Cum se simte când îl prinzi pe Dumnezeu de picior

Doamna Vasilica are două nume şi o pensiune. Mai are o curte măturată, îngrijită, cu muşcate colorate, o grădină cu roşii mari, numai bune de pozat şi pus pe coperta revistei Agronomul (dacă există), sau de arătat cel puţin la Viaţa Satului. Şi mai are turişti. Pe care îi respectă şi cărora le zâmbeşte larg, parcă i-ar îmbrăţişa cu tot sufletul. Doamna Vasilica mai are un talent înnăscut la bucurat mesenii şi la gătit. Găteşte de toate ale peştelui şi ale Dobrogei: plachie din peşte, ardei umplut cu peşte, plăcintă dobrogeană... O minunăţie. Şi da, doamna Vasilica e reală, trăieşte în Delta Dunării, România.
 
Sf. Gheorghe e un sat cu colb şi vaci, şi cu cai dobrogeni din ăia micuţi, şi căruţe. Nu auzi maşini pe stradă, e doar trocariciul, care transportă dornicii de soare, plajă şi ne-mers pe jos până la locul cu pricina, unde se îngână apa mării cu nisipul fin, fin.
 
O frumuseţe de loc. Plajă nepopulată cu porumb fiert sau muzică zbierătoare din boxe, şi populată cu castele de nisip, copilaşi alergători, zmeie. Puţin mai în dreapta, e Delta. Unduitoare, verde, liniştită, cu nuferi galbeni, ascunşi printre stufăriş, cu păsări felurite, ca într-un basm în care dai peste Tărâmul Fermecat. Îţi e teamă să rosteşti, teamă să te miri cu voce tare, că poate se întrerupe vraja. Şi păşeşti încet, printre stufăriş, a mirare, şi a corolă de minuni, şi inspiri aer fermecat, de tărâm neatins.
 
Şi atunci eşti recunoscător. Că lumea te salută pe străzile cu colb, şi îţi zâmbeşte. Că nu îi pasă nimănui cine eşti şi ce cauţi aici. Că prietenii tăi cântă folk în foişorul doamnei Vasilica, noaptea la 10, şi că poţi să vezi stelele pe cer. În fiecare noapte.
 
L-ai prins pe Dumnezeu de picior. L-am prins pe Dumnezeu de picior.
 
Aş putea să las articolul aşa, în aer uşor, de dimineaţă de vară. Sau aş putea să vă povestesc episoade de până la a ajunge la locul împricinat. Să vă spun despre înşiruirea de automobile claxonatoare de pe Autostrada Soarelui, într-o zi de august, cu mare potenţial de a deveni minunată. Să vă amintesc nerăbdarea bădărană a turistului deranjat de confratele care porneşte şi el, înspre relaxare, înspre aceeaşi mare pestriţă. Sau să vă povestesc despre vaporul care transportă turiştii de la Tulcea spre Deltă, în care ajungi să numeri minutele până la destinaţie, pentru că e cald, foarte cald, şi parcă te sufoci, şi încerci să înţelegi părinţii care îşi aduc copiii nevorbitori şi ştirbi într-un astfel de loc. Şi după te gândeşti că poate o să pricepi şi tu când o să fii părinte.
 
Dar despre infrastructură nu mi se cade să vă vorbesc şi eu. Şi despre potenţialul turistic al locului surprins mai sus, nici atât. Cei mai mulţi dintre Dumneavoastră aţi mai auzit, sau văzut.
 
Sper să vă amintiţi din bucata asta de scriitură de roşii coapte şi vaci alene, pe o plajă pustie. Şi de oameni faini, şi de locuri faine. Unde sper să mai pot vedea stelele pe cer, noaptea, ani buni de aici încolo.