Arătătorul (I)

Dragilor Lia şi Costică Acosmei

Mititelu a împins prea mult degetul, odată cu scândura, spre abric, iar ferăstrăul harşti! i-a tăiat degetul arătător. S-a adunat tot atelierul ca la urs. L-au tamponat, l-au pansat. În scurtă vreme nu l-a mai durut, parcă degetul nici nu fusese al lui. Totuşi, ciudat! îl simţea cum pulsează în locul rămas gol. "Lasă, nea Fănele - l-a consolat Ionică tinichigiul, singurul om cu care Mititelu mai tăifăsuia din când în când - las' că nu ai prea multe cărţi de răsfoit la viaţa matale". A venit şi domnul Şaitanoglu, patronul, un tip scund, gras, că mai bine-l sari decât să-l înconjuri. S-a uitat la deget, la Mititelu, a ridicat din umeri şi a rostit concis: "Cab buţin, deget buţin". Din urmă a apărut şi domnişoara Yasmina, prietena domnului Şaitanoglu: înaltă, ochioasă, frumoasă ca o hurie, cu un fel de şalvari fumurii-străvezii. Ducea la piept pe căţeluşa Manath. La vederea degetului, domnişoara s-a strâmbat. Manath s-a holbat cu mutrişoara ei de dragon chinezesc, apoi a început să latre cu spume. Domnişoara Yasmina i-a dat câţiva pupici ca s-o liniştească şi a plecat împreună cu domnul Şaitanoglu.

După aceea oamenii s-au împrăştiat. Iar Mititelu, lipsitul de deget, care se aflase pentru prima dată în atenţia generală, a plecat acasă mai devreme. Pentru prima oară după zece ani de serviciu. E drept, se mai întâmpla să fie în atenţie şi atunci când povestea tot felul de chestii sucite, comice în felul lor. Dar nu prea îl lua lumea în seamă: tare aiuristice mai erau! Păreau adevărate, dar până la urmă erau inventate! Mai era băgat în seamă de copiii din cartier, fiindcă, atunci când era abţiguit, le dădea bomboane, pe care le cumpăra special pentru ei.

Cineva a luat degetul rămas fără stăpân şi l-a aşezat pe un pervaz, printre şurubelniţe strâmbe, lavete pline de ulei şi alte cioveie. A doua zi, când nea Stanciu s-a întors din concediu şi nu ştia nimic de întâmplare, un drac din băieţii cei noi i-a pus pe furiş degetul în buzunarul salopetei. Când nea Stanciu a băgat mâna în buzunar după ţigări, a scos arătătorul lui Mititelu. Râsete, glume! Când a aflat despre ce-i vorba, nea Stanciu, comicăros de felul lui, punea degetul retezat lângă degetele lui, să vadă unde i se potriveşte. Oamenii râdeau ca la panaramă. "Bre, să am şase degete ar fi o chestie! Cu aşa cazma mai că poţi cuprinde ugerul lu' aia, Pamela Anderson."

Pe urmă au pus iarăşi degetul pe pervaz. Şi arătătorul a rămas acolo: tot mai zgârcit, cu sânge închegat pe el, cu unghia tot mai înnegrită. După un timp, nimeni nu mai ştie cât, degetul a dispărut. Oamenii nici nu şi-ar fi dat seama, dacă n-ar observat că Manath, căţeluşa domnişoarei Yasmina, n-a mai venit să latre la deget, cum făcea în fiecare zi. L-o fi mâncat turba de câine, şi-au spus. Însă de la vreme după aceea au început să se petreacă nişte lucruri de poveste.

Nu mult timp după aceea Ionică tinichigiul, Bulache şi Mititelu au mers la un mahăr să-i facă nişte reparaţii la o vilă. Lucrau şi în afara programului pe la diverşi particulari, fiindcă aveau nevoie de bani. Ionică de-abia se însurase şi de câte nu are nevoie omul la o casă nouă! Ba chiar de casă avea nevoie Ionică, fiindcă stătea cu chirie. Mititelu era şi el plin de datorii, copil mic, nevasta îţi cere mereu bani! Numai Bulache era mai fără griji. El era cu băutura, cu gagicile, nopţile pierdute. Ce-i păsa!

Le găsea de lucru maistrul Sile. De data asta le spuse: "Mă, fiţi atenţi! Ăsta-i mahăr mare de la partid." "Care partid, dom maistru?" o face pe niznaiul Bulache. "Unu-i partidul, mă, şi înainte, şi acum. Ce, nu ştiai?" "Vasăzică aşa stă treaba". "Aşa. Ascultaţi-mă pe mine, c-am văzut multe la viaţa mea. Celelalte partide-s aşa, de formă, ca să-i aburească pe fraierii ceia de la... muie. Asta-i. Ş-acuma gata, la treabă! Mă, vă spun încă o dată: Fiţi atenţi! Ăsta unde mergeţi îi tartor mare-mare. Mergeţi îmbrăcaţi mai curăţel. Şi să nu vă pună dracu' să vă apucaţi de băut sau de fumat la locul de muncă". "Da, dacă ne dă un păhărel?" întreabă Mititelu, ca să arate că are şi el glagorie în cap. "Nici dacă vă dă. Spuneţi că voi nu beţi în timpul serviciului. Aţi înţeles?" "'Les!" "Ai înţeles, Ionică?" "Am înţeles, dom' maistru!" "Aşa, mă. Vezi că pe tine mă bazez (deşi Mititelu era cel mai mare ca vârstă, maistrul nu îl lua în seamă niciodată, se baza mereu pe Ionică). Să nu care cumva să cereţi bacşiş, că vă mănâncă benga. Aţi înţeles?" "'Les!"

I-a primit, doamna senator, o baborniţă tencuită gros la obraz, c-o hălăciugă mare, şi zbârlită de culoare violetă şi cu nişte pantaloni largi, subţiri, că i se vedeau chiloţii. Încolo, la cap păpuşă, la cur mătuşă, vorba ceea. Câştigase în seara precedentă la canastă şi acum era satisfăcută, gata să dea drumul la robinetul bunătăţii din ea. Asta şi pentru că se cherchelise un pic. Aşa că le zâmbea celor trei muncitori, ţinând un sulete de ţigară între dinţi şi vorbind la telefon. Însă nu-i scăpa din ochi, căci era ferm convinsă că toţi zugravii, tinichigii, instalatorii şi toţi... ăştia sunt nişte specimene puturoase, gata să te tragă pe sfoară, care, în afara meseriei, dacă o ştiu şi pe aia! nu se pricep decât să tragă chiulul, să bea şi să fure.

Într-un fel, Bulache întruchipa specimenul perfect, înzestrat fiind cu toate cele trei calităţi pomenite mai sus. Un simetric proces cu al doamnei senator avea loc şi în sufletul său. Un drăcuşor neştiut îl îndemna să răspundă cu aceeaşi ură ascunsă, mocnită în anii de muncă pe deşelate, în lipsa de orizont şi-n promiscuitate. Aşa că răspundea cu un dispreţ şmecheros şi cu brutalitate, când putea. În cazul doamnei senator nu avea decât prima posibilitate. Colţos cum era, Bulache a priceput bine: "Dracul de babă, vorbeşte la telefon, rânjeşte la noi, dar nu ne scapă din ochi", gândi şi înjură îndesat - tot în gând. Prefăcându-se că merge la toaletă, Bulache a început să umble brambura prin camere, a găsit într-o vitrină nişte sticle de vin de Panciu (le primise cadou domnul senator la un guleai de partid la respectiva podgorie), a şutit două sticle şi le-a aşezat pe celelalte la loc, în aşa fel ca să nu se vadă. Întors, le-a pitit în balconul în care lucra Mititelu. Aici, nefiind nimic de furat, ochiul de Gorgonă al doamnei senatoare nu funcţiona. Gâl-gâl-gâl! Bulache şi Mititelu au golit o sticlă cât ai zice peşte.

În vremea asta Ionică muncea din greu la tencuit, păzit straşnic de hawk-eye-ul doamnei senatoare, şi ştergea sfios cu şapca orice urmă de ipsos rămasă pe pervaz. Revenit cu scuipat la furcă, Bulache trăncănea încântat de cunoştinţele lui în imensul domeniu al tencuitului, în timp ce Ionică amesteca mortarul: fleaşc-plici, plici-fleaşc!

Mititelu se lasă moleşit pe gresia balconului şi se uită în zarea vineţie. Mâna fără deget îi pulsează uşor. Îi aude pe cei doi din cameră trăncănind, precum şi pe babă vorbind interminabil la telefon ("Hai, măi, nu-l cunoşti tu pe Pupezan de la Comerţ? Cu care am fost la Snagov, dragă! Când am stat la Băduleşti şi Băduleasca avea o rochie de parcă o luase de la second-hand... Şi-avea un ruj portocaliu-piersicuţă, dar neasortat cu blush-ul şi cu tonul de pe pleoapă. Nu-ţi aminteşti?... Păi vezi!"). Se întuneca. O nelinişte ca o apă neagră iezeşte deodată în sufletul lui Mititelu. Cât lucrase nu a avut timp să se gândească, dar acum îşi aminteşte că avea ocazia să se ducă la muncă în Italia. Dar nu se hotărăşte... Când se gândeşte la nevastă-sa Irina şi la Codrin cel mic, i se rupe inima. Cum să-i lase? Pe Irina mai ales. Parcă şi-ar rupe inima la abric, nu un deget.

Mama lui n-o iubea, că aşa-s mamele: un pic geloase pe noră, că le-a luat fiul. Într-un rând, când a venit la ei şi la găsit pe el hrănind pe Codrin cu biberonul, iar pe ea dormind, că fusese noaptea la o petrecere cu nişte colege de serviciu, maică-sa a spus că ce femeie-i asta: s-o mănânce gâlca! Pe lângă că-i ţigancă, hai, asta treacă de la ea! Dacă el a ales o ţigancă, fie şi ţigancă! Dar e şi puturoasă, iar el e un prost! Fănel (aşa-l chema pe Mititelu - Ştefan, dar mai că nimeni nu ştia numele lui mic) s-a supărat, dar i-a trecut repede - doar e mama lui! Şi ce dacă-i ţigancă? Uite, donşoara Yasmina (mă rog, donşoară poate-n urechi!) îi tot ţigancă, aşa zic la servici. Cică o cheamă de fapt Floarea şi-i ţigancă de la Tecuci, aşa zic. Şi domnu' Şaitanoglu tot o iubeşte, o nenereşte ca pe-o porumbiţă! Ar fi în stare s-o îmbrace numa-n aur!

Şi se miră în sinea lui cum de maică-sa nu vede ce femeie deosebită este Irina: cât este de frumoasă, de elegantă, de curăţică. Cum de nu vede zâmbetul ei încântător, cum îşi aşează mereu zulufii rebeli, cum se alintă cu acel "n-am înţeles" al ei, când el face blând câte o observaţie, iar ea se supără: "N-am înţeles!" Ei, cum să plece el şi să o lase?! Nici nu s-ar fi descurcat fără el! Să stea atât de departe de ea! De şifonierul ei, dressing, aşa îi zice ea, plin cu cămăşuţe mici, moi, parfumate. Îşi băga câteodată nasul în şifonierul acela: ah, ameţea! Cum să se despartă de vorba ei cântată, pisicoasă (este drept, mai mereu îmbufnată!), pentru care era în stare să facă tot: să calce, să spele, să îngrijească copilul! Şi mai ştia că e slabă şi naivă, sărăcuţa! Cum s-o lase!? Un bărbat viclean o poate duce cu vorba fără doar şi poate. S-a şi întâmplat o dată, la o nuntă a unui cumnat de la ţară. A prins-o cu unul într-un stog de fân. Eh, pe urmă supărări, plânsete, rugi, că a fost un cavaler de-al ei de dinainte de căsătorie, că el "nu se ţine de casă", că numai cu poveştile şi închipuirile lui... Ş-a iertat-o cu toate că mulţi îi spuneau că să o lase, că e o ştoarfă. A iertat-o, însă simţea că clipele dragostei lor de la început au trecut. De ce trec atât de repede? Dar acuma, dacă pleacă? Parcă îi şi aude glasul îmbufnat: "Mă laşi singură? N-am înţeles!"

Zarea se face tot mai vânătă, mai întunecată. Acolo, undeva, era Irina lui, pe şesul moale de udeală, în cartierul acela care se întunecă, se stinge, se îneacă în noaptea adâncă, nedesluşită şi înfricoşată, cum este şi iubirea lui pentru Irina...

Atunci vede pe cerul întunecat un punct parcă roşu. Punctul acela se mişcă încet către el. Apoi punctul se face un led roşu ce creşte mereu: încet, pulsând fără încetare. Pulsează, pulsează. Şi creşte, creşte uimitor! Acum este ca un deget uriaş. Nu mai e de un roşu incert, ci stacojiu: mare, stacojiu, cu o unghie sidefie în vârf. Pulsează iute, cum freamătă fricos guşuliţa de sticlete când iei păsărica în mână. Şi degetoiul creşte imens, prelung, împungând cerul, venind spre el. Pendulează încet, când spre dreapta, când spre stânga. Dar ce-l înspăimântă pe Mititelu nu-i imensitatea degetului, ci tăcerea lui, o tăcere care-i îngheaţă sângele în vine. Nu se aude decât bâzâitul ticălos al cartierului de dedesubt: cu maşinuţele lui, cu omuleţii lui, cu mişunarea lui. Iar degetul pulsează imens şi mut deasupra, ca o balenă care e gata să scoată ţipătul acela infernal în ocean, cum văzuse odată la Teleenciclopedia. Apoi Degetoiul trece lent pe deasupra lui, foarte aproape, pendulând încet şi pâlpâind. Acoperă parcă jumătate din cer! Mititelu stă tot timpul mut, cu fălcile încleştate, încremenit de uimire şi înfricoşare. Nici nu bagă de seamă când a dispărut în noapte! Arătătorul lui!

Un bocănit în uşa balconului îl trezeşte. Colegii terminaseră, strânseseră uneltele şi îl cheamă să plece acasă. Se uită buimac pe cerul negru-păcură şi văzu că nu mai era nimic. Se vedeau doar luminiţele ofilite din vale. Se bucură că cei doi nu observaseră nimic. Spaima şi bucuria adâncă sunt numai ale lui!

Pe urmă cei trei merg să-şi facă plinul, ca de obicei, la barul lor: "Paradis". Aici e o altă lume! Nu tu chiria, nu tu datoriile, nu tu nevasta îmbufnată... Aici se bea, se destăinuie, se însingurează, se împrieteneşte, se tace, se rage, se leagă şi se dezleagă limbile mai ceva ca la Turnul Babel. Aici ne înarmăm, devenim religioşi, elitişti, facem pace în Ucraina; aici şezum şi plânsem pe cenuşa patriei. De! chestii de bar ori de har, spuneţi cum vreţi. Fiecare după pofta inimii. Ori după pofta luminii sau negurii din sufletul său. Aici râdem mai falstaffian decât Falstaff ori plângem mai dihai şi mai nesocotit decât un prunc, aici devenim mai melancolici decât fumul de tămâie, mai împărăteşti decât şapte cezari şi-o cleopatră.

Mititelu e fericit. După un timp se uită în jur şi nu mai recunoaşte nimic. Praful sau pulberea se aşează pe mesele slinoase, în aer şi peste chipurile oamenilor, care sunt acum undeva departe, ca nişte mogâldeţe nedesluşite. Orele zilei se amestecă cu cele ale nopţii, aburind sufletul şi săltînd inima. Mititelu pune capul pe masă şi închide ochii, căci lumea lui dospeşte de lumină...

Şi iată... O noapte întunecoasă şi nu prea. Băieţii lui Talaro, Ion a lu' Coilă şi Dumitru a lu' Bâzgă, ăl care cântă la elicon, cinci de toţi, se duc în brădet la manglit brazi pentru Crăciun. Că se vând bine. Ajung şi se apucă de tăiat. Aveau o gioarsă de ferăstrău şi treaba mergea greu. Doi tăiau şi ceilalţi discutau să mai treacă timpul. De-ale lor, de gagici: care-i măciucăriţă, care nu-i măciucăriţă, mă rog... Când deodată răsare pe cer, o lumină mare. Iar la vreo zece metri - un ciomag mare. Era un ceatlău de vreo doi metri. Şuiera venind înspre ei: vâjjj! Primul o ia la fugă Ion a lu' Coilă: cu ochii cât cepele, răcnind ca din gură de şarpe: "Văleeeu!" Ceilalţi gea! după el! Şi ciomagul vâjoiet se ţinea după ei! Coborau în fugă dealul cât pe picioare, cât pe fund. Puradelul cel mic a lu Talaro, Ghiocel, îşi prinde turul pantalonilor într-un ciot şi i se pare că măciuca aia îl sfredeleşte între buci. Îuuu! o zbugheşte înainte cu pantalonii pârâind. O singură dată a apucat să se uite înapoi. Se jura pe urmă: că să-l stucheşti în ochi, dacă minte, asta i-i crucea, dacă n-a văzut un degetoi şiroind de sânge şi făcând uite-aşa, a mustrare!

Numai ei ştiu cum au ajuns acasă! Şi Talaro ăl bătrân îl întreba pe fi-su Ghiocel: "Liliai, brados, mo, liliai?" "Nexam, teteo, că mi-o intrat un deget în cur." "Ce deget, măi mincinosule?" "Să chiorăsc eu: un degetoi uite aşa de mare!".

Pe urmă alta! Argentina cea ochioasă a lu' Costică Bâzgă s-a dus cam pe înseratelea la poliţie, la dom' Comandant Hodoroabă să-i dreagă nişte acte. Fetişcana mai mersese acolo şi ştia că Hodoroabă era de servici toată noaptea. Şi au tot dres ei, au tot dres...

Când se scoală pe la două noaptea, îmbrăcă tricoul şi geaca de cadou de la dom' Comandant şi dă să plece, Argentina rămâne ca trăsnită. Stă-stă şi nu ştie ce să facă. Atunci începe să-l tragă de umăr pe dom' Comandant, care dormea buştean (ehei, după câte acte dresese!...) Într-un sfârşit se trezeşte: "Ce-i, fata tatei, acuma vrei tu?" zice luminat la faţă dom' Comandant. Că, dreptu-i, cam numai el voia. Mereu şi mult. "Nu, se smiorcăieşte fata, da' mi-i frică să mă duc acasă", face fata cu ochii mari-mari. Ochii ăştia-i plăceau lui dom' Comandant: ca nişte proiectoare, dom'le! "Ţi-i teamă că te plouă!?" "Ţţţ!" "Ţi-i frică de întuneric? Doar ai mai mers pe întuneric!?" "Da, da' atunci nu era degetul." "Ce deget?"

Şi astfel Argentina îi povesteşte toată beleaua ţigănuşilor. Pfii, mare pătăranie! Minoră-minoră, dar proastăăă! cugeta Dom' Comandant Hodoroabă. Atunci o ia pe diplomaţie părintească: "Măi, Argentinuţa, fata tatei, tu crezi în obscurantisme din astea?" "Mi-i frică!" bate fata din picior. Dom' comandant se gândeşte adânc şi mult, mai adânc şi mai mult ca la examenul de grad: "Bineee! Rămâi aici. Da' vezi, mâine dimineaţă la ora şase te uşcheşti, că trebuie să-mi vină schimbul la ora şapte." Şi dom' Comandant se culcă oftând, dar n-apucă să pună geană pe geană, că se ridică brusc: "Măi Argentinuţo, da' tu ştii ceasul?" "Ştiu", zice fata şi întinde mâna către ceasul din perete. "Ácele celea două ştii cum merg? Ştii ora?" Argentina clatină din cap: Nu! "Of!" îşi trânteşte dom' Comandant perna în cap. Am să dau amenzi la toţi ţiganii, care nu-şi trimit plozii la şcoală - îşi promise solemn în gând dom' Comandant. Curat obscurantism, dom'le!

Dar n-are ce face şi după o vreme se calmează. "Bineee! Stau cu tine pân' se face ziuă, da' mergem la dosare, da?" "Mergem." Dom' Comandant are plăcerea s-o facă acolo, în cămăruţa cu dosare. Că prea îl oftică toată ziua dosarele alea! Scrii la ele de-ţi trec toate sudorile. "Hodorogeşti, măi, Hodoroabă, că om eşti" îşi spunea.

... Aşa că merg la dosare, o ridică pe dosare şi... În fine, după o vreme, dom' Comandant zbiară apoplectic deasupra Argentinei, iar aceasta icneşte-gângureşte arar, ca un sifon de bucătărie înfundat. Dar el nu bagă de seamă icnetele cam neconvingătoare scoase de traheea gâlgâindă a Argentinei, nici privirea ei fără expresie aruncată pe fereastră. E prea prins de acel "du-te vino" al lui. Însă la un moment dat dom' Comandant simte cum fata zvâcneşte brusc din tot corpul. Se opreşte din zbieretele de ţap jugănit şi vede ochii mari ai fetei: acum chiar erau cât proiectoarele! Oprindu-se, întreabă: "Ce-i?" "Degetul!!!" arată fata spre fereastră. Când reuşeşte să se întoarcă, Dom' Comandant mai vede doar o umbră neagră lunecând. Apoi se aude în depărtare un huruit prelung, acoperind duruitul ploii de pe acoperiş: Bruuu-buuu-buummm! Hodoroabă sare gol puşcă din pat, ia la repezeală pistolul din dotare aflat pe masă şi ocheşte din poziţia "stând". Trage, însă nu se aude nici o explozie: pistolul era descărcat de ani de zile.

Trecea timpul şi povestea cu Arătătorul lua amploare. Umblau zvonuri şi zvonuri. Două babe spuneau că l-au văzut pe drumul spre Vlădiceni. Plecaseră dis-de-dimineaţă, ca să prindă începutul slujbei la schitul călugărilor de acolo. Le era frică să nu se întâlnească cu părintele, care le-ar fi obrăzit că nu vin la slujba de la biserica din sat. Ş-atuncea a apărut Arătătorul: arzând pe cer, cu o unghie tivită cu negru. Babele s-au întors din drum înfricoşate.

Pe urmă i-a apărut lui Voicu, beţivanul. Se întorcea noaptea acasă, beat clampă ca de obicei, şi Degetoiul, mare cât un stâlp de telegraf, l-a snopit în bătaie. Votcu (asta-i porecla lui) a căzut în nişte sârmă ghimpată şi numai cu greu s-a putut desprinde. A rupt-o de fugă spre casă, dar cam pripit, şi s-a izbit cu capul de-un stâlp de beton. Există însă şi un Dumnezeu al beţivilor! Stâlpul era tapetat gros cu afişe electorale, aşa că hârtia a mai atenuat din izbitură.

Cu Petrică Ştefănescu de la Asociaţia de locatari Arătătorul a fost mai blând: numai i-a bătut în geam până s-a spart sticla. Era o ploaie torenţială când s-a întâmplat, ceilalţi locatari n-au auzit şi n-au văzut nimic din cauza duruitului ploii. Petrică Ştefănescu zis şi Şterpelescu a povestit ce-a păţit, apoi s-a internat în spital: avea tensiunea mărită din cauza spaimei. Bine, unii ziceau că are mâna greblă şi a băgat-o în banii locatarilor - de aia s-a internat, că venise controlul financiar.

Tot cu spartul geamului a venit Arătătorul şi la părintele Chirilă. Sfinţia Sa se înfrupta hoţeşte din trupul ca iuşca al Liubăi, servitoarea, mulţumind Domnului că biata coană preoteasă era internată în spital. Părintele îşi miruise cumva sufletul, fiindcă păcatul fusese iniţiat de Liuba ("Hai, părinte, odată, că mâine mă scol diminecioară!", i-a zis dezbumbându-se), dar Arătătorul îl trezeşte în realitatea păcatului cu un bubuit implacabil: Toc-toc-toc-toooc! Geamul se sparge, lumina se stinge, iar cei doi bâjbâind pe întuneric mai aud un fel de grohăit surd, cum se scurge coada vinului din leică. Gemând, părintele iese chircit de durere , căci se lovise în anumite părţi mai gingaşe, şi dă nas în nas cu Mitică pălimarul. "Paştele...", zice părintele, uitându-se în sus. "Care Paşti, părinte?" se minunează Mitică. "Paştele şi Dumnezeu' mă-sii", zice apăsat părintele, dispărând după un burlan. Pe chipul de bostan făcut felinar al lui Mitică, cu cei trei dinţi gălbejiţi din faţă, se aprinde lumânărica unei idei: "Săracu' părintele! Nu mai are mult şi 'nebuneşte de cap... Tot singur, tot singur... Ş-atâtea cărţoaieee!"

Dom' Comandant Hodoroabă nu s-a lăsat. Şi-a încărcat pistolul din dotare şi în nopţile următoare s-a pus la pândă în aşteptarea Arătătorului. Acesta nu s-a lăsat mult aşteptat. A venit a treia zi, dar nu de unde se aştepta Dom' Comandant, ci din spate, de după postul de poliţie. Degetoiul a trecut vâjjj! pe deasupra şi Hodoroabă, surprins, a scăpat pistolul din mână. După aceea a apucat pistolul, s-a sucit, s-a zgâit, a pus la ochi şi a executat foc cu foc: pac-pac-pac! La al treilea "pac" un schelălăit pe cât de înfiorător, pe atât de jalnic a umplut tăcerea nopţii: împuşcase un câine. "Slavă Domnului că n-am nimerit om", şi-a zis Dom' Comandant, călcând strâmb pe convingerile sale ateiste. Hărţuit de Arătător şi de batjocura oamenilor, Hodoroabă a făcut apoi cerere de transfer şi s-a mutat într-o văgăună de sat la mama dracului. După întâmplarea asta lumea a început să priceapă că se petrec lucruri necurate. Nici nu se făcea bine întuneric şi toţi se închideau în case.

Însă vârful la căpiţă, cum se zice, a fost la lansarea de carte de la Căminul Cultural. De data aceasta degetul nu s-a arătat la doi-trei, ci la o mulţime de oameni. Un editor şmecheraş pe nume Ţânţaru iniţiase o colecţie intitulată, ca în reportajele defunctului regim, Scriitorii la ei acasă. Propunând să editeze scriitori din diverse localităţi sau cartiere, Ţânţaru bănănăia enervant pe la urechile autorităţilor locale despre valorile locale, despre scriitorii "fii ai satului", până sugea subvenţii din bugetele locale, ca să publice vreun autor localnic. Mai mare sau mai mititel, mai însemnat sau mai insignifiant - nu conta. Bani să iasă. Şi din acest punct de vedere Ţânţaru şi funcţionarii locali aveau de ce să fie mulţumiţi. Fiecare îşi trăgea partea lui!

În seara cu pricina se lansa cartea de poezie a unei ochelariste, care lucra ca a cincea roată la căruţă la poşta locală. Lumea era la "partea a doua", cînd se dă de băut şi de mâncat. Se "serveau" coniac şi vin în pahare de plastic (uneori cu o muscă aferentă) şi tot felul de crănţănele. Apăruseră şi "muscoii", care vin în astfel de ocazii, aduşi de un simţ fără greş: exact la ora cînd începe "partea a doua", cea cu băuturica. Pentru cei care nu ştiu, "muscoii" sînt nişte inşi cu ochi injectaţi şi, de regulă, cu pantaloni burlan, care horpăie tot de prin pahare şi dispar. De unde vin, unde se duc? E un mister mai adânc decât triunghiul Bermudelor. Autoarea arăta... cum să vă spun... În fine, era îmbrăcată ca o călugăriţă aflată în timpul ei liber. Rochiţica aceea îţi sugera una din acele fete, tot mai rare, cărora le plac cuvinte ca "iubire veşnică", "abnegaţie", "devotament", pentru care un sărut înseamnă un cataclism de supernove. Un ipochimen cu păr gri şobolan şi cu tupeu de cocoş stăpân pe poiată îi tot vorbea. Se vedea că fata e agasată. Şobolaniul o prezentase în prima parte, primind aplauzele publicului - ecoul unor platitudini. La astfel de lansări nimeni nu vorbeşte de autoare sau despre poezia ei. Un zid de dosuri, spinări şi capete o acoperă. Un zumzet de bodegă acoperă totul. Lumea, grupată pe "bisericuţe", pălăvrăgeşte. Se bârfeşte pe rupte despre absenţi, despre prezenţi, despre răposaţi. Se spun bancuri, se colportează zvonuri, se lăfăie mult cabotinism, ipocrizie, critica de cafenea e în floare. Iar autoarea stă singură într-un colţ, cum numai poeţii ştiu să stea singuri: cu singurătatea incurabilă a sufletului lor. De pe stradă se uitau prin geam trecători panicaţi: "Aoleu! Ce s-o mai fi întâmplat!?" După ce înţeleg că nu-i vorba nici de vreun accident, nici de vreo sinucidere, trec mai departe, uitându-se înapoi cu reproş: "Ia uite de ce le arde ăstora".

Atunci a apărut Arătătorul! Toţi l-au văzut: mare, imens, arzând în noapte! A spart vreo trei geamuri, trecând prin ele, şi a dispărut în noapte. Lumina s-a stins şi cineva a răcnit în întuneric: E degetul lui Mititelu!