Tatiana Niculescu Bran este cunoscută în special ca autoare de romane inspirate de evenimente reale, pe care le-a documentat cu acribie jurnalistică. Spovedanie la Tanacu (2006), Cartea judecătorilor (2007), Nopţile Patriarhului (2011), şi În Ţara lui Dumnezeu (2012) au fost publicate la Editura Polirom (prima ediţie din Spovedanie la Tanacu şi din Cartea judecătorilor au apărut la Humanitas). Sînt cărţi care şi-au strîns deja un pluton fidel de cititori şi care au provocat. Spovedanie la Tanacu, de exemplu, a inspirat alte două producţii artistice: montarea lui Andrei Şerban şi filmul regizat de Cristian Mungiu, După dealuri, dublu premiat la Cannes, în 2012. Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut (Editura Polirom, 2013) are o tematică diferită şi se inspiră din vechi poveşti de familie, dar regula documentării solide a rămas în picioare şi de data asta. Ce a intervenit odată cu acest roman, de cîte ori l-a rescris şi ce raport cu trecutul ascunde el sînt printre subiectele pe care Tatiana Niculescu Bran le-a dezvoltat in extenso în acest interviu.
Alina Purcaru: Vă rog să povestiţi cîte ceva despre modul în care s-a închegat acest roman al dumneavoastră, disonant, cel puţin ca tematică, în raport cu cele care v-au făcut cunoscută. Lăsaţi de înţeles că anumite fire din carte ar fi legate de poveşti din propria familie. Ce anume a declanşat această schimbare de regim în ficţiunea dumneavoastră?
Tatiana Niculescu Bran: Am crescut ascultînd istorioare povestite de bunicii mei materni despre Basarabia interbelică şi despre experienţa refugiului. Apoi, le-am uitat sau le-am dosit undeva, în cine ştie ce sertare ale memoriei. Într-unul dintre romanele lui Paul Auster, un personaj face ordine în lucrurile rămase de la tatăl lui şi-şi dă seama că nu ştie mai nimic despre acel om. Căutînd să afle cît mai multe despre trecutul tatălui, personajul devine un fel de detectiv particular care scoate la lumină poveşti de familie de mult uitate. Aşa mi s-a întîmplat şi mie după moartea părinţilor mei şi am simţit nevoia de a recupera cîte ceva din memoria familiei. De aceea, am păstrat, în carte, numele real al bunicului meu: Ilie Hagiu.
A.P.: Pentru restul romanelor dumneavoastră documentarea a fost esenţială. Cum a fost de data asta?
T.N.B.: Şi aici documentarea a fost esenţială : nu m-am bazat numai pe amintirile mele, ci am făcut, înainte de a mă apuca să scriu, un tur al rudelor mele basarabene, rugîndu-le să-mi povestească, din nou, istoria bunicului meu. Am făcut zeci, poate sute de fişe. Apoi am citit diverse mărturii ale unor basarabeni refugiaţi ori deportaţi şi cîteva cărţi de istorie a Basarabiei. Am revăzut pozele şi scrisorile de familie. L-am recitit pe Cantemir. Pentru personajul feminin, Marina, m-am inspirat din viaţa a două femei, agenţi imobiliari, persoane apropiate.
Un efect de memorie
A.P.: În acest roman, povestea lui Ilie Hagiu, basarabeanul rătăcitor, ocupă cea mai mare parte, iar viaţa unei familii de condiţie medie din Basarabia de dinainte de cel de-Al Doilea Război Mondial pare aureolată în raport cu restul poveştilor din carte, în mare parte istorii legate de viaţa în comunism. Cum e pentru dumneavoastră acest raport?
T.N.B.: E un efect de memorie, ca să zic aşa. Adesea, ni se întîmplă tuturor să idealizăm trecutul, chiar dacă în trecut nu ni s-au întîmplat lucruri tocmai plăcute. Un mare şi pe nedrept uitat poet al generaţiei mele, Cristian Popescu, spunea că el n-ar putea să deteste epoca lui Ceauşescu dintr-un simplu motiv: oricît de ineptă şi de odioasă ar fi fost, a fost epoca tinereţii lui, cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om. Aşa şi personajul meu, Ilie Hagiu: amintirile lui poate că aureolează realitatea interbelică a Basarabiei cu o oarecare nostalgie, dar experienţele ulterioare, refugiul, deportarea rudelor, sărăcia lucie de după război, prin comparaţie, fac din trecut un timp privilegiat al vieţii. Realitatea este că orăşelul cosmopolit şi rafinat care era Comratul interbelic a dispărut pentru totdeauna odată cu ocupaţia sovietică. Şi mama Marinei din roman trăieşte, în felul ei, acelaşi raport nostalgic cu trecutul tinereţii din vremea comunismului. Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut este (şi) o poveste despre memoria trecutului.
A.P.: Povestea lui Ilie Hagiu o copleşeşte pe Marina. Făcînd o paralelă, pare că trecutul (dar nu cel recent!) copleşeşte prezentul prin încărcătura de sens cu care îl învestesc personajele. Ce o face pe Marina să idealizeze trecutul şi să fie realmente transportată în cel al lui Ilie Hagiu?
T.N.B.: Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut, fără a fi un roman iniţiatic, este romanul unei iniţieri, dacă-mi este permisă această nuanţă. Titlul pe care i-l dădusem iniţial era, de altfel, Agent. Îmi plăcea ambiguitatea cuvîntului în contextul poveştii mele: Marina este agent imobiliar, dar Ilie Hagiu este şi el un fel de agent al unei alte lumi şi al unei alte realităţi, o fiinţă a intervalului, cum ar zice Andrei Pleşu, care face legătura între o lume văzută şi o lume nevăzută. Nu degeaba îl cheamă Ilie, ca pe profetul biblic. Marina este transportată, cum spuneţi, în trecutul lui Ilie Hagiu, pentru că se îndrăgosteşte de el, cu trecutul lui cu tot.
A.P.: Muzica e esenţială în Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut. Cea a lui Cantemir îndeamnă la evadare din prezent, pe cînd cea făcută de Pink Floyd e clar protestatară şi critică faţă de status quo. Aţi putea discuta, mai în detaliu, despre relevanţa pe care muzica o are pentru definirea opţiunilor pe care le au personajele dumneavoastră?
T.N.B.: Basarabeanul spune, la un moment dat, că, pentru el, muzica lui Cantemir este muzica unei străzi: a străzii cu acelaşi nume pe care a locuit la Comrat. Din copilărie, el este contaminat magic de tot ceea ce are legătură cu numele străzii, deci cu Dimitrie Cantemir. Ca şi cozonacul, muzica lui Cantemir reprezintă, dacă vreţi, motorul amintirii, madelena trecutului. Fratele Marinei, în schimb, face parte dintr-o cu totul altă generaţie şi realitate şi stă sub semnul unei alte muzici mari: cea a formaţiei Pink Floyd. Şi Cantemir şi Pink Floyd sînt un fel de catalizatori ai experienţei de viaţă şi ai memoriei personajelor. Muzica din roman este puntea lor de trecere de la trecut spre prezent şi viceversa.
A.P.: V-aţi folosit de convenţia fantasticului. Cum aţi ajuns la această necesitate şi în ce punct al lucrului la carte vi s-a impus ca o cerinţă de fond a textului?
T.N.B.: A fost o opţiune deliberată încă de la primele pagini, de unde şi începe pregătirea cititorului pentru ceea ce urmează. Firma la care lucrează Marina se cheamă Vision. E un nume comun pe piaţa imobiliară, dar, în contextul romanului, e un nume care semnalează de la început graniţa subţire dintre realităţi, lumi şi experienţe. Ultima scenă a romanului nu face decît să împlinească destinul romanesc al personajelor şi să dea sens deplin detaliului din primele pagini.
O poveste adevărată şi profundă
A.P.: Ce dificultăţi aţi întîmpinat pe parcursul scrierii acestui roman? Ce anume v-a pus cele mai multe probleme?
T.N.B.: L-am scris de trei ori din pricina corespondenţei timpurilor verbale. Amintirile personajelor sînt ordonate ca nişte straturi de timp trecut, dar ordonarea se face în prezentul acţiunii şi al scriiturii. De aceea, corespondenţa armonioasă a timpurilor verbale era esenţială şi mi-a dat multe bătăi de cap.
A.P.: Vă interesează, în continuare, romanele nonficţionale? Credeţi că e un gen distinct sau, dimpotrivă, literatură, dar cu cărţile mai la vedere?
T.N.B.: Ştiu şi eu dacă există cu adevărat romane nonficţionale? Cel mai "nonficţional" roman al meu, Spovedanie la Tanacu, este un roman construit din materia unei întîmplări reale, dar care are în centru un personaj cu totul fictiv (mai puţin numele): Irina Cornici, pe care n-am cunoscut-o, cu care n-am vorbit şi ale cărei suflet şi personalitate le-am reconstituit din mărturiile altora, scrisori, fotografii, fişe medicale etc. Este, mai curînd, un roman biografic. Eu scriu despre întîmplări şi oameni care mă emoţionează şi în spatele cărora intuiesc o poveste adevărată şi profundă. Pe urmă, formula literară pe care o folosesc depinde de felul în care se încheagă povestea în mintea mea.
A.P.: Aveţi referinţe în ceea ce priveşte scrisul de romane nonficţionale, scriitorii pe care îi admiraţi, oamenii de la care simţiţi că aveţi ceva de învăţat?
T.N.B.: Lăsîndu-l la o parte pe Truman Capote, din a cărui formulă literară m-am inspirat în primele mele romane, îi citesc cu mare plăcere pe americanii Norman Mailer, Bob Woodward sau Gore Vidal şi pe britanicul Julian Barnes care, orice ar scrie, scrie dumnezeieşte.
A.P.: V-au schimbat cărţile pe care le-aţi scris?
T.N.B.: Scrierea unei cărţi e o experienţă de viaţă şi fiind sigură astfel că schimbă ceva în raporturile autorului cu sine însuşi. Scriind, învăţ multe lucruri despre mine însămi. Îmi place să cred că devin, treptat, mai tolerantă, mai inteligentă, mai empatică şi mai înţeleaptă. Dar fiecare carte e o nouă aventură şi nu poţi şti încotro te duce şi ce vei deveni după scrierea ultimului ei cuvînt.