Erori au fost, erori sunt încă

În cazul României post-totalitare, probabil cel mai semnificativ efort în crearea unui stat de drept, a fost elaborarea constituţiei în 1991. Aceasta, amendată în 2003, preia în bună măsură caracterul constituţiei din 1923, fiind de asemenea adaptată majorităţii constituţiilor democratice de astăzi. Dar simpla existenţă a unui text constituţional corect nu este un temei suficient care să asigure funcţionalitatea statului; aceasta e asigurată de aplicarea corectă a măsurilor legislative. Or, acest lucru era greu de realizat, date fiind contextul politic şi social post-comunist şi lipsa experienţei democratice.

Dar ceea ce a influenţat negativ în cel mai înalt grad crearea unui stat capitalist democratic a fost modul în care a luat sfârşit "fenomenul Piaţa Universităţii". Ocazia pe care am avut-o de a-i asculta pe regizorii Sorin Ilieşiu şi Stere Gulea, autori ai filmului Piaţa Universităţii, în cadrul unei conferinţe organizate de liceul meu vorbind despre manifestaţia din 22 aprilie-13 iunie 1990, şi, totodată, despre experienţa lor personală m-a marcat profund. De fiecare dată când revin la acest subiect, mă simt solidară, afectiv, celor care au protestat, o senzaţie "sinonimă" unui sentiment de apartenenţă.

Lozincile purtau un adevăr rimat, cumva comic, în sensul unei ironii amare (se distinge cu uşurinţă acel râsu' - plânsu' despre care se spune că ar fi specific poporului nostru, adoptat, în opinia mea, mai mult din nevoie decât de voie), dar teribil de dureros: "Proclamaţia de la Timişoara, lege pentru toată ţara", "16-22, cine a tras în noi", "Nu vă fie frică, comunismul pică" ş.a.m.d.

"Nu ne-am luptat pentru jucării" - nu!, oamenii au luptat şi au preferat să-şi dea viaţa pentru a schimba radical cursul anormal al istoriei, însă răspunsul primit câteva luni mai târziu a fost unul ostil. Imnul Pieţei Universităţii în sine ("Mai bine haimana, decât trădător/ Mai bine huligan, decât dictator/ Mai bine golan, decât activist/ Mai bine mort decât comunist") sugerează această polaritate - respingerea căii de mijloc, conturarea exactă a extremităţilor: ori democraţie, în sensul cel mai pur al cuvântului, ori moarte; întoarcerea la ceea ce fusese înainte de '89 nu intra în discuţie. Participanţii au fost numiţi "golani", formulă retractată ulterior. Dar era prea târziu, manifestanţii o preluaseră deja cu titlu de glorie. Astfel, perimetrul ocupat de ei a luat denumirea de "Golania" sau "zonă liberă de neo-comunism". Ce doreau ei, mai exact? Adoptarea Punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara, aflarea adevărului despre Revoluţie şi trimiterea în judecată a militarilor din Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale care au participat la represiunea din decembrie '89. Respectarea Punctului 8 din Proclamaţie şi includerea sa în cadrul legii electorale era văzut ca având o importanţă vitală în naşterea unei democraţii veritabile. Odată cu alegerile prezidenţiale din 20 mai 1990, o parte din manifestanţii din Piaţa Universităţii se retrag; rămân însă cei care vor contesta în continuare rezultatul alegerilor, cei pentru care a pleca acasă însemna, probabil, anularea tuturor idealurilor pentru care au luptat, acceptarea înfrângerii.

Curmarea demonstraţiei din Piaţa Universităţii nu s-a putut înfăptui fără vărsare de sânge. Un membru al guvernului declara că era vorba de "acte de tip legionar, care trebuie oprite cu toată fermitatea". Mineriada din 13-15 iunie 1990 a creat o atmosferă imposibil de descris - românii au avut un déjà-vu - bătăile în plină stradă, dezordinea, agitaţia, violenţele aminteau de momentele iniţiale ale revoluţiei anti-comuniste. Au fost, mai întâi, forţele de ordine. Apoi au venit minerii.

Aceştia pătrund în Universitatea Bucureşti şi în Institutul de Arhitectură şi devastează laboratoarele şi sălile de curs, precum şi sediile partidelor de opoziţie, locuinţele unor lideri ale acestora şi sediile unor ziare şi reviste, independente sau de partid (de pildă "România Liberă", "Cuvântul", "Viitorul"). Minerii nu au avut nicio oprelişte în ataca populaţia, indiferent de statutul fiecărui individ în raport cu manifestaţia. Din câte am auzit, era bine să nu arăţi în zilele acelea ca un intelectual.

Bilanţul tragic al fenomenului poate fi discutat din diferite perspective. S-au comis atrocităţi, iar mulţi oameni nevinovaţi au fost grav răniţi ori ucişi. În plan internaţional, noua politică a României a fost catalogată drept "neo-comunistă". În plan intern, s-au menţinut relaţii conflictuale între partidele de opoziţie şi cel de la putere mult timp după aceea. De asemenea, au avut loc dezbateri publice interminabile (care s-au dovedit a fi în bună măsură inutile dat fiind că nu s-a ajuns la un consens în opinii) în ceea ce priveşte acuzarea ori absolvirea de vină în cazul acestor acţiuni. Unitatea (reală, aparentă?) din decembrie se dusese pe apa Sâmbetei.

Ca o paranteză. Îmi amintesc de prefaţa cărţii Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie în care Radu Paraschivescu face referire la ideea de "haz de necaz" ca formă de a mai îndulci o realitate istorică dureroasă: "Era suficient dacă râdeam de Ceauşescu la chefuri şi înjuram în gând la cozi. Ne credeam puternici pentru o clipă şi uitam cât de vulnerabili eram în rest". Sub impulsul curajului, şlagărele corale propagate îşi arătau adevăratul chip. Astfel, au fost operate modificări în undergroundul autohton în textul unor lozinci emblematice ale poporului român: "Pe-al nostru steag e scris unire" - "Pe-al nostru steag e scris uimire"; "Deşteaptă-te, române!" - "Descurcă-te, române!"; "Eroi au fost, eroi sunt încă" - "Erori au fost, erori sunt încă". Ultimul dintre titluri îşi păstrează încă actualitatea, explicând (însă nu de-ajuns) multe dintre evenimentele ultimilor 22 de ani. Ai senzaţia că anul '90 a fost o imensă eroare. Dar termenul "eroare" nu surprinde calculul politic meschin, reaua-voinţă, cinismul...