Dar bucuria a venit după anunţarea premiilor, atunci când am descoperit-o pe Ada Lupu cea de după personaj. Am văzut o inocenţă de sub care răzbate la suprafaţă o maturitate artistică surprinzătoare, am văzut un copil mare care "testează" toate dulciurile noi care apar, dar care, atunci când se simte asaltat de aplauze, se adăposteşte într-o modestie în care se simte ocrotit, apărat, unde se regăseşte pe sine.
Ada Lupu, care a împlinit pe 25 septembrie 2014, 23 de ani, a absolvit în 2013 Universitatea de Arte "George Enescu" din Iaşi, la clasa lect. univ. dr. Ciprian Huţanu. În prezent este în anul doi de Master la Arta Actorului, în cadrul aceleiaşi universităţi. La Gala Hop 2014, Ada a prezentat, la secţiunea Individual, monologul Nu e ceea ce pare, realizat de tânăra actriţă după fotografia Penitent Daughter, de Gregory Crewdson, iar la secţiunea Grup a fost prezentă în spectacolul Feromonii de Theo Herghelegiu, în regia lui Vlad Volf.
A fost un festival în care Botoşanii au triumfat! Premiul pentru cel mai bun actor, secţiunea Individual, i-a fost acordat actorului Andrei Ciopec, de 28 de ani, din Botoşani, absolvent în 2014 a UNATC la clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu. De asemenea, Premiul pentru prestanţă şi rostire scenică a fost acordat actorului Octavian Costin, în vârstă de 23 de ani, din Botoşani, absolvent în 2013 a UNATC, clasa prof. univ. dr. Adrian Titieni.
După succesul de la Gala HOP 2014, am provocat-o pe Ada Lupu la o întâlnire cu cititorii noştri, într-o perioadă aglomerată, în care numele artistei din Botoşani se află în gândul şi în planurile multor oameni de teatru şi jurnalişti din întreaga ţară. "Mă caută, e drept, dar tot la mine-n Botoşani mi-e drag să povestesc şi să împărtăşesc", a fost vorba Adei la provocarea Ştiri Botoşani.
Florentina Toniţă: Premiile câştigate la Gala HOP de la Costineşti au fost o confirmare a talentului tău, dar şi o menţinere în scenă şi în luminile ei, pentru încă o bună vreme, a numelui Ada Lupu. Ai plecat la Gală cu gândul să câştigi sau, pur şi simplu, să împărtăşeşti arta actorului, alături şi împreună cu colegii de breaslă?
Ada Lupu: Am plecat la Gală ca la un spectacol, nu ca la un concurs. Deşi teatrul este un domeniu competitiv, cred că e important să ne amintim că nu ne dorim să devenim sportivi, ci artişti. Nu m-am raportat la colegii mei de generaţie ca la niste concurenţi, ci ca la niste parteneri. M-am bucurat de fiecare dată când îmi plăcea prestaţia cuiva, văzând în fiecare "candidat" nu ameninţarea, ci promisiunea. Consider că oricare dintre noi are locul şi, mai ales, timpul său. Dacă se întâmplă ca al meu să fie aici şi acum, nu pot decât să savurez clipa.
Pentru mine, emoţiile au fost la preselecţie. Îmi doream să ajung acolo. Odată ce mi s-a oferit ocazia de a mă exprima, nu mi-a mai rămas decât să mă privesc cu atenţie în două oglinzi, înainte de a pleca spre Costineşti. Asupra aceleia din spatele privirii am zăbovit mai mult. Am încercat să descopăr ceea ce sunt. Să accept şi să îmi asum asta. În cadrul galei nu am făcut decât să le împărtăşesc şi celorlalţi. În teatru, mie îmi place să descopăr, nu să elimin. Faptul că am fost premiată a reprezentat, totuşi, o victorie. Mi-am dorit să se întâmple asta, atât doar că lupta nu am întreţinut-o cu ceilalţi, ci cu mine însămi.
Multe unelte se găseau prin Atelierul de Teatru. Eu am ales nişte curaj, am furat puţin spirit liber...
F.T.: Să revenim acasă, la anii de liceu, cu Atelierul de Teatru. Un miracol care cotinuă să existe prin energiile creatoare emise de aceşti veşnic tineri "actori"-elevi, sub îndrumarea lui Lenuş Teodora Moraru şi Gelu Rîşca. Rolurile tale în perioada Atelier au fost incitante, unele bulversante de-a binelea. Îmi amintesc acum de Hortense, din spectacolul Ventrilocul, de L. Trembley. Jucai atunci alături de Octavian Costin (premiat, de asemenea, în 2014 la Gala HOP) şi de Cătălina Lavric. Vorbeşte-ne o clipă despre acei ani. Ce anume, din tot ce ai primit atunci, ai păstrat până astăzi?
A.L.: De obicei, nu uit. Chiar dacă viaţa şi mentorii se schimbă, chiar dacă informaţiile sporesc şi experienţele se multiplică, n-aş sprijini niciodată scara de acoperişul casei; acoperiş care, de altfel, încă nici nu e construit. Atelierul de Teatru e undeva la temelie. Şi mă bucur să-mi amintesc de Lenuş şi de Gelu. Oamenii încep să vadă începând cu pereţii. Un perete ar fi Universitatea de Arte "George Enescu", fereastra-uşa-hornul e Gala Hop 2014. Laboratorul de geografie al Colegiului Naţional "Mihai Eminescu" ar deveni, astfel, beciul cu amintiri. Acolo ne ascundem temerile şi slăbiciunea, acolo ţinem obiectele vechi, dar pe care n-o să le putem niciodată arunca, acolo sunt visele noastre în stare brută. Oamenii de mai târziu le văd doar sub forma focului care arde în şemineu sau a fumului care iese prin horn. Multe unelte se găseau prin Atelierul de Teatru. Eu am ales nişte curaj, am furat puţin spirit liber şi am învăţat că singurul material care se prelucrează acolo e adevărul. Cred totuşi că, între timp, cineva mi-a strecurat subtil în buzunar şi un strop de încredere, pe care l-am găsit acolo ceva mai târziu.
F.T.: De ce... păpuşi şi marionete?
A.L.: Nu am ales eu păpuşile, dar se pare că m-au ales ele pe mine. Am vrut să intru la actorie. La admitere, am trecut ambele opţiuni. Am picat la actorie şi am intrat la păpuşi, penultima. M-am
răzbunatdupă trei ani şi am dat la master la actorie. Am intrat, printre primii. Dar nu regret. Dimpotrivă, cred că studiile de licenţă la arta actorului mânuitor de păpuşi şi marionete îmi servesc în dezvoltarea mea ca artist. Îmi place să ştiu să fac şi asta. Şi cred că o să revin din când în când asupra teatrului de animaţie, într-o formulă pe care încă o caut. Singurul regret e că nu am apucat să studiez arta actorului de film. Dar cum oamenii mă consideră relativ tânără, mă consolez cu ideea că mai e timp.
Teatrul de stat îţi oferă stabilitate şi confort, proiectele independente îţi oferă libertate
F.T.: Cum e viaţa după facultatea de teatru? Ce anume, în afara talentului pur, garantează astăzi un loc de muncă în teatrul românesc?
A.L.: Nimic nu garantează un loc de muncă, dar, totodată, nimic nu te privează de la a munci.
F.T.: Colaborezi deja cu regizori care activează în teatrul independent. Este teatrul independent o soluţie pentru vremurile de azi sau, mai mult, o aşteptată desprindere de sistemul de stat? Ai jucat, să spunem aici, şi în teatrul de stat, la Naţionalul ieşean, unul dintre spectacole fiind Femeia mării, în regia lui Radu Afrim.
A.L.: Cred că sistemul de stat şi cel independent nu se anulează reciproc. După părerea mea, ideal ar fi să poţi activa în ambele. Din motive absolut realiste, teatrele de stat nu pot oferi posturi suficiente, de aceea majoritatea actorilor se orientează către proiectele independente. Avantaje şi dezavantaje sunt pentru ambele variante. Teatrul de stat îţi oferă stabilitate şi confort, proiectele independente îţi oferă libertate. Cartea de muncă, "pensia dintr-o bună zi", biletul "legal", întâlnirile cu regizorii, "statutul", stagiunea versus automanageriatul, inovaţia, multifuncţionalitatea, libertatea de expresie. Cu toate că teatrul independent este în plină dezvoltare, înclin să cred că şi cei mai îndârjiţi revoluţionari îşi doresc, în adâncul sufletului, un post "oficial" de actor, într-un teatru de stat. Sau, dacă nu este aşa, măcar propunerea pe care să o poată refuza.
Personal, mi-aş dori să fiu angajată într-un teatru de stat şi, în măsura posibilitatilor, să mă manifest şi în sistemul privat.
Colaborarile cu Teatrul Naţional din Iaşi au început prin spectacolul Hamletmachine, în regia lui Giorgos Zamboulakis, urmănd înlocuirea pe care am făcut-o în spectacolul Negustorul de timp, în regia lui Ovidiu Lazăr, şi rolul din spectacolul Femeia mării, în regia lui Radu Afrim. Mă consider norocoasă, din punctul acesta de vedere, şi sper la colaborări viitoare. E adevărat că tratez cu acelaşi profesionalism şi proiectele din spaţii neconvienţionale, dar (probabil o fi doar o chestiune de gust) emoţiile se simt altfel (cel puţin, în cazul meu) pe scena Teatrului Naţional faţă de podiumul amenajat în cafenea. Autentice sunt de fiecare dată şi oriunde, dar există o diferenţă.
Cred că avem ceva în sânge, noi, ăştia din Botoşani...
F.T.: Printre marii laureaţi ai Galei HOP 2014 a fost şi Andrei Ciopec, de asemenea botoşănean. Care a fost sentimentul trăit acolo, pe scena din Costineşti, având alături încă doi botoşăneni, unul chiar fost partener în Atelierul de teatru (Octavian Costin, amintit deja mai sus)?
A.L.: Încă dinainte de festivitatea de premiere m-am simţit ca într-o familie. Eram, pe de o parte, cu partenerii mei din spectacolul Feromonii, care îmi sunt colegi în Iaşi (Alexandra Acălfoae, Petruţ Buţuman, Anca Pascu, Cosmina Rusu şi Vlad Volf), cu Daniel Chirilă, cu care am lucrat la un alt spectacol, tot în Iaşi, şi, pe de altă parte, cu Octavian Costin şi Claudia Chiraş, pe care îi cunoşteam din Botoşani. Pe Andrei Ciopec nu-l cunoşteam, dar a fost o încântare întâlnirea cu el. Cred că avem ceva în sânge, noi, "ăştia din Botoşani"...
Am fost emoţionată de fiecare dată când cineva dintre cei menţionaţi avea de prezentat ceva, dar în ultima zi, când cei din Botoşani au fost fie nominalizaţi (Claudia Chiraş), fie premiaţi (deja menţionaţi în întrebare), am îndrăznit pentru câteva secunde să mă gândesc la oraşul meu natal cu mândrie.
F.T.: "Nu e ceea ce pare"! Monologul tău de la HOP, un personaj creat de tine după o fotografie (Penitent Daughter, de Gregory Crewdson), a impresionat juriul şi publicul prezent. Cât de greu este să te transpui într-un personaj "găsit" într-o imagine, să schimbi cu totul perspectiva şi să ai curajul să afirmi: Nu e ceea ce pare! Povesteşte-ne puţin din această aventură artistică...
A.L.: Ideea de a crea o poveste plecând de la o fotografie mi s-a părut o provocare şi, totodată, o oportunitate. De multe ori, atunci când încerc să-mi creez singură un scenariu, nu am o coerenţă a desfăşurării evenimentelor. Mi se întâmplă să "văd" anumite imagini mental, frânturi, pe care în final le asamblez. Aşadar, punctul de plecare vizual a constituit un avantaj pentru mine. A fost foarte bine că a existat o temă (joacă-te cu mine, sunt om, nu personaj) şi o imagine care, deja, conţinea o poveste.
În general, nu să creez îmi este greu, ci să mă hotărăsc, fiind în permanenţă tentată de a schimba. Personajul l-am ales după aceeaşi intuiţie a vizualului. E adevărat că în teatru există compoziţia, dar m-am gândit că fizicul pe care îl am mi-ar servi în propunerea unei adolescente credibile. Sinceră să fiu, şi personajul mamei m-ar fi tentat, însă cred că alegerea pe care am făcut-o a fost potrivită.
Cât despre povestea în sine, ni se ceruse să ne imaginam ce s-ar fi putut întâmpla înainte şi după. Fotografia lui Gregory Crewdson mi s-a părut, însă, atât de vie ca moment actual surprins şi imortalizat, încât tentaţia mea a fost să mă transpun imediat în situaţia deja existentă. Am ales, astfel, nu să povestesc detaşat despre ce s-ar fi putut întâmpla atunci, acolo, ci totul să se petreacă aici şi acum. Cele 15 minute de monolog au însemnat, de fapt, cele câteva secunde în care adolescenta surprinsă în lenjerie intimă de către mama sa, în faţa casei "calculează" cum ar putea să reacţioneze şi trece în imaginaţie prin toate variantele posibile. În final şi în realitate, nu foloseşte niciuna dintre posibilele opţiuni, pentru că leşină.
Am încercat, în acelaşi timp, să respect tema şi să las oamenii să înţeleagă şi ce s-a întâmplat, de fapt. Fata inventează o poveste despre cum ar fi ajuns ea în ipostaza respectivă, dar am lăsat de înţeles că asta e o minciună şi, din alte reacţii şi replici, am sugerat şi care a fost, în realitate, adevărul.
Mi-a plăcut provocarea de a-mi crea singură un scenariu şi de a scrie un text. Am fost în situaţia de a gândi nu doar actoriceşte, ci şi regizoral, chiar dramaturgic.
În condiţiile în care actorului i se cer din ce în ce mai mult competenţe auxiliare, iar supravieţuirea în sistemul independent implică o anume polivalenţă, consider că provocarea lansată în 2014 la Gala Hop serveşte tocmai acestei idei de dezvoltare a independenţei actorului. Dac-ar fi să rezum această experienţă artistică în câteva cuvinte, acestea ar fi: libertate, creativitate, curaj.
Întotdeauna am avut un fel pe care eu l-am numit exagerat de a simţi
F.T.: Simt la tine, Ada - în vorbire, scris, atitudine - o fugă spre ascunzişurile frumoase ale vieţii. Detaliile pe care le oferi despre ceva anume se duc spre suprarealism, spre nuanţe artistice, evaluezi cu originalitate situaţii aparent banale, conferindu-le astfel aură de miracol al vieţii. Întrebare: te-ai gândit mai serios să scrii, să mărturiseşti "ordonat" aceste percepţii ale tale?
A.L.: Întotdeauna am avut un fel pe care eu l-am numit exagerat de a simţi. Unii numesc asta hipersensibilitate, dar cred că e, de fapt, o stare de continuă mirare, care, la un moment dat, te copleşeşte. Am încercat de multe ori să scriu, dar foarte rar am reuşit să finalizez. Scriu şi şterg. Nu mă pot hotarî. Mi se pare mereu că e incomplet. Într-o perioadă scriam poezie, dar nu cu gândul de a şi publica. Acum mă tentează scriitura dramaturgică, poezia a început să mi se pară "neîncăpătoare". E greu să esenţializezi, să găseşti măsura... cred că e nevoie de un timp de "coacere". Deocamdată scriu doar din nevoie personală, ca un act intim. Uneori, le citesc celor dragi. Sunt însă convinsă că, atunci când va fi timpul să impart pasiunea asta cu ceilalţi, voi simţi. Şi, probabil, o să încep să şi public. Dacă nu va apărea nimic, înseamnă că nu va fi trecut de "cenzorul principal", care m-am gândit deja pe cine o să rog să fie: doamna Anca Bompa.
F.T.: Cum e Ada Lupu în afara scenei? Ce face în afara teatrului şi a scenei de lucru?
A.L.: Puţin timp îmi rămâne pentru o viaţă personală, pe care recunosc că o neglijez. Uneori am senzaţia că mai mult gândesc decât trăiesc. Pe mine munca mă relaxează mai mult decât distracţia, îmi dă un sens. Când nu e teatru, e multă visare. Am o relaţie foarte specială cu mama, petrecem mult timp împreună, am câţiva prieteni şi multe pasiuni. Scriu, citesc multă filosofie, mă uit la filme şi "testez" toate dulciurile noi care apar. Vacanţe nu prea se întâmplă să am, nu sunt genul de persoană despre care se poate spune că sunt sufletul petrecerii, dar investesc multă şi autentică energie în relaţiile pe care le stabilesc cu oamenii.
Prefer să vorbesc despre ceea ce deja se întâmplă decât despre ce cred că se va întâmpla
F.T.: Ce urmează după HOP? Există deja planuri noi, promisiuni, angajamente?
A.L.: Din fericire, au existat deja niste discuţii / propuneri / promisiuni. Deocamdată aştept să se concretizeze. Prefer să vorbesc despre ceea ce deja se întâmplă decât despre ce cred că se va întâmpla. O mare şansă pentru noi în 2014 a fost că directorul de festival, Radu Afrim, ne-a oferit posibilitatea de a prezenta şi momente în afara concursului, tocmai în ideea de a ne putea "face văzuţi".
Eu am avut un mini spectacol de teatru de animaţie, Unde nu-i cap, vai de picioare, pe care am fost deja invitată să îl prezint în festivaluri. Au fost prezenţi în sală directori de teatre, producători de film, reprezentanţi ai agenţiilor de casting, regizori, dramaturgi care au discutat atât cu mine, cât şi cu alţi colegi. Pentru un actor la început de drum, proiectele teatrale şi cinematografice sunt foarte importante, dar, până la concretizarea acestora, văd deja o modalitate de promovare şi de "vizibilizare" chiar în interviurile şi articolele pentru care, până la participarea la Gala Hop, nu mă solicita nimeni. De asemenea, se scriu cronici despre noi şi oamenii încep încet să afle cine suntem. Cum vor evolua lucrurile în viitor depinde de felul în care fiecare dintre noi va şti să gestioneze situaţia, după această şansă de a ieşi din anonimat.
F.T.: Există - astăzi - un actor în România (sau o trupă!) alături de care ştii că ai face un spectacol extraordinar?
A.L.: Visez la unele "asocieri", pe altele deja le plănuiesc, dar, deocamdată, nu am curajul să nominalizez. Şi îmi asum asta.
... noaptea, când visez, de cele mai multe ori sunt pe străzile oraşului meu natal
F.T.: Un gând pentru Botoşani şi botoşăneni.
A.L.: De multe ori am spus că atuul meu biografic este că sunt din Botoşani. Acum locuiesc în Iaşi. Mâine nu ştiu unde voi fi. Dar indiferent de locul în care trăiesc, eu noaptea, când visez, de cele mai multe ori sunt pe străzile oraşului meu natal.
Îi respect pe oamenii alături de care am crescut şi despre care am certitudinea că mă vor întâmpina întotdeauna cu acelaşi drag, şi dacă se întâmplă să mă întorc acolo cu veşti bune, dar şi în caz contrar.
F.T.: Mulţumesc frumos pentru aceste minunate gânduri şi te aşteptăm acasă, la Botoşani, pe scena Teatrului Mihai Eminescu!
A.L.: Cu mare drag!