Mititelu era stupefiat: Nu îl priveau! Nu îl priveau în faţă!
Când şi-a prăpădit degetul, nu a fost cine ştie ce vâlvă; mai nimeni nu s-a omorât cu chestia asta. Au vorbit doi-trei vecini. O vecină palavragioaică i-a povestit întâmplarea lui dom' Daniel de la magazinul de lângă atelierul domnului Şaitanoglu. "Care Mititelu?" "Ăla care dă bomboane la copii când o ia pe ulei." "Aaa, ăla cu poveştile lui tâmpite. Săracu'!" Şi asta a fost toată discuţia despre Mititelu. Fireşte, nu există nimeni care să nu simtă o oarecare compasiune pentru nenorocirea altuia. Oameni suntem, ce mama dracului! Dar, dacă cineva ar fi fost dispus să zgândărească mai adânc, poate ar fi observat şi o umbră de nemulţumire în sufletul oamenilor. Cine mai era şi Mititelu ăsta? De ce ne deranjează cu degetul ăla al lui?! Cum e profesorul cu elevul, pe care-l ştie de nota 5, elev care dintr-odată face o lucrare de nota 10. Ei, ce face profesorul (în 90% din cazuri)? Va inventa ad-hoc tot felul de chichiţe, ca să-i micşoreze elevului nota şi să-şi ogoiască astfel inconfortul intelectului său. Ba chiar, fără să-şi dea seama, ajunge să nutrească o anume ostilitate faţă de elev.
În situaţia asta se scăldau ca găinile pe uscat oamenii din cartier.
Însă după aceea, în urma răcnetului de la Căminul Cultural (nu se ştie cine a fost, din cauză că era întuneric), a început să se spună că degetul acela neruşinat, care făcea atâtea spurcăciuni, este al lui Mititelu. Acum toţi se uitau cu suspiciune la el. Lipsa degetului le părea acum o mare diformitate, care trezeşte în oameni sila şi spaima. Iar nemulţumirea nedesluşită de la început creştea pe nesimţite în ură. Ca o apă tăcută la inundaţie, gata să spargă digul. După ce pipăiseră orbeşte, oamenii găsiseră în sfârşit o cauză asupra căreia să-şi reverse ura. Cauza era întruchipată de Mititelu. Iar ura îi unea, le dădea un scop comun şi facil.
Până una-alta însă ura nu era exprimată direct, nu răbufnea. Dar şuvoaiele sinuoase ale urii pot găsi când nici nu te aştepţi o spărtură în dig. La servici, la magazin, pe stradă, toţi dădeau dovadă de amabilitate faţă de Mititelu, o amabilitate chiar mai mult decât normală, mai mare ca înainte, când mai nimeni nu îl lua în seamă. Acum toţi îl tratau cu o bunătate generoasă. Dar NU ÎL PRIVEAU ÎN FAŢĂ! Deşi nu ştia motivul, Mititelu simţea incert, dar dureros, schimbarea din atitudinea lor. Era tulburat şi iritat de izolarea printr-un zid de afabilitate faţă de ceilalţi. NU-L PRIVEAU ÎN FAŢĂ! Ca să-şi ascundă jena, sporovăiau la nesfârşit în prezenţa lui, se purtau exagerat de politicos. Şi Mititelu se simţea ca puiul de lebădă rătăcit între puii de raţă.
Acasă puiul de lebădă se simţea şi mai singur. Acum ştia că indiferent ce cântec ar cânta, răţuşca de nevastă-sa nu îl va pricepe şi nu îl va asculta. Iar de atunci de când a început să se simtă pui de lebădă, singur, dar unic, Mititelu o percepea altfel. A trebuit să rămână fără deget pentru ca acesta să-i arate cât de posacă şi încruntată era, cum nu se lăsa îmbunată, mângâiată şi sărutată sau, dacă se lăsa, cum simula doar drăgălăşenia, ca să obţină ceea ce voia de la el: un ciuruc de brăţară ori bani pentru o excursie cu prietenele. Ooo, putoriştile ei de prietene! Acum realiza şi cât de proastă, cât de alintată şi ce bolnavă închipuită era. O îndrăcită cu toane, care trebuie pusă la punct.
Aşa i-a zis în ziua aceea: îndrăcită. Irina boscorodea şi tot boscorodea. Iar el, ca de obicei, o asculta, înghiţea şi tăcea cu zâmbetul lui de om bun pe faţă. Şi ea, văzându-i zâmbetul acela, acum şi cu o undă de rictus chinuit, zice:
- Şi ce te frământă, mă rog?
Mititelu rămâne parcă în faţa unei lumini orbitoare: cu ochi mari, rotunzi, ca un animal hăituit, prins cu prada în gură. Ce îl frământă?! Prostia sau intuiţia ei emiseseră un adevăr: Ce anume îl frământă?
- Ce te interesează? Îndrăcito! Talpa iadului, ce eşti!
Şi, pentru prima dată de când erau împreună, îi fulgeră o palmă de-i mută fălcile din loc. Irina rămâne încremenită cu un icnet de plâns în gât:
- Ce ai, măi? Ce-ai păţit?
- Degetul! Degetul mă frământă!
Şi îşi întinde palma în faţa ei. Palma aceea cu golul căscat unde fusese arătătorul. Apoi o plesneşte din nou cu toată puterea peste faţă: Trosc! Numai plânsul lui Codrin cel mic îl aduce în simţiri şi îl opreşte să o lovească mai departe. Iese afară trântind uşa de perete.
*
Şi lui Mititelu îi apărea Arătătorul. În vis însă: mare, imens, dar totodată exact cum a fost - mânjit de ulei ars, cu unghia tivită cu negru. Pendula ameninţător. Spaima şi bucuria adâncă ca la o revelaţie, pe care le simţise la vila baborniţei senatoare, le simţea şi acum. Visa că ameninţă cu el. Împunge. Loveşte! Într-o noapte a visat cum Arătătorul face nişte lucruri tare urâte cu Irina. Iar ea se zvârcolea de plăcere, gemea, răgea ca o vită. Degetul făcea toate astea singur, dar, nu ştiu cum, el îl direcţiona, îl conducea, ca pe o bormaşină nouă: împungi cu ea, spargi materialul, dar tu nu faci mai nimic - apeşi puţin şi ghidezi. Doar ghidezi şi simţi o fibrilaţie dulce. Această fibrilaţie o simţea acum. Până în fundul sufletului.Când a auzit de "blăstămăţiile", pe care le făcea Arătătorul, Mititelu a rămas cu gura căscată. Ce-s cu drăciile astea? Însă apoi a simţit ceva curios: parcă îi creştea inima. Era degetul lui, erau, aşadar, drăciile lui! O satisfacţie mocnită, de nimeni ştiută, îi pâlpâia în suflet şi se preschimba tot mai desluşit în bucurie. El făcea asta, fără să-l ştie nimeni! Şi cu fiecare nouă "drăcie" bucuria tot mai crescândă se zvârcolea în el, ca un făt ce loveşte în pântecele mamei, vrând să iasă la lumina vieţii adevărate.
Şi la un moment dat nu a mai putut răbda! Bucuria, care i se zvârcolea în suflet, avea nevoie de confirmare. Căci pentru Mititelu bucuria nu este bucurie, dacă nu-i împărtăşită. Voia să i se întărească faptul că Acesta este el! Sau, mă rog, măcar Degetul lui!
Şi unde să găsească această confirmare? La crâşmă, desigur. Nu s-a dus înspre centrul mahalalei lor mărginaşe, ci a apucat inconştient spre marginea oraşului. Se simţea mai bine aici! Mai ca la ţară, unde se născuse! Pe drum a cumpărat nişte bomboane şi le-a dat copiilor care jucau fotbal pe asfalt: "Na, babarezilor!" Nimeni nu ştia ce înseamnă babarezi, nici chiar el, dar îl distra vorba asta. Copiii luau bomboanele cu capul în jos, aruncându-i priviri piezişe. Un prichidel, care se juca în praful de pe marginea şoselei, îi aruncă o privire şi începe să plângă cu suspine.
S-a oprit la piaţă, însă aici nu prea avea cu cine discuta. N-a întâlnit nici un cunoscut. Aşa că a băut singur două pahare de vin negru-negru de la un ţăran beat mangă, care vindea direct din căruţă. Pe urmă a luat-o pe şoseaua spartă, mărginită de scaieţi şi lumânărele. Ici-colo se vedeau case prăfuite, cu tabla ruginită. Apoi şesul gol a luat locul caselor. Mormane de deşeuri împietrite. Fierătanii ieşite hidos din pământ şi praf cenuşiu. Praf, praf, praf! Şi câmpul pustiu al zonei industriale dezafectate. Numai în zare se întrezărea albă o mănăstire. Maşini nu prea treceau. Doar căruţe cu roţi de cauciuc. Enorme TIR-uri goneau ameninţător pe lângă el: Vvvjjââiaaaauuuummm! Apoi altul: Vvvjjââiaaaauuuummm!
În fine, iată şi crâşma răpănoasă din marginea şoselei. E deja seară. O seară de culoarea lutului asudat, cu o ceaţă scârboasă, care izvora de nu se ştie unde ca o apă mâloasă. Numai doi clienţi la terasă: cumătrul Arvinte şi cumătrul Melinte. Beau bere. Mititelu salută şi îşi ia şi el o halbă. Nu reuşea să se îmbete. Mai ia o halbă. Începe să se înfoaie în sine, neştiind cum să arate că el este ALTCINEVA, DEASUPRA. Se înfoaie în pene şi începe să-l înjure pe barman: De ce atâta spumă la halbă? Dar barmanul îi spune calm:
- Ce-ai păţit, nea Fănică?
Acest "nea Fănică" linişteşte oarecum mormăielile lui de om afumat. Acum, prin norul de fum al ţigărilor, priveşte sfidător şi ameninţător la cei doi: Hai, daţi-i drumul, dacă aveţi ceva de spus? Nu puteţi?
Pe şosea trece o căruţă. Cei doi se uită în urma ei şi după un timp încep să comenteze:
- Ai văzut, cumetre, obezile?
- Am.
- Răscoapte!
- Da, răscopte, aprobă cumătrul Melinte, alungând muştele cu mâna.
- Am eu un lemn de obadă pe cinste. N-am ce face cu el. Gândeam să-l pun pe foc.
- Ce-i?
- Stejar. Îi tare de nu se există! Numai obada de ulm ce mai-i aşa bună.
- Îi bună şi de frasin.
- Îi bună.
- Îi bună până la urmă şi de paltin.
- Da, şi de paltin.
- Da' de ulm îi cea mai bună. Ştii cum merge vâna lui? Uite aşa! şi face cu degetul o şerpuitură în aer.
Cei doi beau molcom fără să-l ia în seamă pe Mititelu, care tare ar vrea să participe şi el la discuţie. Cumătrul Arvinte îşi aprinde molcom o ţigară şi nu se lasă:
- Eu am avut odată o obadă din rădăcină de răchită.
- Du-te!
- Daaa, cumetre! Ştii ce bună-i? Te ţine până mori!
- Te ţine ea şi mai mult, dac-o foloseşti cu socoteală. He-he!
- Măi, eu - îndrăzni şi Mititelu - eu am avut o obadăăă...
- Ai avut un căcat! i-o tăie cumătrul Melinte, privindu-l chiorâş.
- Măi, eu, adică tata meu avea...
- Avea un căcat!
Dar Mititelu turuie înainte:
- Dacă vă spun eu... Uite! şi îşi arată mâna fără arătător. Uite, degetul meu.... umblă, împunge... Aţi auzit?
- Degetul tău e-un căcat!
- Împunge, măi!
- Împunge un căcat!
Se lasă o tăcere lungă. Lovit în moalele capului, Mititelu se simte, ca întotdeauna în astfel de situaţii, cu mintea înnodată. Nu poate lua nici o hotărâre. Stă şi se boldeşte la un afiş de pe geam: Cald în miez de iarnă. Africa de Sud! Vreme de plajă, golfuri limpezi, flori lila de Jacaranda. Nu mai staţi pe gânduri. Faceţi-vă bagajele!
Se gândeşte tâmp: cum or fi florile lila de Jacaranda? Deodată aruncă halba în picioarele fetei, care arată, zâmbind cu gura până la urechi, binefacerile unei călătorii până în Africa de Sud. Dintre picioarele năclăite ale acesteia începe să curgă o spumă abundentă. Mititelu se năpusteşte spre Melinte, dar se împiedică de un scaun şi cade. Cei doi cumetri sar în picioare şi, înainte ca Mititelu să apuce să se scoale, încep să-i tragă cu picioarele pe unde apucă. Izbind icnit, cumătrul Arvinte zice:
- Na deget, na!
Apoi cumătrul Melinte îl ridică, îl reazămă şi începe să-l dea cu capul de perete:
- Na deget, na!
După un timp cei doi obosesc. Barmanul, care în acest timp îşi făcuse de lucru cu sticlele după tejghea, prinde curaj şi îl târâie afară. Mititelu e plin de sânge, cu privirea tulbure. Dar tot dă din mâini şi vrea să explice:
- Măi, eu, degetul...
Pe urmă leşină şi nu mai ştie nimic până ce îl zăreşte, ştergându-şi ochii de sânge, pe Ionică tinichigiul, prietenul lui.
- Măi, degetul meu...
- Iar te-ai pus în gură cu lumea, nea Fănică. Şi iar ai păţit-o!
- Arătăto...
- Lasă, nea Fănică, 'ai mai bine acasă şi te culcă.
Ionică îl ridică, îi pune mâna pe după umeri şi porneşte cu el mai mult târâit. Mititelu nu-şi mai amintea după aceea decât urletul infernal: Vvvjjââiaaaauuuummm! Vvvjjââiaaaauuuummm! Vvvjjââiaaaauuuummm!
*
În cele câteva zile de spitalizare Mititelu pritoci îndelung situaţia în care intrase. Cumpănind lucrurile, îi devenea foarte clar că de-acum înainte va fi mereu singur şi izolat. Şi mai crunt ca până acuma! Mereu-mereu! Şi asta din cauza degetului lipsă, degetul acela, care se arăta oamenilor, dar se ascundea de fapt.Iar povestea răţuştii urâte care se transformă în lebădă era o balivernă. Nu-l mulţumea deloc. Acum îşi dădea seama prea clar: nu vrea să fie lebădă! O lebădă pocită şi singură! Orice cântec ar cânta lebăda, ceilalţi nu o vor asculta. Iar de moartea lebedei nimănui nu-i pasă de fapt. Şi nimeni nu o să se gândească la el ca la o lebădă. Tuturor le era indiferent, ba, mai mult, toţi îl duşmăneau.
Vai vai, câţi duşmani ai peste tot. A trebuit să vină istoria asta cu degetul, ca să-şi dea seama. Te duci la servici şi vezi că ai numai duşmani. Te urci în autobuz şi ai o grămadă de duşmani ascunşi. Ţi se infiltrează în casă în chip de facturi la gaze sau la apă, în felicitări pe hârtii lucioase. Îţi intră în creier, fără să te poţi apăra, prin undele radio, prin lumina de levănţică emisă de televizoare... Degetul făcuse toate urgiile, arătătorul îi dezvăluise singurătatea lui mare şi toate duşmăniile. Înfricoşătoarele duşmănii!
Trebuie să aducă degetul la locului lui. Ceva s-a întâmplat atunci când a dispărut de pe pervaz. Numai dracul de Şaitanoglu trebuie să ştie ceva! Şi spurcăciunea de câine!
*
Însă ghinionul îl urmărea pe Mititelu, aşa cum Arătătorul îi urmărea pe concetăţenii săi. Sună disperat la uşa apartamentului domnului Şaitanoglu. Din spatele uşii închise aude soneria. Suna clar şi intens, cu acea claritate implacabilă, pe care o au soneriile în locuinţele goale. Totuşi, Mititelu sună şi sună. O speranţă sălbatică îl însufleţeşte. Sună cu disperare. Uşa de la apartamentul vecin se întredeschide şi capul unei bătrânici cu ochelarii pe nas se strecoară pe uşă.- Unde e Şaitanoglu? strigă Mititelu tremurând.
Bătrâna îl priveşte chiorâş, apoi spune calm:
- Da' mniata ce treabă ai cu el?
Mititelu se uită tâmp la ea, neştiind ce să-i răspundă.
- Eu zic că-i mai bine să n-aveţi de-a face cu arabii ăştia.
- De ce să...? bâiguie uluit Mititelu.
- Una-două te poţi trezi cu mascaţii la uşă.
- Ce mascaţi?
- Cu poliţia. Mniata n-ai auzit de teoriştii ăştia?
- Ce teorişti?
- Cu arabii ăştia... cu bombele.
- Aaa, cu teroriştii! Şaitanoglu e om serios. E patron.
- Patron-patron, îl maimuţări bătrâna. Las' că am văzut eu: venea tot felul de oameni în apartamentul lor.
- Cum veneau? întreabă prosteşte Mititelu.
- Cum! Uite-aşa, pe două picioare. Şi mai ales seara.
- De ce seara?
- Păi venea la muierea aia... care era cu el, de!
- Floarea? Adică, pardon, domnişoara Yasmina?
- Da, Yasmina. Cică avea un glob.
- Ce glob?
- Un glob. De sticlă, ce ştiu eu!? Şi ghicea.
- Ce ghicea?
- Ghicea. Da eu nu cred. Mai mult ca sigur că erau nişte şarlatani. Cred că globu' era cumpărat de la consignaţia de el. Şi cărţile de tarot era luate de la vreo ghicitoare şi trase la xeros. Mi-a spus mie cine mi-a spus că nu ghicea bine, era...
- Dar unde-s? izbucneşte Mititelu fără să mai rabde potopul de vorbe al bătrânei.
- Cine?
- Şaitanoglu şi cu Yasmina.
- S-au duuus!
- Unde? ţipă Mititelu.
- Naiba ştie! În lumea lor.
- Şi cum, n-a lăsat un bilet barem? N-au lăsat măcar pe Manath? întreabă Mititelu, fără să-şi dea seama de absurditatea întrebării
- Care Manath?
- Turba de câine.
- Aaa, căţeluşa încrucişată! sclipesc ochelarii bătrânei. Au dus-o şi pe ea.
Mititelu rămâne stană, amintindu-şi că, într-adevăr, căţeluşa avea o privire încrucişată, rea. Un fior rece ca gheaţa îi străbate inima.
- Înţelege, femeie, că am mare nevoie de ei.
- Au împrumutat bani de la mniata?
- Nu, e altceva, cu totul altceva, zice Mititelu cu glas tremurat. Îi venea să plângă. Înţelege-mă, e chestie de viaţă şi de moarte!
Pentru prima dată bătrâna se uită la el cu o undă de compătimire:
- Ce să-ţi zic eu, măi omule!? Nu ştiu unde s-au dus. Dracu' să-i pieptene! N-am văzut să facă pregătiri de plecare. Au dispărut aşa, dintr-odată... Parcă nici n-au fost.
Dar Mititelu nu o mai aude. Se întoarce cu privirea fixă şi pleacă înspăimântat. Ultima lui speranţă de rezolvare a problemei degetului se prăbuşise.
*
Şi, iată, se lasă iarăşi o seară din acelea năclăite, cu ceaţă scârboasă ca o apă mâlită. Şi e singur, tare singur... Arătătorul nu se mai arată. Bubuitul acela implacabil: toc-toc-toc-toooc! nu se mai aude... Se urcă în pod. Ia funia şi...- Scoală, nea Fănele, îl hâţână de umăr cineva. Iar bolmojeşti poveştile tale? Mai lasă boalelor poveştile.
Mititelu ridică capul de pe masă şi se uită tulbure în jur. Rămâne uimit în faţa primului lucru care-i răsare dinainte: Fata cu florile lila de Jacaranda. Se uită cu atenţie: nici urmă de spumă de bere pe afiş.
- Hai, că mâine mergem la servici, zice Ionică. Bunul Ionică!
- Mâine la servici? Da' Şaitanoglu nu-i plecat?
- Un' să fie plecat, nea Fănele? Că pe ăsta nu-l ia nici dracu'.
Îl ridică de subsuori şi ies amândoi afară.
- Da' Irina?
- Păi mi-a dat telefon că ce faci. Te-aşteaptă cu masa. Hai!
Şi Mititelu porneşte clătinându-se către casă cu o lumină mare în suflet şi cu cerul înstelat deasupra lui.