Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Angela goes New Zealand (II)


Angela Szatmary

04.03.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Trei. Trei oraşe şi un sat

A, şi o fermă. Cam aşa s-ar rezuma, în cîteva cuvinte, călătoria de pînă acum. Am reuşit într-o săptămînă (ce mult pare că a trecut) să dau cîte o tură prin cele 3 mari oraşe (Auckland, Wellington, Christchurch). Şi să trec printr-un orăşel (la noi ar fi de-a dreptul sat cu cei 4.000 de locuitori ai săi, aici candidează la rangul de capitală de provincie, mai ales că e pe insula de sud, unde-s mult mai multe oi decît oameni. Mai ales dacă excludem turiştii, da parcă ăştia-s oameni?)

Să vedem. De la nord la sud (şi, întîmplător, în ordinea mărimii). Auckland este oraşul mare, ţinta emigranţilor, foarte dezvoltat - şi foarte fragmentat fizic, de numeroasele sale ţărmuri. Deci plaje. Cică ar fi vreo 45 de vulcani în regiunea respectivă. Clima este caldă şi foarte umedă. Pînă la punctul că hainele pot putrezi în şifonier, dacă nu eşti vigilent.



Soarele arde, adică vreau să spun arde - pe mine m-a înroşit într-o oră, eu fiind albă precum anumite produse ale oilor. Îl simţi prin nori, care nu sînt puţini - vremea se schimbă incredibil de repede, foarte rar poţi spune "asta o să fie o zi frumoasă". Imagine emblematică: la plimbare pe plajă, cu umbrela strînsă, poate dă vreo ploaie.

Oraşul este plin de arbori enormi, cel mai des sînt pohutukawa - "arborele de crăciun", frunze intens verzi, flori roşii - atît de protejat încît se pronunţă cuvîntul "puşcărie" în fraza introductivă... Vegetaţia este foarte ciudată, o combinaţie de plante europene, absolut decente şi chestii ciudate (nativele) sau pur şi simplu exotice (vezi papaya din grădina soră-mii, sau bananul de la fermă, sau pur şi simplu calele - care sînt tratate drept buruieni). Plantele native (ca şi animalele) au un aer de chestii rămase în urmă (cine a mai auzit de plante femelă şi plante mascul?). Dar toate acestea se lămuresc dacă îmi amintesc că sînt pe o insulă, undeva la capătul lumii, nu-i aşa?


(Volcan Lane, un fel de Lipscani)


Cele 2 zile pe care le-am petrecut la Auckland m-au ajutat să descopăr plăcerea de a coborî pe plajă la 5 minute după micul dejun. Probabil că de aceea foarte puţină lume merge la plajă. Asta dacă excludem suta de joggeri care alergau în cerc, într-una din seri... Tot acolo încep să văd cum e să trăieşti într-un oraş de 1 milion jumate de cetăţeni, dar care are aspectul unui sat. Fiecare cartier este destul de separat de celelalte (pînă la a nu avea decît o şosea de acces - cine se plîngea de militari?). Case - foarte puţine clădiri înalte, cel puţin în Takapuna, cartierul "meu". Dar şi aceasta are un sens - a se vedea mai departe povestea despre Te Papa Tongarewa (adicătălea muzeul naţional).


(Ritual de întîmpinare)


Vă plac denumirile? Sînt maori. Credeaţi că maori sînt nişte personaje într-un roman de Jules Verne? Vă înşelaţi. Maori sînt alive and well, şi formează populaţia nativă a Noii Zeelande, zisă şi Aotearoa, Ţara Lungului Nor Alb. Toate denumirile sînt scrise şi în maori. Muzeele le dedică o grămadă de spaţiu. Printre atracţiile turistice se numără "iniţiere în ritualurile maori". Iar ei sînt cam urîţi (cine se gîndeşte la native languroase, tre' să îşi amintească cum că populaţiile din pacific sînt renumite ca avînd "gena grasă"). Dacă aş cumpăra cadouri, precis că ar include artefacte maori, eventual din jad (toporiştile mai ales sînt spectaculoase).


(Toporişti de jad)


La o oră de zbor (ceaiul se bea din pahare cu LOTR, cum s-ar zice Lord of The Rings) se află Wellington. Capitala, mai pretenţioasă, cu aere, oraş mai compact şi parcă mai spectaculos - înconjurat de munţi, aflată chiar pe vîrful sudic al insulei de nord... să vedem: un cartier vechi, cu case coloniale, care duce la grădina botanică, absolut încîntătoare. Cartierul "business" cu o grămadă de semi-zgîrie-nori (din nou, vezi Te Papa). Între clădirile înalte şi spectaculare - căsuţe de lemn, stil 1850 (majoritatea cîrciumioare apetisante). Pasaje ascunse, tramvai pe cablu (funicular? Oricum, de producţie elveţiană), înfiorător de multe magazine...



Oraşul e renumit pentru vîntul extrem de puternic - în ghid scrie: "dacă e pustiu, înseamnă că trecătorii au încercat să-şi deschidă umbrelele, şi sînt acum în Fiji". Adevărul e că dacă e pustiu, probabil că e după ora 6, toate, toate magazinele sînt închise şi fiecare e la căsuţa lui, înjurînd programul TV. Sau undeva în vreo pădure, practicînd vreun sport naţional. Sau în vreo cîrciumă (practicînd un sport naţional).



Vîntul e şi mai puternic pe Oriental Parade - faleza, cu nişte case absolut năucitoare, o plajă minusculă (în plus, artificială) şi apa suficient de curată cît să înoate în ea pisici de mare... Tot aici se află şi Te Papa! Ei bine, muzeul naţional este o chestie spectaculoasă. Foarte mare, futuristic, şi ca aspect şi ca dotare, acoperind o grămadă de domenii, de la geologie, la istorie naturală, la civilizaţie maori, la emigraţie, la made in New Zealand. "Acoperire" înseamnă toate formele de media imaginabile - fotografii, obiecte, înregistrări audio şi video, scheletul unui cal campion...

În hol, tronează Turnul lui Sauron. Afară, e Bush City - colecţie de plante, cu mini-peşteră şi tot tacîmul... Cel mai impresionant este sectorul despre forţele naturii - care începe cu o prezentare benignă despre scoarţă-crustă-miez, şi continuă pînă la "a, da, Lake Taupo, în centrul insulei de nord - 100 km lungime pe 70 km lăţime - e de fapt craterul unui vulcan dormant/nu-încă-stins". Undeva între se află simulatorul de cutremur, cu reportaj de la ultimul mare eveniment de genul ăsta (la care a crăpat niţel pămîntul pe sub case, de exemplu) şi căsuţă care se zguduie. Acesta e momentul în care încep să apreciez faptul că toate casele sînt mai mult sau mai puţin din lemn, înalte de 3 metri jumate.

Între Wellington şi Christchurch ar trebui să vă povestesc despre fermă, ferryboat, sat şi tren - dar mă tem că mailul e deja prea lung... Aşa că mai adaug un paragraf despre cel de-al treilea oraş, şi vă iert, de data asta!


(Centrul de Arte)


Chch, adică Christchurch este cel mai mare oraş din insula de sud - şi este absolut delicios. Mai ales pentru un călător obosit, care are baftă de o zi jumate de vreme superbă (toată lumea mă ameninţă că se face frig. Vă rog, sînt 27 de grade! Şi soare cu microunde!) Oraşul e destul de mic cît să nu te năucească, are o arhitectură căutat "englezească", cum se cheamă? Gothic revival.



Un rîu (rîuleţ?) plin de raţe, pe care se practică "punting" - adică datul cu barca, cu însoţitor cu bretele şi pălărie de paie, stil anii '30. O grădină botanică frumoasă (am prins sezonul trandafirilor, bafta mea), un restaurant în tramvai - de fapt există o grămadă de restaurante, cafenele, locuri în care se poate gusta vinul pentru care insula este renumită (şi o grămadă de lume face chiar asta)... Plus - se face noapte pe la ora 10, ceea ce e o plăcere!



Cam aşa... Mă voi întoarce acum la YMCA-ul meu, să mă pregătesc pentru călătoria de mîine - traversez Alpii de sud! Aşa că... Va urma

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer