Promiscuităţi literare - Urmuz

Contrar credinţei populare, vestiţii Cotadi şi Dragomir nu l-au întâlnit pe Urmuz. Nici Algazy sau Grummer, simpaticii negustori de geamantane din strada Doamnei, n-au auzit de el, deşi numele lor sunt menţionate de către Urmuz într-o misivă adresată lui Tudor Arghezi. Trebuie să notez aici că unora ca Ismail şi Turnavitu nu m-aş grăbi să le dau crezare; dar şi ei pretind acelaşi lucru, că numele lui Urmuz nu le spune şi nici nu le-a spus nimic, niciodată. Iată cum autorul a reuşit să se sustragă cu dibăcie în afara spaţiului narativ, refuzând o edificare sau o morală chiar şi faţă de propriile sale personaje. Nu-i frumos, dar cine poate să mai pretindă că frumuseţea e o condiţie de neclintit a Artei? Nici chiar Stamate n-a auzit de Urmuz, iar Stamate e un om renăscut. Această neştiinţă, consemnată în actele vremii şi studiată de-abia după 1989, nu va înceta să ne mire.

Din Arhiva Textelor Vechi am reuşit să fac rost, pe căi cu totul necurate, de adresa lui Emil Gayk. Respectivul nu fusese intervievat de organele de poliţie şi m-am gândit că un eventual dialog ar putea să echivaleze cu o şansă de recuperare. M-am înfiinţat la uşa lui cu plocon: două perdeluţe cu brizbrizuri, una pentru faţă şi una pentru spate, precum şi un gherghef miniatural cumpărat de la pakistanezii din faţă de la Sacré-Cœur, special pentru nepoată-sa, care speram să-mi deschidă uşa. Însă în spatele uşii nu părea să locuiască nimeni. Mărturisesc că absenţa lui Gayk m-a dezamăgit. De nepoată, ce să mai vorbim? Mă durea spatele. Lângă uşă era un Scaun Papal, pe care m-am aşezat comod în aşteptarea Întremării Corporale Totale. Sub scaun îşi făcea veacul un viezure cu ochi mari şi limpezi, nas în formă de pâlnie şi trei degete opozabile. O simplă coincidenţă faptul că îl caut pe Gayk şi dau peste un viezure? Greu de spus. Tot ce-mi rămânea de făcut era să mă cufund în meditaţie, să las gândurile să treacă fără să încerc să le prind sau, dimpotrivă, să le ocolesc, să inspir pe nas şi să expir pe gură, încetişor, să recepţionez cu detaşare ceea ce simţurile îmi transmiteau, fără să analizez sau să judec. Timpul nu stătea în loc. La început, graţie pipăielii viezureşti, secundele se târau greu, ca nişte insecte cu picioarele împotmolite în miere. Am deschis ochii şi atunci au început să se mişte ceva mai repede. Fire introvertită, posacă şi leneşă, dar mai ales temătoare, am decis să las întâlnirea pentru a doua zi. M-am ridicat şi-am dat să plec. De-abia atunci am remarcat că viezurele se urcase pe sub cracul pantalonului şi stătea înghesuit pe pulpa mea dreaptă. Era cald şi avea botul umed. Era sănătos. Sub Scaunul Papal luase fiinţă o baltă micuţă în care înotau acum nişte lebede grase.

Cum am ajuns acasă m-am pus pe studiat. Încercând să aflu mai multe despre Urmuz, am dat peste Pâlnie. În urma unei analize circulare, am înţeles că Pâlnia nu era pâlnie, ci mai degrabă o sită. Observaţia este importantă pentru că, în baza ei, se intuieşte un procedeu de lucru. Cel mai probabil, Urmuz cernea literele pe foaia de hârtie, după care adopta o abordare metodică: lipea consoanele cu prenadez şi lăsa vocalele să se agite în voie. Rezultatul se făcea simţit în registrul emoţional suprareal, mai ales dacă te uitai cu coada ochiului.

Următorul document ce mi-a picat în mână a fost un extras din cotidianul Universul, numărul 392 din anul 1923:

Din păcate, documentul cu pricina fusese pe rând modificat, cenzurat pe margini, interzis prin lege şi în cele din urmă anulat de către curtea de casaţie, motiv pentru care textul, uzat peste măsură, nu mai reuşea să transmită decât un mesaj vag, incert.

Şi, totuşi, cine era acest Demetrescu-Buzău şi cum îşi găsise sfârşitul? Era posibil ca o cercetare a cauzelor morţii sale să-mi spună mai multe despre subiectul meu, despre Urmuz? Pe coperta dosarului obţinut pe şest de la Institutul Medico-Legal Bucureşti, stătea scris: cauza morţei - Fractura craniului prin armă de foc (revolver). Dedesubt, ca o observaţie subversivă, se menţiona că regretatul fusese neurastenic. Mergând pe firul anchetei, am descoperit şi opinii divergente. De pildă, în ediţia din 25 noiembrie 1923 a ziarului Dimineaţa se precizează: în mâna dreaptă încleştată, se afla revolverul cu care necunoscutul^[1] şi-a răpus zilele printr-un glonţ, tras în partea stângă  a pieptului, perforându-i inima şi eşind apoi prin spate.  Acelaşi articol menţionează că respectivul suferea de o paralizie ce-o căpătase de cîtva timp şi care îi transformase viaţa într'un adevărat chin.

În mod evident, cei doi morţi purtând acelaşi nume nu erau una şi aceeaşi persoană. Sufereau de boli grave, dar total diferite, căci neurastenia e o boală a minţii, pe când paralizia afectează trupul. Ce-i drept, îşi găsiseră sfârşitul în acelaşi loc, respectiv într'un boschet dela şosea, în aproprierea colţului şos. Jianu cu strada Dem. Ghica, însă rănile, de bună seamă mortale, nu semănau deloc: primul Demetrescu-Buzău fusese împuşcat în cap, cel de-al doilea în inimă.

Este de o improbabilitate vecină cu absurdul ca o asemenea dublă coincidenţă, de nume şi de împrejurări relative, să poată fi triplată de o alta, cea a sinuciderii. Ce i-ar fi putut determina pe cei doi cetăţeni să-şi curme zilele la aceeaşi dată, în acelaşi loc, cu aceeaşi armă? Cu siguranţă, e nevoie de ceva mai mult decât nume de familie şi prenume comune. Însăşi ideea unei identificări eronate, a existenţei celor doi indivizi separaţi, însă uniţi prin destin de către sfânta taină a Botezului, nu poate decât să genereze confuzie.

Intuiţia îmi spunea că aveam de-a face cu nişte acte criminale în serie, ale unui necunoscut cu porniri ucigaşe, lăsat în libertate dintr-o gravă eroare. Victimele erau oameni obişnuiţi, a căror statut social nu părea să conteze: unul dintre bărbaţi era doar binişor îmbrăcat, pe când cel de-al doilea purta o redingotă franceză de culoarea vişinei, în a cărui buzunar s-a găsit ulterior un ceas de aur. Erau bărbaţi singuri, în floarea vârstei, şi cel puţin unul dintre ei fusese iubit de prieteni. Ar fi meritat o soartă mai bună, mărturiseşte la un moment dat un oarecare C. în paginile aceluiaşi cotidian Dimineaţa, şi cu deosebire o moarte mai... bună, sau chiar mai rea, dar nu aşa, de râsul celor cari nu l-au cunoscut, care nu l-au înţeles şi care nici nu puteau să înţeleagă un suflet atât de complicat ca al lui.

O căutare prin Livada Arborilor Genealogici m-a adus faţă în faţă cu un nou indiciu: în data de 23 noiembrie 1923, în oraşul Cluj, pe una dintre străduţele centrului vechi, ascunse într-un boschet tânăr şi bogat, au fost descoperite, la ore diferite ale dimineţii, două alte cadavre. E de prisos să mai menţionez mirarea ce m-a cuprins când am aflat că şi aceste victime purtau un nume propriu comun. La locul accidentului s-au descoperit, pe rând, două revolvere marca S.T.M. fără niciun glonţ în rezervor. Femeile respective fuseseră împuşcate în cap, respectiv în inimă, iar medicul legist constatase în ambele cazuri, şi de bună seamă în mod eronat, aceeaşi cauză a sinuciderii^[2].

Încercasem să-l cunosc pe Urmuz şi nu reuşisem să aduc la lumină decât confuzii nedorite şi coincidenţe bizare. În mod cert, postura de detectiv sălbatic nu mi se potrivea defel. Trebuia să renunţ la cercetarea lumii reale. Dacă aveam să aflu un adevăr cât de mic, acesta nu putea să fie ascuns decât în paginile bizare ale artistului. M-am năpustit asupra operei ca un lup la turmă. Nepăsător, am trunchiat textul şi l-am ordonat în tabele, am indexat cuvintele şi apoi literele, am stabilit relaţii morfologice şi sensuri derivate, până când textul a început să vorbească de la sine. Ordonările descrescătoare de şiruri şi parametri mă îndreptau către o însemnare dintr-un caiet de cugetări din iulie 1914, intitulată Revolverului, aproape de sinucidere, care spune astfel:
Suveran al lumii, trebuie să mă închin ţie căci, fără un creier care s-o ceară, Divinitatea nu mai poate avea rost;
iar tu eşti cel care poţi dispune cum vrei de acel creier!...
Tu eşti deci Zeul cel mai puternic!...

Acesta a fost momentul în care am realizat că nu-l pot cunoaşte pe Urmuz decât prin intermediul cuvintelor sale. Martorii direcţi au dispărut de ceva vreme. E adevărat că scrierile lui, puse cap la cap, nu fac mai mult de un megabit, cum la fel de adevărat e că, pe măsură ce mediile de stocare se extind, acest megabit va însemna din ce în ce mai puţin, va pierde treptat din valoare, până când Urmuz nu va mai reprezenta decât o interjecţie absurdă sau un murmur al sufletului. Şi totuşi, în acest grăunte literar să se afle cheia existenţei sale, dar şi a morţii.

Un stilist prin excelenţă, Urmuz a murit în chip original, fără nici o cauză. Ce om fericit! Cui nu i-ar plăcea să trăiască o viaţă de artist şi să moară degeaba?