Şi mahmuru fiind odată de Sfântul Nicolae, Dabija-vodă vede ieşindu pe uşile împărăteşti, între lumini şi cântări, pre Sveti Nicolae aieve, în pieliţă şi oase, barbă albă, rotată, pre piept avându. Dendată vodă ploconitu-s-a la picioarele preacuviosului Nicolae.
- Sfinte Neculai, sfinte Neculai! Te-am cunoscut numaidecât! Aibi milă că păcătos îs. Multe răle făcut-am, iar viermii cei neadormiţi au să mă mănânce.
- Ai cam chefăluit, aşa-i?
- De amărât ce sunt, preasfinte.
- Şi de ce eşti amărât, Măria-Ta?
- De multe, preasfinte. Că urgisit-am pre mulţi fără de ştire, băut fiindu. Sunt eu hospodar al Ţării Moldovii, da-s ca un ciolan ros: nimeni n-are trebuinţă de mine. Iar funia s-apropie de par şi am sufletul încrâncenat, că trăit-am fără rost. Îmi vine să mă pun în patru labe şi să urlu.
- Ia şi te încrede în Dumnezeu şi mai lesne fi-va pentru tine.
- Am să mă încred, sfinte Neculai, am să mă încred! Da\' acum am o mare rugăciune la tine. Nu mă rog pentru de veci hodina sufletului meu şi pentru păcatele cele înşirate pe răboj. Mă rog în genunchi să-mi mai dai o viaţă, ca s-o trăiesc cum trebuie în nevoinţe şi-n păcate mai puţinele... că aman îmi place viaţa.
- Ehei, n-am eu căderea să-ţi dau altă viaţă, zâmbi a râde sfinţia sa.
- Dar cine, preasfinte? Că-n popi şi arhierei n-am încredere. Îs cu slabă credinţă, lacomi şi apucători, preasfinte.
- Cum aşa? pufni sfinţia sa.
- Apucă şi de la bogat şi de la sărac fără de nici o ruşine. Şi nu mai cunosc cele sfinte pentru care i-a îngăduit Dumnezeu în lume. Şi fac câte unele ca acelea că pesemne şi Domnului îi crapă obrazul de ruşine. Se îndulcesc cu de toate, cu frupt în post, ba şi cu muieri. Până şi înalt preasfinţitul mitropolit Ghervasie ţine ascunsă o hanţuşcă tânără, se zbenguie cu ea ş-o zgâlţâie cam de trei ori pe săptămână, cum îmi zic iscoadele domneşti.
- Taci, satană! ţi-ai băut minţile! zise mânios sfinţia sa, stupindu şi întorcându capul... Eşti clei, nu vezi? Nu mă cunoşti? Sunt mitropolitul Ghervasie.
Atunci Dabija-vodă, în simţiri venindu-şi, vede cu adevărat că era mitropolitul. Ş-a rămas ca o scroambă de ciubotă căscată.
- Ha-ha-ha! Chiar crezutu-m-ai, înalt preasfinte? Şuguit-am, că aşa-mi plac mie porojăniile, zise vodă dând să se ridice şi iarăşi plăcintă căzându.
- Rămâne-ţi-ar de cap, Istratie, cu şuguielile tale. Cât te mai rabdă pământul, că ţi-o mers buhul ca de popă tuns, fi-ţi-ar oala roşă de râs!
Şi vodă, grămadă căzându, prinse a se jelui.
- Să mă ierţi, Sfinţia ta, că şuguit-am ca un om prostu. Nu ştiu ce mă apucă aşa. Şi cu băutura! Se ţine scai de mine şi pace bună! Ştii vorba: Beţivului şi dracu\' îi iese în cale cu ocaua plină. M-aş duce până la capătul pământului să scap de pacostea asta. Se vede că cel necurat mă munceşte. Şi când mă apucă, mă apucă, ce-mi poţi face?
Ş-apăi după aceea o ţinut el Dabija-vodă post o vreme întru ale vinului, da\' pe urmă gânditu-s-a că vinul e sângele Domnului, mai cu samă ceala porfiriu de la Pîhneşti, unde ave\' el moşie. Ş-o început iar s-o ţină aşa, în spaima poloboacelor, până l-au mazilit. Iar după aceea letopiseţu\' nu mai zice nimic de Istratie Dabija. De bună samă că binevoit-a Dumnezău a-l strânge la Sine, ca să-l lumineze cu agheasmă şi cu mir întru credinţa cea adevărată sau, mai ştii, c-o vorbă bună şi c-un păhar dulce, că fost-a om bun, milostiv şi nelacom întru alte cele.
Cuvântul V.[1] În domnia lui Duca vodă cel Bătrân mari săcită fost-a de vară, de să sfarogise tăt, cât să spăriesă lăcuitorii. Iară Duca vodă, omu evlaviosu foarte, au poruncit să se facă litanii pe la tăte besearecile ca să plouă. Mai didesă poruncă de strânge tăţi preuţii, diaconii Ieşilor, la beseareca Curţii. Şi după ce-i băga dimineaţa în besearecă, pe la trei ceasuri de noapte, pune ciohodari la uşă şi nu lăsa nice pe unul să iasă afară, până pe la şese ceasuri cătră sară, ca să se roage pentru ploaie. Iară de ieşe la umblătoare, saracii preuţi, tăt cu ciohodari după ei ieşe.
Şi într-un rând strâns-a icoanele cele scumpe de pe la tăte besearecile, numa-n aur şi argint îmbrăcate, scoţând sfintele moaşte ale Prepodobnoi Paraschivii. Şi merge mitropolitul şi cu tăţi vlădicii şi preuţii şi Măria Sa cu tătă boierimea, adunând şi slujitorimea în grădina ce mari de supt curţile domneşti, făcând agheazmă, cetind moliftele cele de ploai, trimeţând armaşii de strânge norodul, barbaţi, fimei, plozi, fete, de-i aduce ca să asculte rugile.
Noroc de ploai fost-a chiar în ace zi, da\' norocul dracului, că milostivul Dumnedzău au trimăs ploai potop, îndurându-se de-o grindină cu boaba cât oul de porumbel, înecându tăt ce mai rămăsăsă de la arşiţă
Iară vodă, mânios, din măsele crâcnindu, umbla prin faţa preuţimii ocărând:
- Care nu te-ai rugat cu credinţă, măi? Cerile mamei voastre! Paştele şi grijania cui v-o făcut!
Că el n-ave bani de peşcheşuri şi mucareruri şi alte angarale - de aceea sudue.
Iară mitropolitul îşi făce cruce ca înaintea Satanei.
[1] Se vede treaba că s-a întrecut cu stacanele de băbească şi tămâioasă Kostakelu, căci a scris două "Cuvinte V" (prof. Scordaliu).