Aveam nevoie de linişte

Zilele acestea îmi tot aduc de un număr al ziarului Adevărul. 20 mai 1990 - prima pagină goală, în josul paginii, scris mărunt: "Avem nevoie de linişte, oameni buni!". Este inevitabil să-ţi pui întrebarea: care ziar şi-ar mai permite să aibă o asemenea pagină în ziua de azi, să piardă milioane bune din publicitate? Însă atunci nu era vorba de pierdut spaţiu publicitar, ci de câştigat spaţiu politic.
 
Dar nu aici vreau să ajung acum, căci doar expresia este cea care îmi tot revine în minte. Încă un exemplu. În anii '30, la postul de radio BBC din Londra, se întâmpla din când în când ca prezentatorul să anunţe că "astăzi nu sunt ştiri" şi să treacă mai departe la prezentarea unui program cultural. Era şi aceasta o formă de linişte, una mai frumoasă.

Pare greu de imaginat acum când toate ştirile sunt pline de tragedii, de atrocităţi. Matei Vişiniec zicea că ne uităm la ştiri şi simţim că ne-am făcut datoria faţă de omenire, dar că, de fapt, nu ne mai impresionează nimic cu adevărat. E just. Dacă stai să te gândeşti, majoritatea dramelor nu sunt atât de importante pentru ca privitorul să îşi irosească timpul şi memoria ascultându-le. Şi totodată, câte informaţii, realmente îngrijorătoare, râmân nemenţionate în timpul acesta?

E drept că liniştea socială asigură un cadru favorabil influenţării maselor. Şi nu gândesc că noi am mai avea nevoie de ea cât timp încă se simt urmele ultimei dăţi când poporul român a fost redus la tăcere. O societate dezbinată în care cei cu o gândire normală, să-i zicem, ajung să fie în minoritate în timp ce restul preferă să accepte lucrurile ca atare.
 
Persistă însă sentimentul pregnant că se aud prea multe voci şi că, din această cacofonie sonoră, e tot mai greu să le asculţi pe cele reale, "autentice". Mass media e împăienjenită de scrisori publice adresate unor lideri politici, de cereri văicărite, de gesturi minore şi, pare-se, puternice; toate mult prea promovate. O bandană, un muzeu, un Moş Crăciun. Pare o enumeraţie haotică, dar şi aşa se simte.

A fost o linişte surdă prea mult timp, iar când s-a terminat, orice sunet a devenit o larmă. Poate a venit momentul să mai vorbim şi pe rând.