Raţiunea zidurilor

Dacă am putea vorbi vreodată de un scop general al artei cinematografice, acela ar fi cel de a exista abstract, de a fi interpretată în diferite moduri, şi tradusă de fiecare om prin propriul său limbaj, să însemne pentru fiecare ceva diferit, ceva ce nu poate explica cuiva desprins de eul său şi a cărui înţelegere este imposibilă. Cu alte cuvinte, în limbajul semnificaţiilor, arta este traductibilă, da, dar în mii de variante diferite - câte ceasuri, atâtea ore.

The Wall este un film-cult, reprezentativ pentru perioada postbelică, regizat de Alan Parker pe baza albumului The Wall al celor de la Pink Floyd, din 1979. Scenariul este scris de vocalistul şi basistul formaţiei, Roger Waters. Filmul se derulează, în mare parte, pe muzica celor de la Pink Floyd şi este o înlănţuire simbolică da capo al fine.

Filmul poate fi gândit pe multe planuri, atât pe unul individual - modul în fiecare se regăseşte pe sine -, cât şi social. Raţiunea zidurilor este tot timpul teama, fie că vorbim despre zidurile prin care ne înconjurăm de noi înşine ori ridicate de guverne temătoare. Ele sunt întotdeauna expresia unui profund sentiment de insecuritate, explică Waters într-un interviu. Printre multele teme (şi temeri) pe care le conţine, eu aş spune că cea principală e alienarea omului în societatea contemporană, iar din această perspectivă voi încerca să abordez problema.

În primul rând, trebuie menţionat că Pink Floyd nu este o formaţie care promovează ideologia totalitară. Din acest punct de vedere, filmul a fost înţeles, de anumiţi oameni, greşit. Nu numai că nu este vorba de o formaţie pro-totalitaristă, dar Roger Waters este un militant înverşunat în lupta împotriva nedreptăţii.

Fiecare personaj care apare în film este, precum într-un vis, un alter ego al lui Pink. Raportându-ne la ele, îl putem înţelege pe Pink prin prisma demonilor lui, a fricilor şi a complexelor de care suferă. Asemeni lui Pink care şi-a pierdut tatăl, şi aceste personaje sunt orfane din punct de vedere socio-politic.

Pink este escortat la concert de către un grup de skinheads, la fel cum Hitler era însoţit pretutindeni de trupele SS (schutzstaffel). Strânge mâinile celor din public (Ein Volk,/ Ein Reich,/ Ein Führer); sărută bebeluşii pentru a-şi manifesta dragostea pentru copii - paralelă nazistă: Daţi un copil Führer-ului; fascistă: Mussolini iubeşte copiii şi copiii îl iubesc pe Mussolini; comunistă: tătuca Stalin ş.a.m.d.

Naţionalismul exacerbat, politica revanşardă este exprimat prin vestimentaţia publicului: tricouri negre sau inscripţionate simplu cu HATE. Minorităţile se diferenţiază prin haine colorate; poartă măşti - dezumanizare. Stilul oratoric al liderului Pink aminteşte de cel al lui Hitler. Animaţiile, extraordinare. Foarte multă sexualitate implicită (scena cu acuplarea celor două flori), grotesc (florile, simbol al purităţii care devin arme, simbol al distrugerii), simboluri totalitare (acvila, avioanele care devin cruci, ciocanele care trimit spre svastica nazistă), omniprezentul zid.

Promovarea societăţii egalitariste - There's one in the spotlight, he don't look right to me/ Get him up against the wall, antisemitismul - That one looks Jewish, sunt doar câteva exemple. Momentul cel mai relevant este cel în care Pink spune: If I had my way/ I had all of you shot, iar publicul este extaziat. Absurdul situaţiei îşi găseşte explicaţia tot în atmosfera dictatorială. Pe de-o parte, poate fi o formă a brainwashing-ului - o mare parte a populaţiei ajunsese, din păcate, să creadă în supremaţia conducătorului, orice spunea el era adevărat, indiferent cât de incredibil suna. O altă variantă este că oamenii se bucură pentru că le e frică - timor et amor. A fi indiferent nu era o opţiune, iar a te opune însemna semnarea sentinţei la moarte. Puteai supravieţui doar legându-te singur la ochi (o auto-orbire) şi lăsându-te condus fără a pune nicio întrebare. Scena pare a reconstrui congresele ţinute la Nürnberg, momentul adoptării legilor rasiale. Nu trebuie uitat că liderul extremist care conduce o societate ultra-conformistă (anti-gay, anti-evrei etc) aparţine neo-nazismului (prezenţa personajelor skinheads), sugerând că regimul nu a dispărut complet.

De altfel, filmul abundă în scene care fac trimitere directă către regimurile totalitare ale secolului XX. Spre exemplu, armata lui Pink distruge tot ce îi iese în cale - să fie o reprezentare a Nopţii Vitrinelor (Kristallnacht) din 1938? De la the final solution (soluţia finală, exterminarea în masă) la Waiting to turn on the showers/ And fire the ovens./ Waiting for the queers and the coons/ and the reds and the Jews./ Waiting to follow the worms, versurile amintesc de Holocaust.

Asistăm la (re)crearea oamenilor-tipar - a se vedea figurile porcine uniformizate ale mulţimii în scena privind educaţia (copiii care se încolonează către a fi măcinaţi), care corespunde scenei în care mulţimea participă la manifestaţia totalitară (oamenii au aceleaşi feţe porcine); frustrarea sexuală ("Another Brick in The Wall" partea a III-a) care duce la lipsa dorinţei, societatea consumeristă (televizorul, Coca Cola), revolta (aici putem face chiar o conexiune cu recentele "riots" din UK, în care marginalii se revoltă fără un motiv bine definit) etc. Există, de asemenea, trimiteri directe către momente totalitare - waiting to put on a black shirt, cămăşile negre; the final solution, arderea în masă. Sunt doar câteva exemple.

Partea finală, prezentată ca o piesă burlescă, e cheia poveştii: după toate flash-backurile vieţii personajului, zidul construit de societate în jurul lui se sparge şi începe o societate post-apocaliptică în care copiii (speranţa viitorului) scurmă prin urmele trecutului fără să îl înţeleagă. O oarecare ciclicitate - copilul care va ajunge adultul alienat lasă loc copiilor inocenţi.

Povestea lui Pink a ajuns la capăt - el şi-a construit zidul, a purtat bătălii sfâşietoare cu demonii săi şi, într-un final, a reuşit să scape. Povestea noastră, însă, continuă. Nu este atât de important ce s-a întâmplat cu Pink, cât ce se va întâmpla cu noi. Ce vom face? Oare propriul nostru zid contribuie la starea generală a naţiunii, a lumii? În ce măsură suntem responsabili pentru degradarea sistemului? Inerţia şi automatismele conduc la o paralizie confortabilă, nepăsătoare (Comfortably Numb). Societatea adânc traumatizată de conflagraţie renunţă la luptă. Umanitatea ajunge să fie controlată de un vierme uriaş, sordid - somnul raţiunii a zămislit monştri.

Isn't this where we came in?