd am început mailul. Şi dacă el nu a "mers" prea departe, nu acelaşi lucru se poate spune despre mine. Nu am să continui aşa cum am început, pas cu pas, poate şi pentru că între timp am căpătat mai multă experienţă, şi lucrurile au căpătat alt contur.

Aşa că, schimbare de scenariu. Noua Zeelandă este o ţară mare, dar mai ales lungă. Populaţie redusă - deşi unii susţin că numărul de turişti îl egalează pe cel de localnici, tot nu se ridică decît la de 3 ori populaţia Bucureştiului. Tocmai mi-am amintit de traficul la Universitate, la ora 12. Brrr.

A călători, deci, are o altă semnificaţie, aici.

Cu avionul. Linia aeriană oficială (Air New Zealand) deserveşte 24 de aeroporturi. Tocmai a fost proclamată "airline to middle earth" - plecăciune către fanii "Lord of The Rings". Dar zborul nu se limitează la liniile oficiale. Aproape orice locaţie turistică oferă zboruri de agrement. Avioane, elicoptere, bombardiere din al 2lea război mondial, parapante, toate sînt chemate la datorie pentru a face mai accesibile diverse locuri care nu trebuie ratate. Singurul vulcan permanent activ, coloniile de pinguini, minunatele "sounds", gheţarii... Sau, precum într-o localitate cu 200 de oameni, o linie aeriană care vă poate duca la locaţiile de filmare ale unui anumit film, nu spui care.

A traversa cu avionul cele 2 insule (cum am făcut eu într-o frumoasă după-amiază de vară - tot nu pot să mă obişnuiesc cu ideea că e vară!) este aproape magic. Insula de sud, aproape în întregime munţi stîncoşi, nu neapărat mai înalţi decît Făgăraşul, nu neapărat diferiţi (deşi aici mai există încă gheţari, pe lîngă nenumăratele lacuri). Dar mulţi, mulţi, mulţi. Aproape o oră de zbor este deasupra crestelor inflexibile, de stîncă, unde vegetaţia se reduce aparent/probabil la licheni.



Insula de nord - neaşteptat de verde, după tot pustiul acela cenuşiu. Ici colo lacuri, apoi un munte stingher, înzăpezit (aflu mai apoi ca este un vulcan, nu în întregime stins, care găzduieşte nişte pîrtii impresionante de schi, garnisite cu acea senzaţie pe care o dă amintirea ultimei erupţii, neaşteptate, de acum vreo 15 de ani, chiar în mijlocul sezonului). Dar nu, insula de nord este un ţinut verde - e drept că asta ascunde un număr de vulcani greu de imaginat. Încă nu ştiu sigur dacă în Auckland sînt 45 sau 48, în total, de exemplu.

Împreună, cele 2 insule par a fi alăturate din greşeală - dar formează o pereche formidabilă.

Cu trenul. Călătoria cu trenul este destul de limitată în NZ. Există cîteva rute "scenice" - poate cuvîntul nu vă e familiar, nici nu ştiu dacă există în română, aici este însă ataşat la atîtea chestii că probabil o să înlocuiască interjecţia mea favorită (pentru necunoscători, cred că era "deosebit"!). De fapt, sînt 2 rute turistice - una pe coasta de est a insulei de sud, care trece pe lîngă ocean, uneori direct pe plajă (care, ca idee, are culoarea neagră) şi cealaltă prin Alpii de sud (munţii cei mulţi, despre care povestii). Dacă la ocean am avut baftă, şi încă pot să revăd albastrul cel mai verde cînd închid ochii - prin munţi am descoperit ce vrea să zică "cerul e mai jos în emisfera sudică". Adică atunci cînd sînt nori, dacă te ridici în picioare, poţi să îi atingi cu vîrful degetelor (bine, nu şi dacă ai un metru şaizeci, precum subsemnata, dar cred că v-aţi făcut o imagine). Aşa că mă mulţumesc cu fotografiile de pe ilustrate, care dovedesc că e fooarte frumos (pardon, scenic). Trenul pe insula de nord este renumit drept plicticos (dealurile înverzite nu au aceeaşi forţa de atracţie precum crestele înzăpezite, presupun).



Pe şosea. Aici maşina este o chestie indispensabilă. Şi ce rău îmi pare mie că am aproape vîrsta dublă faţă de limita minimă pentru carnetul de conducere (accentuez aproape, iar limita e de 15 ani) - şi nu ştiu să conduc! Distanţele sînt foarte mari, şi nu doar la obiectivele turistice, dacă nu considerăm magazinele pe aceeaşi listă. Sistemul de şosele e bun (probabil că soră-mea m-ar bombăni). Să zic doar că există aglomeraţii (în marile oraşe, care nu-s prea multe, oraşele, vreau să zic), dar că majoritatea podurilor sînt cu o singură bandă. Pe insula de sud poţi conduce o jumătate de oră (chiar ore, dacă nu e sezon) fără să întîlneşti pe nimeni. Multe dintre maşini sînt caravane - aparent o metoda foarte bună de vizitare este să închiriezi o maşină (dacă se poate cu dormitor e şi mai bine) şi să te porneşti la drum. Numărul de reclame despre siguranţa la volan, purtarea centurii, riscurile condusului sub influenţa alcoolului este depăşit doar de numărul de camere de luat vederi (cu chitanţier de amenzi ataşat). Şi da, maşinile merg pe partea cealaltă a drumului!



Şoselele te pot duce prin munţi, pe coasta oceanului, sau prin pădurea tropicală - şi dacă nu ştiaţi, ferigile pot avea trunchiul mai înalt decît mine. Dar despre vegetaţie voi povesti alta dată - încă încerc să mă obişnuiesc cu această combinaţie de trandafiri, ferigi gigante, arbori vechi de sute de ani, brazi, banani, flax, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. De asemenea, există o şosea care este de fapt o plajă (şi nu are decît 90 de km lungime!).



Pe apă. Sînt pe o insulă. Pe mai multe, de fapt. Pe lînga ferryboat (despre care cred că am vorbit deja), oferta de transport pe apă este năucitoare. Există taxiuri pe apă (sînt galbene, chiar). Există vase amfibii. Există vapoare cu aburi (şi, da, fochişti). Ce părere aveţi despre bărcile cu motor - dacă vă place viteza, oferte sînt la fel de numeroase ca şi lacurile (mai multe, de fapt, de dragul competiţiei). Sau de bărcile cu pînze? De canoele maori (uneori lungi de 25 de metri)? Sau de nelipsitele caiace (dacă e un golf liniştit) şi/sau surfboards (dacă e un loc cu valuri). Sau poate de vaporul de croazieră care a fost ieri ancorat în port, pentru o zi, şi care arata literalmente ca un zgîrie-nori răsturnat. Aţi ghicit, la televizor exista o reclamă care povesteşte despre virtuţile jachetei de salvare!



Per pedes. Deşi eu merg mult, nu am mare legătură ce ceea ce înseamnă mersul în acest loc. Să zicem doar că toata ţara este străbătută de trasee turistice, care nu sînt doar marcate, ci şi dotate cu hărţi, adăposturi, cabane şi alte cele. Firesc, probabil, căci unele durează 3-4 zile, şi necesită abilităţi de alpinist.

Altele.
Trebuie să creez şi categoria asta, căci mai există atîtea altele! Cum ar fi lamele, crescute undeva în inima insulei de sud, şi care te pot transporta, împreună cu tot echipamentul necesar pentru a avea parte de un grătar substanţial la gura unei mine de aur, abandonate...Dar gata, mă opresc aici!



Aşa că, vedeţi, a călători în Noua Zeelandă este o ocupaţie full-time. Iar destinaţia, uneori, nici nu contează. Dar despre destinaţii, într-un episod viitor.

Cu bine, şi pe curînd, Angela

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer