Instinctul ca şoc electric

Pe parcursul dezvoltării ştiinţelor umaniste, omul e privit din perspectiva unui animal cu diverse calificări. Animal politic, animal religios, animal sexual, iar Huizinga a dedicat un studiu amplu homo ludens-ului. Unde este însă linia de trecere?

Nichita Stănescu povestea că a fost chemat la o defilare în Moscova de 7 noiembrie. Stătea în tribune, undeva sus şi privea spectacolul. Era foarte impresionant - deşi erau foarte mulţi oameni, se defila pe lat, nu pe lung. Chiar legile percepţiei arată că imaginile compacte aşezate pe lat impresionează mai mult decât cele nu foarte late aşezate pe lung. Acaparat de spectacol, Nichita Stănescu descrie cum, treptat, a fost copleşit de o teamă inexplicabilă care a culminat cu momentul în care a simţit frica până în măduva oaselor ca pe "un şoc electric".

A simţit atunci nevoia impetoasă de a fugi spre casă, de a se întoarce în România, dar pe jos. Frica sa îl făcuse să vrea să fie la adăpost. Dar nevoia aceea, povesteşte, l-a mirat cel mai mult. De ce voia neapărat să meargă pe jos când există trenuri, avioane, mijloace de transport care l-ar fi adus mult mai repede acasă?

Ei bine, într-un articol, Aurora Liiceanu traduce această nevoie într-un efect al fricii care anulase tot ce era omenesc în el. Toate mijloacele acestea de transport erau cuceriri ale omului, menite să-i facă acestuia viaţa mai uşoară. Dar, în faţa spaimei, reacţia lui Nichita, de a fugi cât îl ţineau picioarele (literalmente), e un soi de întoarcere la natura primă, un gest aproape biologic.

Psalmii arghezieni, piesele lui Ionesco, poemele lui Blaga şi cam toată literatura română din prima jumătate a secolului XX este explicată de unii prin acelaşi mecanism psihologic. După revoluţia industrială, la mult timp după Marile Descoperiri şi odată cu invenţiile majore ale vremii, omul începe să se simtă din ce în ce mai nefolositor. E alienat acestei lumi pentru că ceea ce ştia el să facă este acum înlocuit de maşini.  E o perioadă de derută pentru conştiinţa colectivă. Dacă maşinile reuşesc să gândească pentru om, s-au întrebat mulţi, omului ce îi rămâne?

Iar arta surprinde perfect momentul acesta de confuzie, când absurdul îşi face loc într-o gândire pe care oamenii s-au străduit, secole de-a rândul, să o pună la punct. Luis Buñuel prinde momentul ideal, zic eu, pentru ecranizarea cărţii Robinson Crusoe, un roman scris demult care pune accentul pe forţa umană de a recrea o societate pornind de la kilometrul zero.

Deşi se spune că tot ce ţine de instinct / intuiţie îşi pierde din sens odată cu încercarea de a fi pus în cuvinte, oamenii tot încearcă să explice. Nu sunt sigură că drumul corect al explicării trece prin definiţie, dar presupun că începe odată cu o poveste. Instinctiv zic.