Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Angela goes New Zealand (I)


Angela Szatmary

27.02.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Unu. Există atoli.

Ei bine, da, există atoli.. Sînt aşa cum îi ştim, de la Teleenciclopedia, o fărîmă de pămînt înconjurată de un brîu de corali care păstrează un ochi de splendoare verde în mijlocul mării albastre...

Cu relatări de la faţa locului, oricare ar fi acesta, va reveni, Angela.

PS. Aşa cum v-aţi prins poate, am ajuns la Auckland, la sora mea. M-a aşteptat la aeroport, m-a dus la casa ei, a 6-a de la ocean, mi-a prezentat vulcanul care se vede din camera mea, şi acu mă aşteaptă la poveşti. Este vară, plouă de 3 zile...


(Vulcanul Rangitoto)


Doi. Volare.

Realizez că tocmai a trecut o săptămînă de cînd am pornit la drum şi nu am reuşit să mă aşez să scriu (aproape) nimic - deşi şi asta făcea parte din scopul călătoriei... aşa că acum sînt la calculator şi nu mă ridic pînă nu aştern primele impresii.

Întîi de toate - o scuză (astea se găsesc mereu, nu?). Aşa cum m-am uimit asupra (să spun deasupra?) insulelor, tot aşa am avut ocazia să trăiesc amuzat-disperată experienţa jet-lag-ului. Adică da, toată lumea vorbeşte despre asta, dar nu o să mi se întîmple tocmai mie, nu? Haha. După primul şoc devine însă aproape amuzant - să-ţi simţi corpul complet deconectat, mintea absolut albă şi să experimentezi o linişte de care ai parte foarte rar. Nici un gînd nu te deranjează, nici o senzaţie nu se prezintă pentru analiză, totul e plăcut şi bine... După ce realizezi că au trecut vreo patru ore în ultimele secunde, şi soră-ta este pe punctul de a arunca apă rece peste tine, parcă te iei din nou de gînduri...

De unde şi pînă unde jet-lag, poate o să spuneţi... Păi de la Bucureşti la Amsterdam, de la Amsterdam la Kuala-Lumpur şi de la Kuala-Lumpur la Auckland, bineînţeles. Şi nu aş putea începe relatarea acestei călătorii fără să povestesc despre cele 3 zboruri. Să zic, de la bun început, că distanţa e atît de mare, încît nici nu o mai percep ca atare. Pur şi simplu sînt într-un loc incert, suspendat, şi la un moment dat o să ajung la o destinaţie. Parcă ar fi o călătorie în timp, nu în spaţiu - e mai uşor să concep 11 ore, decît 10.000 de kilometri (poate pentru că timpul poate fi omorît? Trăiască inventatorul televiziunii la bord, precum şi Gutenberg. Bucătarii mai au de lucru!)

Aşa că, pe rînd, tronsoanele...Prima etapă, zborul obişnuit, fără nimic ieşit din comunul experienţei unui călător de mică-spre-normală respiraţie. Deasupra Europei, meditez asupra densităţii populaţiei (şi încă nu ştiu nimica, după cum se va vedea ulterior). Munţii au acoperişuri de zăpadă, Olanda este uimitor de plată şi atît de străbătută de canale încît nu mă pot opri să nu-i compătimesc - oamenii ăştia nu au călărit niciodată peste dealuri (cred că asta mi se trage de la doină şi baladă...). După care ajung la Schipol şi descopăr că au compensat de minune făcînd comerţ... Aeroportul este extrem de bine deghizat sub forma unui centru comercial. Carrefour cu piste de decolare. Nu lăsaţi cărucioarele pe calea de rulare a avioanelor...

Pe tichet, ora de îmbarcare către Kuala-Lumpur este cu o oră prea devreme, mi se pare mie... Asta pînă ajung la locul respectiv, împreună cu încă vreo 400 de persoane (de la bebeluşi de cîteva luni, pînă la bătrîni în cărucioare). Ne îmbarcăm disciplinat, pe contingente (fiecare a primit o culoare). Avionul este ca un "open space", are o grămadă de spaţii administrative, şi este plin pînă la ultimul loc. Mă întreb cu voce tare cum decolează aşa ceva iar vecinul meu de rînd îmi povesteşte că face "naveta" Norvegia-Filipine aproximativ lunar. Mă hotărăsc să tac şi mă bucur că la televizor o să ruleze Piraţii din Caraibe. Măcar asta este o opera de fantezie... Zborul a fost extrem de plăcut, nici un fel de mişcare nepotrivită, o şosea din România (nu zic Bucureşti) nu ar fi permis o asemenea călătorie lină. Stewardesele sînt foarte drăguţe iar eu sînt prima persoană pe care o văd cînd ies din bucătărie, aşa că m-am îndopat cu o grămadă de porţii din tot felul de lucruri pe care nu le-aş putea descrie. Am văzut mai multe programe de televiziune decît în ultima lună (inclusiv un documentar despre statuile de piatra din Insula Paştelui...) Iar cînd m-am prins că afară este lumină, ce să vezi, zburam deasupra insulelor...

Acest al doilea zbor a traversat Europa, o parte din "stane" (Afganistan şi Pakistan), India, Golful Bengal şi o bună parte din Pacific - unde se aflau şi sus-menţionatele insule. Hm, nu-mi face bine să mă gîndesc la ele, o să trec mai departe (nu poţi simţi nostalgie pentru ceva ce ai văzut de la 10 kilometri înălţime, nu?)... La Kuala-Lumpur m-am despărţit de cei 2 colegi de rînd (care sînt şansele să aibă amîndoi aceeaşi meserie - ingineri pe platforme petroliere marine - şi acelaşi stil de viaţă? Europeni cu familii şi "acasă" filipineze?) Şi m-am pomenit pentru 6 ore într-un aeroport foarte nou, foarte frumos, cu grădină interioară, şi atmosferă de seră (la propriu - aer cald şi umed, pereţi enormi de sticlă, o gaşcă de animăluţe bipede mutîndu-se de pe o banchetă pe alta, dintr-un magazin de ciocolată într-un magazin de reviste... Asta ca să evite Christian Dior, Hermes şi Burberrys). Animaţia (sau lipsa de...) îmi aminteşte de comentariile referitoare la SARS ale companionilor mei - aeroportul pare o umbră a ceea ce îmi descria soră-mea, acum 3 ani. Dar să nu devin paranoică, ci să mă îmbarc în al treilea avion.

Decolarea este întîrziată cu vreo oră faţă de program, dar asta îmi dă ocazia să văd 9 avioane de mare tonaj decolînd la distanţă de 5 minute unul de altul, de pe aceeaşi pistă... Al meu este al şaselea. Sînt după 36 de ore în care am dormit extrem de sporadic, blocată la fereastră, departe de stewardese, televizorul individual se uită la mine fără milă, fără viaţă, cearcănele mele nu îmbunătăţesc imaginea... Decid să dorm, este din nou noapte (adevărată, nu mimată cu transperante), voi traversa Australia, apoi din nou deasupra Pacificului, 9 ore de zbor, somnul e cea mai bună idee... Planul funcţionează pînă mă pomenesc în patul de sus al unui tren de noapte între Predeal şi Sighişoara, adică, nu, sînt în avion, Boeing 747, de ce se zgîlţîie în halul ăsta? Pentru că sînt la fereastră, pot să ridic transparentul (aşa se cheamă?). Şi să constat că sîntem undeva între un cer extrem de senin şi plin de stele, cu o mare lună plină, şi nişte nori extrem de spectaculoşi. Iar spectacolul devine şi mai pasionant cînd încep să disting fulgerele... Şi realizez că dedesubt este pămînt, dar nici o luminiţă măcar... Şi somnul e gata. Avionul zboară cu 900-1000 de km/oră, aripile flutură, 400 de pasageri dorm... Ce pot face mai bun decît să pîndesc linia dimineţii? Şi cînd ajung în dimineaţă (senzaţia este exact asta: am ajuns în dimineaţă) - sînt deasupra Australiei, în partea de nord, şi descopăr ce vrea să zică deşert. Adică un loc enorm, unde nu se vede nimic. Unde rîurile par nişte dungi maronii, trasate peste pămîntul ocru... Unde mă (re)apuca uimirea/fiorul despre aglomeraţia europeană. Şi totul - noaptea, fulgerele, desertul, nesomnul meu - şopteşte: Mordor...

Oceanul îşi prezintă din nou splendoarea albastră, insulele împădurite, atolii minusculi, totul printre nori, care se hotărăsc să expună curcubee (de parca nu aş şti că în întuneric aruncă fulgere, hm). Avionul continuă să tremure de parcă ar fi o frunză (mai mare), dar pe lumină parcă nu e aşa de înspăimîntător. Oricum, Noua Zeelendă e aproape, sîntem practic acolo. O aterizare mortală, între nori groşi, de la 10,000 de metri, pînă la 100 de metri altitudine, cu o pistă care începe de la 500 de metri de ocean - şi ce înseamnă asta la 300 de km/h? Life jacket under your seat.

Aeroportul din Auckland mă primeşte cu braţele deschise - pe mine şi pe cei 2.000 de pasageri din cele 5 zboruri care au aterizat în aproximativ acelaşi timp (Sidney, Bangkok, Kuala-Lumpur, Singapore, Hong Kong)... Străbat culoarele cu disperarea cuiva care e sătul de cozi - tocmai mă aşez la una de 200 de persoane. Lucrurile se mişcă însă repede (sînt vreo 20 de vameşi, interviul meu - care am nevoie de "visitor's permit" - a durat aproximativ 3 minute, vameşul m-a facut să rîd), trec prin interviul cu tipa de la "bio-security" (să nu veniţi aici cu rogojina de plajă de vara trecută!) şi gata, am ajuns. Peste 2 zile refac drumul spre aeroport, şi constat ca nu am reţinut absolut nimic, nici un reper pe autostradă... Dar de ce mă miră asta?

Şi uite aşa începe o călătorie în ţinuturile de la capătul lumii...Între timp am mai zburat o dată (sînt la Wellington) şi am adunat suficiente impresii pentru încă multe pagini, dar acestea vor urma, într-un episod viitor... Împreună cu fotografii, bineînţeles!

Cu bine, Angela
(şi ca să fiu în ton cu toate posterele, fanioanele, steagurile din jur ar trebui să adaug - "special envoy to Middle-Earth")
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer