Ceasuri

Am pierdut noţiunea timpului. Mă rog, a unei părţi din el. Astăzi este luni, mâine cineva îmi spune că este deja joi. Zilele au devenit detalii nesemnificative, în schimb clipele şi orele par a deveni interminabile. Am început să le simt cum mi se scurg pe piele, cum mi-o modelează: ca un sculptor care simte nevoia permanent de a mai adăuga un mic detaliu aici, unul mai încolo. Mai adânceşte puţin un rid, mai usucă un pic pielea pe la încheieturi, mai aşază umbra unei pete pe un umăr. Şi când te gândeşti că până prin clasa întâi când am primit cadou primul meu ceas nici nu ştiam că timpul există! Zilele erau construite doar din evenimente, din uimiri şi descoperiri. Şi apoi am primit ceasul şi brusc, am început să aud, mai întâi foarte încet, apoi odată cu trecerea anilor din ce în ce mai insistent, tic-tacul lui nenorocit.

Apoi, taică-meu a cumpărat un ceas cu cuc. Stăteam seara înainte de culcare şi nu doar că îi auzeam ticăitul, dar la oră fixă auzeam şi cucul. La început părea nostim, dar după un timp am început să fac planuri care de care mai complicate pentru a-l face praf. Voiam să fie o crimă fără urme, perfectă. Am început prin a-l opri. Aşteptam să adoarmă toată lumea şi apoi îl opream din pendul. Săracul tata începuse să-şi facă griji că i se strică bijuteria... ceea ce, până la urmă, cu o mică mână de ajutor s-a şi întâmplat. După aceea a devenit doar obiect de decor, fără să mai măsoare timpul cel nesuferit.

Anii treceau atunci pe nesimţite. Treptat, însă, parcă au început să se mişte din ce în ce mai repede. Odată cu schimbarea ritmului se schimbau şi oamenii din jurul meu. Unii au devenit adulţi odată cu mine. Alţii au dispărut şi doar cei apropiaţi îşi mai amintesc de prezenţa lor. Alţii par a nega trecerea zilelor şi se comportă ca şi cum timpul n-ar exista. Mă întreb dacă ultimii sunt aşa pentru că nu şi-au primit niciodată ceasul. Or fi oare mai fericiţi?

Pe vremea când încă nu ştiam că timpul curge, mergeam duminicile la cimitir. Câtă vreme se făcea curat la morminte, umblam de colo descoperind monumente funerare şi chipuri de persoane pe care nu le văzusem niciodată. Era o călătorie fascinantă pentru că acolo, în oraşul de provincie se aflau unul lângă altul cimitirul creştin, cel armenesc şi cel evreiesc. Fiecare îşi avea propriul stil, propriile monumente impunătoare, propriile poveşti. În cimitirul creştin vizitam ori de câte ori aveam ocazia mormântul unei tinere dispărute cu mai bine de o sută de ani înainte. Era cea mai frumoasă persoană pe care o văzusem vreodată într-o fotografie. Nu înţelegeam cum poate o asemenea frumuseţe să dispară. În cimitirul armenesc îmi plăcea să privesc monumentele masive din marmură neagră care aminteau de o lume de mult apusă. Iar în cimitirul evreiesc, în care am putut intra doar de puţine ori şi doar însoţită de bunica, găseam fascinante pietrele funerare scrise într-o limbă pe care nu o înţelegeam, dar care parcă voiau să-mi transmită ceva extrem de vechi şi important. Totodată erau dovada vie că şi piatra cedează în faţa trecerii timpului. Femeile de acolo păreau a şti mii de povesti, câte una pentru fiecare dintre cei prezenţi. Nu puneam niciodată la îndoială cele spuse. Mă întreb câte dintre acele poveşti or fi fost adevărate. Cert este că pentru ele fiecare om era mai mult decât o fotografie. Mai mult decât o amintire. Fiecare om devenea datorită acelor femei o poveste. Acum, cu ochii, inima şi mintea adultului stau şi mă întreb câţi dintre noi mai au timp pentru a colecţiona poveştilor altora. Câţi se mai gândesc la forma propriei poveşti.

Da. Cu siguranţă totul a început cu ceasul acela. Apoi, într-o zi, am văzut tabloul. În el, ceasurile începuseră a se scurge, a se topi. Într-un colţ, un ceas de buzunar era năpădit de furnici. Mi s-a spus că reprezintă imaginea timpului în vis sau relativitatea timpului, sau... Explicaţiile curgeau una după alta, una mai savantă decât cealaltă. Pentru mine, însă, era clar: era vorba de timpul meu, despre schimbarea ritmului curgerii sale în visul pe care îl reprezintă viaţa. Da. Cândva timpul se topea altfel. Avea un ritm mai aşezat, mai elegant. Din zilele acelea păstrez frânturi de amintiri: razele soarelui dintr-o dimineaţă, mirosul unei anumite păduri imediat după ploaie, secunda aceea unică în care am putut citi dragostea din ochii mamei. Treptat, timpul a început să se grăbească. A devenit meschin şi răutăcios, rărind şi clipele în care îmi permitea să colecţionez astfel de momente. I-am mai furat câte o amintire şi am păstrat-o cu gelozie, ştiind că îmi aparţine doar mie. Era o forma de revoltă, de a mă lupta cu scurgerea lui implacabilă. Văzând tabloul, am fost convinsă că şi Dali îşi primise la un moment dat propriul ceas.

Pentru o perioadă am reuşit să îl ignor. Timpul nu mai exista. Existau doar lucruri care trebuie făcute, doar oameni care trebuie iubiţi, doar cărţi care trebuie citite şi muzică care trebuie ascultată. A funcţionat. O perioadă. Am înţeles apoi că poţi încerca să îl ignori, să fugi de el, să nu-l mai contabilizezi, dar că va veni totuşi şi secunda aceea în care îţi va râde în faţă şi îţi va aminti că nu tu faci numărătoarea.

Atunci am înţeles că strategia mea fusese bună dar plecase de la premise greşite. Nu era neapărată nevoie să îi ignor tic-tacul ci să mi-l însuşesc, să îl transform în timpul meu. Să încerc să-l umplu cu tot ceea ce este frumos şi bun. Să îl dăruiesc doar celor care îl merită şi să îi adaug de câte ori pot câte un mic detaliu care să îl transforme într-o operă de artă. Pentru că, până la urmă, ceasul acela măsoară însăşi viaţa mea.