Nietzsche pentru stresaţi

Citiţi postfaţa acestei cărţi.


Manualul de faţă reuneşte 99 de maxime ale geniului german şi aplicarea lor practică la împrejurările şi situaţiile de zi cu zi. Atât în lumea antreprenorială, cât şi în viaţa personală, filozofia lui Nietzsche este extrem de eficientă atunci când dorim să găsim o ieşire la orice răscruce de drumuri.
 
Fiecare capitol al cărţii se deschide cu un aforism al acestui gânditor, urmat de o interpretare în cheie actuală pentru a ne îmbunătăţi calitatea vieţii.
 
Acest scurt curs de filozofie cotidiană a fost elaborat pentru a ne ajuta în luarea deciziilor, pentru a ne "trage sufletul", pentru a regăsi cărarea pierdută şi pentru a ierarhiza mai corect importanţa lucrurilor care ni se întâmplă pe parcursul unei zile.
 
Ne aflăm în faţa unui manual de auto-ajutorare înţelept − datorită şi personajului care l-a inspirat − provocator şi stimulator. O carte pentru cei care caută o sursă de inspiraţie în gândirea celui mai influent filozof al epocii moderne, care ne învaţă să luptăm cu anxietăţile şi temerile noastre de fiecare zi.
 
Alături de cele 99 de scântei de luciditate ale filozofiei lui Nietzsche, manualul cuprinde şi un caiet explicativ referitor la filozofie ca terapie şi aplicaţiile ei în viaţa cotidiană, popularizată prin cartea de mare succes a lui Lou Marinoff, Înghite Platon, nu prozac! Vom cunoaşte astfel activitatea consultanţilor filozofici şi modul în care maximele gânditorilor din toate timpurile pot fi de folos într-o terapie de cea mai bună calitate.
 
Înainte de a-i da cuvântul filozofului care a inspirat acest manual de auto-ajutorare, să parcurgem pe scurt biografia maestrului.
  Friedrich Wilhelm Nietzsche s-a născut în 1844 în localitatea germană Röcken. Fiu al unui pastor evanghelic care s-a stins din viaţă când Friedrich Wilhelm avea numai cinci ani, a crescut într-o atmosferă de pietate protestantă dominată de femei.

După ce a fost elev la un internat unde s-a iniţiat în antichitatea greacă şi romană, a studiat filozofia clasică la universităţile din Bonn şi din Leipzig. Aici a cunoscut ideile lui Schopenhauer şi muzica lui Wagner, compozitor foarte admirat, pe care ulterior l-a cunoscut şi personal.

În 1869, la vârsta de numai douăzeci şi cinci de ani, Nietzsche era deja profesor de filozofie clasică la Universitatea din Basilea. Dar activitatea lui de predare din această instituţie a fost întreruptă de izbucnirea războiului franco-prusac din 1870.

Nietzsche a participat la confruntarea armată în calitate de infirmier, până când a fost nevoit să părăsească frontul din cauza dizenteriei, afecţiune de pe urma căreia nu a mai reuşit să se restabilească total niciodată.

În 1881 a făcut cunoştinţă cu Lou Andreas Salomé, o femeie de care s-a îndrăgostit nebuneşte, dar care în cele din urmă s-a căsătorit cu un prieten al lui. Această respingere a dat naştere ulterior proverbialului său misoginism.

Obligat să se pensioneze prematur din cauza sechelelor bolii sale, s-a mutat pe Riviera franceză şi apoi în nordul Italiei pentru a putea cugeta şi scrie în linişte. Singur şi frustrat din cauza faptului că lucrările sale nu se bucurau de primirea la care spera, în 1889 la Torino, Nietzsche, care între timp orbise, a fost victima primelor crize de nebunie.

După perioade lungi de internare în clinicile din Basilea şi din Jena, şi-a petrecut tot restul vieţii în casa mamei sale, care a avut grijă de el până a murit, iar după aceea Nietzsche a rămas în grija surorii sale. S-a stins din viaţă în anul 1900.

Moştenirea lui filozofică prezintă o valoare inestimabilă şi nu şi-a pierdut nici astăzi puterea de a influenţa, de a inspira şi de a provoca.

Cel care are de ce să trăiască poate să răspundă la orice întrebare care începe cu cuvântul "cum?"
 
Stresul şi dezorientarea ne fac prizonieri atunci când pierdem din vedere care sunt obiectivele noastre vitale. Antidotul împotriva sentimentului că "muncim mult pentru nimic", a epuizării care generează dispersa-rea puterilor este să avem un scop clar, capabil să confere sens eforturilor pe care le depunem, cu momentele lor bune şi rele.
 
În legătură cu aceasta, Viktor Frankl considera că este suficient ca individul să găsească un sens în viaţa sa pentru a depăşi cele mai multe probleme care îl chinuiesc. Logoterapia urmăreşte exact acest lucru: în loc să scotocească prin trecutul pacientului, explorează ceea ce poate face cu ceea ce are acum şi aici. Cu alte cuvinte, încearcă să găsească un motiv pentru care individul să se scoale din pat în fiecare dimineaţă.
 
Drama multor persoane nemulţumite de existenţa lor este că nu se întreabă ce fel de viaţă ar dori să trăiască. Şi prima condiţie pentru a nu ne mai simţi pierduţi este să ştim cel puţin unde vrem să ajungem.
 
La fel ca şi Frankl cu o jumătate de secol mai târziu, Nietzsche arată cât este de important să aflăm "de ce trăim". Când viaţa noastră se umple de sens, eforturile încetează brusc să mai fie o sursă de oboseală şi devin paşi necesari către ţelul pe care ni l-am fixat.
  Destinul fiinţelor umane este alcătuit din momente fericite, toată viaţa are astfel de momente, dar nu din epoci fericite.
 
Fericirea este fragilă şi volatilă pentru că poate fi trăită numai în anumite clipe. În realitate, dacă am cunoaşte o stare de fericire perpetuă, aceasta şi-ar pierde valoarea, căci nu o putem percepe decât prin contrast.
 
După o săptămână în care cerul este acoperit în permanenţă, o zi însorită ni se pare un adevărat miracol al Creaţiei. În acelaşi mod, simţim o bucurie mult mai puternică atunci când ieşim din groapa tristeţii. Cele două emoţii se completează şi se inter-condiţionează în mod necesar, pentru că nici melancolia nu este veşnică, dar nici nu am putea suporta o sută de ani de fericire.
 
Acesta este unul din factorii de stres ai societăţii moderne: să credem că avem obligaţia de a fi fericiţi în fiecare clipă şi în orice loc. Negarea tristeţii duce la creşterea consumului de antidepresive, a terapiilor şi a cheltuielilor pentru lucruri de care nu avem nevoie. Avem impresia că este ruşinos să nu putem zâmbi în permanenţă.
 
Împotriva acestei perspective false şi puerile, Nietzsche ne aminteşte că fericirea se manifestă numai prin pâlpâiri şi, dacă dorim s-o transformăm în ceva perpetuu, vom stinge până şi aceste scântei care ne ajută să înaintăm pe drumul lung şi sinuos al vieţii.
  Dacă ne simţim atât de bine în sânul naturii este pentru că natura nu are nici o părere despre noi.
 
Oamenii secolului al XXI-lea sunt "rupţi de natură" şi aceasta ne face adesea să ne simţim ca nişte extratereştri pe propria noastră planetă. Deşi suntem convinşi că civilizaţia şi cultura au înlocuit partea animalică şi intuitivă din noi, continuăm totuşi să avem nevoie de contactul cu mediul nostru natural.
 
Pentru a trata cazurile de anxietate datorate excesului de muncă şi şederii prea îndelungate în jungla urbană, o escapadă de două-trei zile în mijlocul naturii poate fi mai eficientă decât un pumn de medicamente.
 
Când vom simţi mirosul de pământ reavăn, de aer curat, când ne vom întâlni cu liniştea întreruptă numai de zumzetul gâzelor care zboară în jurul nostru, ne vom regăsi rădăcinile de mult abandonate.
 
Aşa cum subliniază Nietzsche, în oraş trebuie să jucăm un rol, pentru că ne interesează foarte mult ceea ce gândesc alţii despre noi. Când ne întoarcem în natură, în schimb, putem să ne permitem luxul de a fi noi înşine. Nu trebuie să ne îmbrăcăm într-un anumit fel, să vorbim sau să acţionăm într-un mod special. Este suficient să ne lăsăm îndrumaţi de natură spre noi înşine, acolo unde ne aşteaptă un izvor de calm şi seninătate.
  Trebuie să plătim pentru nemurire şi să murim de mai multe ori, în timp ce continuăm să trăim.
 
Nietzsche ne aminteşte că, pe parcursul unei existenţe umane, există mai mult de o singură moarte. În decursul vieţii noastre, am cunoscut etape de împlinire şi este convenabil să murim − simbolic vorbind − pentru a putea să ne naştem în stadiul următor.
 
Aceste salturi dintr-o viaţă în următoarea este ceea ce triburile mai ataşate de pământ numesc "ritualuri de trecere", un moment de tranziţie, care în societatea noastră este pe cale de dispariţie.
 
Antropologul J. M. Fericgla comentează în acest sens: "Prima comuniune, dincolo de aspectele religioase, era, de fapt, un ritual iniţiatic: o uşă simbolică dinspre copilărie spre pubertate. Băieţilor li se cumpărau pantaloni lungi la prima comuniune, ceea ce îi transforma în nişte mici bărbaţi. Era pentru prima dată când li se dădea voie să iasă pe stradă singuri, fie şi numai pentru a cumpăra pâine. Naşul obişnuia să le deschidă un cont curent cu această ocazie. Tot cu ocazia primei comuniuni, copiii primeau în dar primul lor ceas, ceea ce presupunea că urmau să-şi gestioneze timpul la fel ca adulţii."
 
Un exerciţiu foarte bun pentru a deveni conştient de vieţile care există în interiorul fiecăreia dintre vieţile noastre este să rezumăm într-un anumit rol fiecare din etapele prin care am trecut, amintindu-ne dacă a existat vreun ritual de trecere dintr-una în alta. Apoi putem să ne punem marea întrebare: Care este următoarea viaţă pentru care doresc să mă nasc?