Întoarcerea fratelui risipitor

MIRCEA BĂDUŢ (n. 15 noiembrie 1967, la Râmnicu-Vâlcea) a absolvit Facultatea de Electrotehnică în 1992, la Craiova. A scris unsprezece cărţi de informatică, peste trei sute de articole tehnico-ştiinţifice pentru reviste din România (şi câteva din Europa), traduce articole pentru revista Science in school, publicaţie EIROforum / EMBL (2011-2014). Participă cu lucrări la câteva zeci de conferinţe / simpozioane tehnico-ştiinţifice din România şi din Europa.
 
A publicat proze SF scurte în Almanahurile Anticipaţia (1997) şi Science-Fiction (2007, 2008), şi în revista Helion (Timişoara), două eseuri în publicaţia Dilema veche (2007, 2013). A debutat cu volum de proză (ficţiuni şi eseuri): Ficţiuni Primare (2006) şi este coautor - alături de fiica sa - al cărţii Ficţiuni Familiare (2011), cuprinzând ficţiuni, eseuri şi poezii.

 
În peregrinările mele am întâlnit mai toate formele de relief ale lumii. Dintre ele, dealul îmi este mai prieten: o prietenie cu nuanţe, după cum şi el se prezintă mai golaş sau mai împădurit; dar îmi rămâne cel mai apropiat. Muntele mă nelinişteşte - probabil datorită verticalelor grave şi culorilor sumbre -, dar mă şi entuziasmează, mă incită la explorare prin chemări atavice.
 
Însă câmpia frustă, fie ea la şes ori mai sus, în podiş, mă provoacă cel mai adânc şi totodată mai paradoxal: când spaţiul acela imens mi se aşterne în faţa paşilor, aflându-mă singur între pământ şi cer, mă simt atât furnică cât şi zeu. Nu gânduri mă tulbură, căci ideile nu se mai coagulează, ci sunt furat de simţăminte, ele îmi dau aripi la acelaşi trup pe care mi se altoiesc picioare de plumb.
 
Iar dacă drumul arămiu ce se întinde de sub tălpi până în depărtare - unde, micşorat, el îmi apare strivit între câmpul cel verde de la orizont şi văzduhul albastru tivit cu fuioare de nori - nu-i unul scurt, atunci parcurgerea acelei imensităţi îmi va aduce în minte gânduri de un fel aparte. Gânduri pe care altminteri le alung, le încui de teamă că vor strica ce e mai incitant în viaţa asumată în ultimii ani. Gânduri ce ameninţă cu întâlnirea acelei intersecţii în Y (i-grec) când - indiferent că o voi lua spre stânga sau la dreapta - o parte din mine va muri...
 
Dar tot el, spaţiul acela infinit, mă salvează: fascinaţia crescândă la străbaterea geometriei grandioase îmi alungă teama aceea, o face incompatibilă cu intersecţiile imense ale paralelelor neeuclidiene trasate pe cer şi pe pământ, înlocuind-o cu senzaţii demiurgice...
  Deşi deocamdată discretă, înserarea se insinuează prin mici semne cosmice. În câteva ore va trebui să aleg "rangul hanului" (ori "numărul de stele", dacă dorm în aer liber). E ideea mea de a face haz de necaz, de a nu mă oftica pe faptul că de câţiva ani tot dorm pe unde apuc. Desigur, când am bani chiar aleg un han curăţel, cu mâncare mai aleasă, eventual cu ceva animaţie la aşternut... Altfel, la strâmtoare, sunt în stare să-mi găsesc refugiu nocturn în felurite locuri care să mă protejeze de rouă, de ploaie, de animale, de oameni. O colibă abandonată, o şură de paie, un şopron, o vizuină părăsită. În zonele locuite cer adăpost caselor de oameni, şi uneori se-ntâmplă să primesc. Cu ceva mai mult noroc pot rămâne acolo pentru un angajament de muncă pe câteva zile: dacă e vremea recoltei sau dacă gospodarul are nevoie de salahori. Cu plată în natură de obicei, ori în bani dacă munca e mai grea.
   
Admiraţie, nedumerire, ciudă şi dispreţ s-au perindat în mintea mea ca judecăţi la problema văduviei celibatare a tatei. Mult timp l-am admirat că nu şi-a adus altă femeie, persoană străină deci, în casă. Însă în primii ani de după dispariţia mamei era şi nemulţumire, fie din cauza vreunor lipsuri (pasagere în fond, dar acute pentru minţilor noastre necoapte), fie pentru că trebuia să muncim noi, cei mici, pentru chestiuni care, credeam, ar fi fost treaba femeii din casă. Spre finele adolescenţei l-am dispreţuit pentru neputinţa lui de a se apropia de vreo femeie, judecându-l - îmi dau acum seama - din perspectiva pe care o aveam atunci asupra atracţiei bărbat-femeie. Alteori mi-a fost ciudă că lipsa unei soţii îl făcea să reverse prea multă atenţie către noi, fiii ajunşi la vârsta când un plus de libertate prieşte. Mai târziu - când am început a bănui eu altfel importanţa femeii pentru sufletul şi pentru trupul bărbatului - mi-a fost cumva milă de el.

În liniştea întunericului din-naintea somnului, când am răgaz să-mi amintesc şi să regândesc astfel de lucruri, deseori ajung la o concluzie pacificatoare: în ciuda (sau poate tocmai datorită) oscilaţiei între perspectiva curajului (de a continua singur viaţa, de a duce mai departe mersul gospodăriei) şi a laşităţii (de nu provoca destinul cu alegerea altei soţii), judecarea chestiunii non-recăsătoriei tatei nu necesită finalizare. Ori sentinţa devine caducă, ori vinovăţia nesemnificativă.

Alteori, dacă momentul de introspecţie se prelungeşte, îmi zic, oarecum autoironic, că poate anulez sentinţa nu din exces de înţelepciune ci pentru că mintea mea a făcut din tată un model, pe care deci îl aproape-sanctific dizolvând eventualele vinovăţii. Dar, ah!, luciditatea nu-mi permite să fiu atât de generos: este acesta doar un arabesc de gândire, un apendice de sofism, pentru că imediat îmi aduc în minte gânduri lucrative ca lamele unui briceag: da, găsesc uneori perfecţiune în faptele şi ideile tatei, dar parcă mai des îl iau contramodel, prea-observând eu greşelile făcute ori spusele prost grăite. Iar din memorie îmi vin şi de unele şi de altele... Hm! memoria...
 
De fapt, care sunt cele mai vechi amintiri ale mele? Parcă îmi aduc aminte secvenţe de la vreo trei-patru ani. Vagi şi scurte - atât de, încât mi-e şi greu să zic că-mi aparţin. (Dar în acelaşi timp mi le reiterez în minte înadins să nu le pierd - conştient de perisabilitatea lor, şi, în consecinţă, de valoarea lor.) De-abia de pe la vârsta de cinci-şase ani memoria păstrează clar. Gândul acesta, al vidului de amintiri din primii ani ai vieţii, îmi aduce în minte un altul, mai profund şi mai aspru: că naşterea nu ne aparţine, şi, concluziv, că doar celelalte două praguri ale vieţii - căsătoria şi moartea - pot fi grefate pe conştienţa noastră.

Deocamdată moartea-i pentru mine ceva abstract. (Dispariţia mamei s-a petrecut prea devreme să pot percepe altfel chestiunea, iar în anii de după n-am mai pierdut persoane apropiate pentru a o resimţii profund.) Probabil - îmi imaginez uneori, dar fără accent - că pe măsură ce trupul mi se va uza prin ani, abstractul acesta va căpăta concreteţe... Dar voi mai vedea infinituri de stele pe cerul nopţilor până atunci.

Căsătoria?! Da, asta da aventură!
   
Uneori se-ntâmplă să-mi amintesc de Abelamt. Fie că cineva, întâlnit în drumurile mele, face un gest sau are o trăsătură asemeni fratelui meu, fie vreun şir de gânduri obsesive îmi aduce, în singurătate, amintiri de acasă. Fie - atunci când sunt pe câmpuri pustii - îmi imaginez drumul ce pleacă pe una dintre căile intersecţiei Y.
 
Uneori gândul la el îmi e senin: amintindu-mi de niscaiva jocuri din copilărie pe care le "construiam" împreună, sau de jocuri în care făceam echipă împotriva altor copii. Alteori Abelamt mi se înfiripă în minte ca un regret, pentru dăţile când m-am purtat cam incorect cu el. (De câteva ori l-am pocnit, simţindu-mă îndreptăţit - ca frate mai mare - să-i corectez anumite porniri deranjante.) Dar de multe ori încă îl mai văd ca pe una din cauzele pentru care am plecat de acasă...
  Sunt şi amintiri care-şi schimbă accentul... Precum aceasta. În timpul unei furtuni ni s-a pierdut cireada de animale, iar când a aflat asta, tatăl ne-a adunat şi ne-a trimis să le căutăm. Dar el se uita doar în ochii lui Abelamt când debita poruncile şi sfaturile. Atunci mi s-a părut nedrept, crunt, de parcă din cauza mea se pierduseră ele, de parcă eu nu mai prezentam încredere. Acum îmi vin în minte detalii din acele ordine, şi le stimez înţelepciunea şi energia... Admirabil de coerente, aş spune, deşi atunci ele m-au cătrănit pentru că nu-mi erau adresate direct.
 
Mă amuz când îmi dau seama, cântărindu-mi gândurile, că timpul scurs mi-a calmat amintirile: cele afurisite s-au deconturat, celelalte au devenit şi mai caline.
 
Uneori şi anumiţi ochi întâlniţi, fie dimineaţa prin târguri, fie pe înserat în hanuri, mi-l evocă pe Abelamt. Cu cele două nuanţe uimitor de potrivnice: ochi de viţel - neştiutor dar şi curios; ochi de profet sau rabin - condescendenţa unui stăpân al tainelor. Trecerile de la una la alta mă înfuriau când eram acolo, dar amintirea acelor alternanţe mă amuză acum...
 
Îmi vine în memorie o secvenţă de pe vremuri: mici fiind, urcaserăm noi în podul casei, întunecos, cald, plin de cuiburi de viespi. Se întrezăreau prin colţuri piese vechi de mobilier ori alte acareturi, mai toate rupte, dezmembrate sau tocite. Ne plăcea să căutăm printre ele de parcă reînviau poveşti. Poveştile din care ne trăgeam... Într-un cotlon am dat de o piesă de mobilă aducând cu "oglinda mamei vitrege a Albei-ca-Zăpada". Am eliberat-o din grămadă şi am dus-o într-un colţ ceva mai luminat al podului. Acolo am curăţat-o de pânzele de păianjen şi am început să-i lustruim suprafaţa. Frecând descopeream farmecul oglinzii metalice: pe măsura zelului nostru suprafaţa argintie devenea tot mai fascinantă...
 
Când am obosit, sau când om fi crezut noi că-i destul de curată, ne-am oprit ca pentru a răsufla. Şi ne-am adunat unul lângă altul în faţa ei. Întunericul din podul casei făcea ca doar figurile noastre să se profileze în imaginea de argint, fără alte detalii în jur. Şi atunci am simţit deodată în viscere o mică sfârşeală când - pentru câteva momente - am crezut că eu sunt cel din partea stângă a imaginii din oglindă. Acolo unde, înţelegeam regăsindu-mi luciditatea, era de fapt Abelamt. Probabil că asemănarea vagă a chipurilor noastre, combinată nedisciplinat cu ideea că imaginea din oglindă inversează stânga cu dreapta, m-a făcut să mă cred reflectat în partea cealaltă, ca imediat apoi să trăiesc un moment de panică realizând eroarea.
 
Da, când sunt singur pe drumuri, sau în clipele de dinainte de a adormi frânt de oboseală, Abelamt mi se strecoară în gânduri. Fie un Abelamt copil, fie adolescentul dificil, fie tânărul ce probabil avea propria sa luptă cu maturitatea atunci când eu plecam de acasă.
 
Însă, recunosc, de cele mai multe ori sub pleoapele închise îmi apar doar personajele zilei încheiate: oamenii cu care am schimbat glume inspirate ori vorbe de duh; oamenii cu care a trebuit să mă cert sau chiar să mă bat, chipurile fetelor ce mi-au zâmbit promiţător...
   
Două-trei ore de mers vârtos despart gospodăria noastră de ţărmul mării, doar că nouă ne lua mai mult timp, datorită abaterilor pentru degustarea de fructe sălbatice neîntâlnite altminteri (deci o altă mică experienţă memorabilă, ce parcă o întărea pe cea majoră).
Să fi avut eu aproape zece ani prima oară când am făcut drumul acesta: atunci tata a ţinut să ne înveţe înotul, şi, motivând-o pentru noi ca pe o iniţiere a bărbăţiei, ne-o tot prefaţase prin varii istorisiri şi sfaturi din care nu înţelegeam mai nimic. (De altfel, troaca din casă sau butoiul din curte nu ne puteau nici măcar sugera ce înseamnă lupta, armistiţiul şi alianţa cu apa.) Însă, la acea primă expediţie - realizez eu acum -, entuziasmul tatei avea să ne amortizeze binişor sperietura la vederea imensităţii de apă, ajungând atunci să luăm intrarea în mare ca pe o joacă, şi mai deloc ca pe vreun botez iniţiatic.
 
În anii următori am revenit la ocean însoţit doar de frate, însă din acele prime expediţii băieţeşti nu mi-au rămas prea multe amintiri. De-abia cele două drumuri din vara anului când eu împlineam 14 ani au gravat mai adânc în memoria mea.
 
La prima expediţie din acel an, când am mers în principal să aflăm data planificată pentru concursurile juvenile de înot, m-au intrigat mai multe chestiuni, unele răsărite din mintea mea, altele datorate lui Cainur, fratele mai mare. Mai întâi pentru că - ajunşi noi înspre miezul zilei la acea coastă marină, pe o vreme înnourată dar calmă (plouase peste noapte, sau poate de dimineaţă) - m-a invadat o nedumerire: de ce aveam senzaţia că văd pentru prima oară locurile?, de parcă întâlneam de-abia acum ţărmul acela cu forme neregulate, alternând stânca înaltă cu porţiunile de sol erodat. (Din sezonul cald anterior îmi aminteam doar vag - probabil, prea absorbit să înţeleg regulile întrecerii sportive şi prea covârşit de prezenţele copiilor şi tinerilor, nu avusesem răgazul să văd cu adevărat relieful. Deşi relieful chiar juca un rol important în concursul de înot.) De data aceasta aveam timp să hoinărim în susul şi în josul coastei, şi chiar să ne plimbăm cu picioarele goale prin apă, acolo unde ţărmul cobora în mare cu porţiuni de pământ nisipos ori cleios. "Se zice că există ţărmuri imense arătând ca porţiunea asta. Se numesc plaje." Mi-a spus atunci Cainur. "Hm? Nu-nţeleg." Mă prinsese cu gândurile risipite printre inediturile atmosferice şi geologice ale falezei. M-am uitat la el, la degetele între care cuprinsese cu privirea porţiunea aceea joasă a solului alunecând în mare. Şi mi-a trecut atunci prin minte întrebarea besmetică dacă ştie despre existenţa acelor plaje din poveştile altora mai mari, sau din cărţile de la şcoală, prin care speram că voi trece şi eu. L-am privit în ochi, curios de continuare. "Imaginează-ţi segmentul ăsta, dar nu aşa, ci măreşte-l înmulţindu-l cu zece! Nu!, cu o sută!!" Am privit din nou porţiunea aceea de ţărm. "Monoton şi banal", am zis înainte de a-mi da seama că răspunsul potrivnic îl poate irita, ca deseori. Nu s-a întâmplat, ba parcă dimpotrivă: "Neee!" spuse el calm, cu privirea pierdută în zare. "Închipuieşte-ţi acel ţărm la apropierea serii! Imaginează-ţi cum lumina apusului îţi inundă ochii după ce tocmai a mângâiat marea şi pământul, de nici nu mai ştii unde se termină una şi unde începe cealaltă!"

Atunci m-am uitat la el fascinat, dar nu de imaginea aceea fabuloasă, ci de revelarea unei feţe nebănuite a lui Cainur. Mă întrebam cu admiraţie aproape invidioasă cum (naiba!) de poate fi durul Cainur atât de sensibil... De-abia peste ani aveam să înţeleg că tentaţia marilor călătorii era vinovată de acea puternică vulnerabilitate. [...]