Vacanţa de (la) artă: Bienala Mobilă (cîteva gînduri)

Am participat, vreme de o săptămînă şi pînă în urmă cu o săptămînă (între 28 iulie şi 3 august 2014), alături de o mînă de artişti, curatori, critici, teoreticieni - oameni de artă -  români şi străini din mai multe generaţii, la ceea ce s-a numit "Turul Olteniei", prima ediţie (dar şi primul act) a ceea ce, de asemenea, s-a numit, se numeşte, îşi propune să se numească Bienala Mobilă, invenţie para-cvasi-instituţională a perechii de animatori reuniţi sub titulatura Club Electroputere (Alexandru Niculescu şi Adrian Bojenoiu).

Ultimul act al acestei excursii (care a cuprins şi a atins obiective turistice de toate categoriile, adică nu doar artistico-culturale, precum ansamblul lui Constantin Brâncuşi de la Tîrgu-Jiu, ci şi naturale, unele celebre, precum Cazanele Mari şi cele Mici ale Dunării, altele mai discrete, dar foarte spectaculoase, precum Cheile Sohodolului) s-a consumat în afara Olteniei, la Sibiu, în locuinţa-arhivă-muzeu-studio - operă de arhitectură şi operă de trăire: locuirea conştient-creatoare, deschisă, poroasă, activă, i. d. cum să locuieşti direct în lume, cum să locuieşti lumea, în transparenţă - a soţilor Lia şi Dan Perjovschi.

Or, cu buna dispoziţie ironică binecunoscută, din care i se hrăneşte, parţial, poziţionarea civic-artistică, Dan Perjovschi - gazdă desăvîrşită, care a avut grija şi generozitatea de a se gîndi să prepare o mulţime de mici sandvişuri pentru artiştii călători - nu s-a abţinut să nu ţintească exact în inima schiţei de concept a acestei "manifestări", adică a Bienalei Mobile, mărturisindu-ne că ne urmărise "progresia" pe Facebook şi că se distrase copios de alăturarea, deloc de la sine înţeleasă, dintre ideea de bienală şi activităţile noastre de vacanţă pură.  

Căci, da, ce este şi, mai ales, ce ar putea fi "Bienala Mobilă"? Doar o glumă-protocol de tip Dada (dacă e să urmăm intuiţia pratică a lui Adrian Notz, directorul stabilimentului artistic Cabaret Voltaire din Zürich, care a punctat întregul periplu cu fotografii de grup - nu vom uita prea curînd chemările-comenzile lui acolo unde te aşteptai mai puţin: "group photo!" -, practică binecunoscută, şi nu doar documentară, a avangardelor istorice)? Doar împingerea pînă la o limită post-critică, dez-încrîncenată, ne-resentimentară, veselă precum ştiinţa lui Nietzsche, a ideii de bienală de artă, atît de abuzată, pînă la deriziune, în clipa de faţă, dovadă însă, "în pozitiv", a unui extraordinar apetit de apropriere şi de localizare extremă a unui concept global?
 
Ideea de bienală mobilă are, fireşte, un puternic conţinut ironic-deconstructiv-dialectic, evacuînd, parcă, tocmai arta din ideea de bienală, dar nefăcînd, în felul acesta, decît să-i critice hipertrofierea şi să-i sancţioneze abuzul inflaţionist, adică disocierea, strict actuală, a ideii de bienală de însăşi ideea de artă, bienala tinzînd să devină tot mai mult un act artistic auto-performativ, în sine, cu preţul, însă, al unei manipulări extreme a conceptului de artă şi al unei goliri de arta ca atare. După "numele artei" ca artă, numele de bienală, ca semnificant global, tinde să ia locul, ca act performativ-instituţional de sine, artei înseşi.

Asta sancţionează şi împinge la limită, pentru a o depăşi în sfîrşit, ideea de "bienală mobilă": o instituţie nomadă, care atinge strict efemer diverse localităţi mai mult sau mai puţin umile sau cu potenţial cultural-turistic mai mult sau mai puţin însemnat, o reunire de artişti şi de "oameni de artă" în pre- şi/sau post-artă. Dacă epocala, totuşi, pînă la urmă (măcar ca simptom), "estetică relaţională" a lui Nicolas Bourriaud strîngea publicul în jurul operelor, "bienala mobilă" strînge laolaltă doar artiştii, îi pune pe drumuri, în mişcare, şi lasă total deoparte arta, lucrările, produsele: artiştii doar între ei, vacanţă de la arta care tinde să se confunde tot mai mult, sub semnul imaterialului şi al cognitivului, cu munca. Luăm vacanţă, plecăm în excursie, în "turneu" (altă idee avangardistă, aşa cum a ţinut să ne reamintească Adrian Notz), ieşim, temporar, din arta însăşi, care, mai mult sau mai puţin, le-a fost confiscată, azi, artiştilor, generalizîndu-se şi dizolvîndu-se politico-economic.
 
Tot mai mult, începînd să-şi regăsească ceva din moştenirea avangardistă renegată şi refuzată, arta conteporană să adînceşte, ca domeniu de reflecţie-creaţie, în proceduri şi, mai ales, protocoale şi auto-cvasi-instituţionalizări, devine creaţie procedural-instituţională de sine, încercînd să se re-pună în formă, să-şi regăsească forma părăsindu-şi formele amorului cu forţa la care este supusă, asemenea biblicului Iosif de către femeia lui Putifar, în capitalismul contemporan, capitalismul plăcerii obligatorii, al satisfacerii prin viol soft, "feminin".
 
Între instituţia-artă (instituţia în locul artei) şi arta-instituţie (arta ca invenţia self-instituţională), confuzia este încă masivă (cine perfomează pe cine), şi tocmai de aceea evoluţiile trebuie împinse, discret, în direcţia cea bună, chiar dacă mai lungă şi mai anevoioasă.