Alegerile lui Stanley

Un prieten pe care-l văd mult prea rar mi-a arătat jocul ăsta. O chestie experimentală în care ai acces prin ochii lui Stanley, şi în care eşti însoţit aproape constant de vocea naratorială (Kevan Brighting) printr-un mediu suprarealist. Aici naratorul pare de multe ori un personaj antagonist, dar are o personalitate variabilă putând fi, în funcţie de alegerile tale, mulţumit, pisălog, drăguţ, revoltat sau supărat.

Funcţionarul numărul 427, pe numele său Stanley, îşi dă seama că toţi colegii săi de muncă au dispărut. Se hotărăşte să afle ce s-a întâmplat şi ajunge în faţa a două uşi. E sfătuit să meargă pe cea din stânga, dar alegerea îi aparţine. De aici începe povestea care va fi jucată în jurul întrebării - va asculta Stanley de vocea naratorului sau va alege calea cealaltă?

Cu optsprezece (se spune) finaluri alternative, The Stanley Parable e ceva mai mult. Stanley e singur în birou. Dar nu foarte singur - cu tine şi cu naratorul. Tu decizi soarta lui Stanley în funcţie de direcţiile în care tu îl faci să meargă. Naratorul e acolo să ţină de urât şi nu numai - the story I made specially for you, repetă acesta adeseori.

Când Stanley se sinucide, o parte a poveştii se relevă. Stanley ori n-a murit, ori era mort încă de la începutul jocului. Căci a doua zi se va trezi tot în clădirea goală şi va trebui să intre pe uşa din dreapta. Stanley şi naratorul au ştiut asta tot jocul. Tu nu. Din această perspectivă, Stanley devine un fel de Sisif, captiv mereu într-un labirint în care alegerile pe care le face şi-au pierdut de mult din relevanţă. A doua zi va trebui să urce iar piatra pe munte, a doua zi va fi iar captiv într-o clădire pustie.

Geamurile. Sunt albe, de parcă ar fi zguduite de o lumină orbitoare. Dar, sigur, albul este atât absenţa oricărei culori, cât şi prezenţa tuturor. Te apropii de geam să afli. Tot alb. Mergi înainte. Ieşi pe geam într-un alb imens, alb închis, şi nu prea mai ai încotro să o apuci. Dacă totuşi alegi să rămâi, vocea naratorului îţi explică întâi că ai intrat într-o parte a jocului / poveştii la care nu a apucat încă să lucreze. Şi, dacă încă nu vrei să pleci de acolo, începe să-ţi cânte. O melodie cu versuri descurajante din care rămâne doar linia melodică. Deşi la început pare ok, suportabilă, cu timpul devine din ce în ce mai deprimantă. Nu-ţi rămâne decât să renunţi - ai pierdut.

Pe forumurile dedicate acestui joc, majoritatea celor care l-au încercat se declară cel mai încântaţi de The Broom Ending. Stanley ajunge în debara şi rămâne acolo aşteptând să se întâmple ceva. Naratorul îşi pierde răbdarea şi sugerează că ai murit jucând acest joc, iar acum tastele sunt apăsate de capul tău căzut pe tastatură. Le sugerează apoi celor din jurul tău să-ţi mute cadavrul de la calculator şi să-i aducă un jucător mai competent. Cam atât. De ce a prins atât de bine finalul acesta rămâne o întrebare deschisă.

Altă variantă. Un telefon sună. Naratorul te îndeamnă să răspunzi - pe tine te caută, e soţia care te aşteaptă acasă. În spatele camerei e un întrerupător, Stanley priveşte şi scoate telefonul din priză. Wait, are you a real person? Şi aici e cheia jocului, singurul mod în care poţi dovedi că eşti mai mult decât un stanley într-un joc foarte bine pus la punct este să alegi. Să îţi exerciţi capacitatea de a calcula o situaţie şi de a spune NU lucrurilor cu care nu eşti de acord. Să gândeşti.