Ervin Szűcs este genul de actor care se deschide mai greu, "neîndurător" cu sine, care preferă să facă economie de gesturi şi mijloace. Am vorbit despre actori, regizori, familie, călătorii şi multe altele.
Mirela Sandu: Ai terminat facultatea la Târgu Mureş. Cum a fost acea perioadă pentru tine?
Ervin Szűcs: Înainte de a da la facultate, interpretasem deja câteva roluri mici la Teatrul din Satu Mare. Directorul Teatrului mi-a spus că ar fi bine să fac şi facultatea de teatru şi mi-a recomandat universitatea de la Târgu Mureş. Faţă de Cluj, unde nu existau săli de cursuri, acolo aveam toate condiţiile. Aşa am putut lucra zi şi noapte.
M.S.: Cu ce lucru important crezi că ai plecat din facultate?
E.S.: Eu sunt singur la părinţi, iar la facultate m-am trezit dintr-o dată într-o grupă de doisprezece oameni. A trebuit să mă integrez şi să învăţ să funcţionez împreună cu ei. Nu sunt un om foarte sociabil şi mi-e greu să funcţionez în echipă, dar alături de ei am învăţat să fiu parte din grup. Eram o grupă foarte bună, locuiam împreună, lucram împreună, tot timpul ne aveam alături.
M.S.: Apoi te-ai întors la Satu Mare...
E.S.: Am stat acolo trei ani. Nu ştiu de ce m-am întors acasă. Poate şi pentru că îmi era mai comod... În cei patru ani petrecuţi la Târgu Mureş mi-a fost foarte greu. Spre finalul facultăţii, m-am îndrăgostit de o fată şi am mers după ea. Nu aş fi vrut să rămân la Târgu Mureş. Am avut mai multe variante dintre care am ales Teatrul de la Satu Mare. Acolo am lucrat mult pentru că trupa este mică. Nu prea mă simţeam în largul meu pentru că stilul de joc era mai gros. Făceam tot felul de operete şi spectacole pentru publicul larg.
M.S.: Ce crezi că trebuie să aibă un om care se urcă în fiecare seară pe scenă?
E.S.: Trebuie să fie puţin exhibiţionist. Pentru mine este foarte plăcută perioada repetiţiilor, atunci când îmi construiesc personajul şi îl văd cum începe să prindă viaţă.
M.S.: Cum lucrezi la un personaj?
E.S.: Face parte din mine. Îl caut. Din momentul în care am primit textul, încerc să caut personajul în mine. Caut să-i găsesc părţile cu care rezonez, lucrurile pe care am putea să le avem în comun. Dar nu de fiecare dată ştiu ce anume caut, la început e doar o senzaţie, un fel de intuiţie. Încerc mai multe variante, diferite gesturi, iar la un moment dat lucrurile încep să se lege.
M.S.: Eşti, în acest sens, un actor dificil? Cauţi mult?
E.S.: Lucrez destul de greu. Sunt neîndurător cu mine şi mă chinui foarte mult. Nu sunt genul de actor foarte liber, care intră în scenă şi chiar dacă nu ştie ce are de făcut rezolvă cumva situaţia. Eu nu pot aşa. Ca să pot să încep lucrul la personaj, am nevoie să ştiu foarte multe despre rol, spectacol şi text.
M.S.: Cum procedezi atunci când regizorul nu te poate ajuta în acest sens?
E.S.: Încerc să construiesc din lucruri mici, lucruri care există deja în mine. Nu cred că sunt genul de actor care foloseşte gesturi mari. Încerc să fiu mai interiorizat şi să fac economie de gesturi. Atunci când mă întâlnesc cu un rol cum este cel din Leda de Miroslav Krleža, care este agresiv, cu gesturi largi şi foarte vocal, îmi este destul de greu să îl construiesc. Asta se întâmplă, evident, în timpul repetiţiilor. Sunt foarte închis şi mi-e greu să mă deschid.
M.S.: Au fost şi regizori cu care ţi-a fost mai uşor să lucrezi?
E.S.: Da, am lucrat foarte uşor cu Matthias Langhoff atunci când a pus în scenă Măsură pentru măsură de William Shakespeare. El nu cere niciodată lucruri puternice pe scenă, nu construieşte caractere ţipătoare. Le cere actorilor să îşi gândească personajele pornind de la personalitatea lor şi construieşte situaţiile scenice în funcţie de propunerile cu care aceştia vin actorii. Îţi cere să fi tu pe scenă şi nu o construcţie care nu are legătură cu personalitatea ta.
M.S.: Deşi nu este un regizor cu care se lucrează uşor, multora dintre actori le place să repete cu Matthias Langhoff. Ce crezi că are special?
E.S.: Construieşte foarte bine situaţiile în funcţie de actori. Iar dacă situaţia este foarte clară pentru actor, spectacolul prinde viaţă mult mai uşor. Pentru el, actorul este foarte important şi povesteşte foarte multe lucruri tocmai pentru a-l face să înţeleagă situaţia.
M.S.: Cu ce alţi regizori ai mai lucrat?
E.S.: Andrei Şerban este total diferit. Atunci când am repetat Hedda Gabler de Henrik Ibsen mi-a fost foarte greu pentru că era pentru prima oară când lucram cu el. Se formase deja o echipă, iar eu eram singurul nou şi nu ştiam cum repetă. Îi pune pe actori în situaţii extreme, iar scena se construieşte în funcţie de momentul care se naşte aici şi acum. Nu ai şanse de scăpare, trebuie să te ridici la nivelul provocării pe care el ţi-o face. Îi ajută foarte mult pe actori pentru că ştie foarte clar care trebuie să fie rezultatul. Ştie exact pe ce butoane să apese pentru fiecare dintre noi. Îţi dă senzaţia că este tot timpul alături de tine şi te ţine de mână. Mi-a fost foarte greu pentru că am făcut spectacolul în trei săptămâni, iar eu abia în ultimele zile am reuşit să găsesc drumul pe care trebuie să o apuc. Am fost foarte stresat pentru că lucrează cu mulţi oameni în jur, iar eu am nevoie de intimitatea pe care ţi-o dau repetiţiile. La prima repetiţie cu public erau prezenţi patruzeci de oameni. Am fost paralizat de frică. Dar, privind în urmă, mi-a prins foarte bine să lucrez cu el. M-a forţat să ies din matcă.
Cu Andrei Şerban am lucrat după Robert Woodruff, care este din altă zonă stilistică. Rolul pe care îl interpretez în Aniversarea de Thomas Vinterberg, Mogens Rukov şi Bo Hr. Hansen este mai interiorizat. Jocul este mai fin, cu multe nuanţe. Woodruff cere, în primul rând, sinceritate pe scenă. Asta şi pentru că rolul este altfel, iar situaţiile scenice sunt diferite. Îmi amintesc că la un moment dat stăteam lângă un perete şi el a venit lângă mine şi mi-a spus cine este Christoph: un terorist blindat cu muniţie care aşteaptă momentul propice pentru a declanşa bomba. De fapt, aceasta este indicaţia de bază.
M.S.: Mi-ai povestit de trei regizori foarte importanţi, fiecare în felul lui. Cu ce rămâi după fiecare repetiţie sau spectacol de genul acesta?
E.S.: Deja înţeleg care este mecanismul, cum lucrează fiecare şi cred că a doua oară iau lucrurile mai uşor. Pe Robert Raponja îl ştiu deja şi lucrul cu el a fost mult mai relaxat. Sunt un om destul sceptic şi am nevoie să lucrez mai mult cu un regizor pentru a mă putea simţi în largul meu.
M.S.: Cum a fost să lucrezi pentru a doua oară cu Robert Woodruff?
E.S.: Robert Woodruff este un regizor cu totul special. M-am bucurat că am avut ocazia să lucrez pentru a doua oară cu el. Deşi propunerea lui a fost mult mai dificilă, cunoscându-l acum mai bine am avut curajul să merg alături de el. În plus, de data aceasta am lucrat şi cu András Visky. Repetiţiile la Caravaggio Terminal au fost foarte grele şi intense. Personajul este foarte profund şi interiorizat, iar textul este unul destul de filosofic şi mistic. A fost o şansă extraordinară pentru mine să cunosc şi să încerc să pătrund în lumea lui Caravaggio, a lui Visky şi a lui Woodruff.
M.S.: Ai un regizor cu care îţi doreşti să lucrezi?
E.S.: Îmi place foarte mult teatrul german. La Festivalul Interferenţe din 2012 am văzut spectacolul Wozzeck după Georg Büchner, care mi-a plăcut foarte tare. Era pus în scenă de un regizor tânăr, Dávid Márton. Îmi place foarte mult Thomas Ostermeier pentru precizia cu care sunt construite spectacolele sale. Actorii germani au o tehnică foarte bună şi mă fascinează faptul că acest lucru nu se vede. Nu îmi place să văd tehnica unui actor. Actorii germani au această tehnică atât nativ, cât şi din şcoală.
M.S.: Actorii maghiari au mai multă tehnică decât actorii români?
E.S.: Nu cred că au mai multă tehnică. Sunt doar foarte diferiţi. Actorii maghiari nu au atât de multă pasiune, energie şi poftă de joc. Sunt mai distanţaţi şi mai interiorizaţi. La fel este şi publicul.
M.S.: Simţi că la Teatrul Maghiar de Stat Cluj ţi-ai găsit locul?
E.S.: După spectacolul Aniversarea, am început să mă simt acasă şi să îmi găsesc locul în trupă. Când m-am dus la Satu Mare am crezut că fiind de-al locului voi fi cel mai important, dar lucrurile nu merg aşa. Am jucat mult, dar eram foarte tânăr şi aveam colegi mult mai cunoscuţi. Asta a fost o lovitură pentru mine. Încă din timpul facultăţii îmi doream să fiu actor la Cluj, dar nu am avut curajul să îl sun pe Gábor Tompa sau pe altcineva din teatru. Am venit după trei ani, de la Satu Mare, şi m-am gândit că aici pot să accept să joc mai puţin şi să fac roluri mici. Ştiam că este un loc unde pot să învăţ multe. Primul spectacol în care am jucat a fost Nevestele vesele din Windsor de William Shakespeare, care a avut doar patru reprezentaţii. Am suferit că spectacolul nu a ieşit aşa cum trebuia şi că s-a jucat atât de puţin. Deşi eram foarte tânăr, aveam douăzeci şi şase de ani, am primit un rol mare, important: Falstaff. După aceea, încet, încet lucrurile au început să se lege.
Emőke (Kató - nota LiterNet), în schimb, a început să joace mai devreme. Ea este soţia mea, dar îmi este şi colegă. La ea totul a mers mult mai repede, cariera a început să îi funcţioneze, iar eu stăteam acasă cu copilul. Asta m-a măcinat la început. Sunt un om care se coace greu. Am nevoie de timp pentru tot.
M.S.: Crezi că felul în care eşti, ca prezenţă şi ca stil de joc, se pretează unui anumit fel de teatru?
E.S.: Nu cred că sunt diferit, doar că îmi place să joc simplu şi să îmi construiesc personajul fără artificii sau alte lucruri în plus. Aşa îmi doresc să joc, dar nu se poate întotdeauna. Mi se pare mai interesant să întruchipez pe scenă oameni, şi nu caricaturi sau lucruri forţate. Sunt foarte atent la oameni atât pe stradă cât şi la teatru sau în alte spaţii.
M.S.: Cum te simţi după ce ai avut primul spectacol cu public?
E.S.: După premiera unui spectacol mă simt foarte gol. Mă interesează şi mă atrage în primul rând procesul care se întâmplă în timpul repetiţiilor. După primul spectacol nu mă simt foarte bine. Nici chiar dacă acesta iese bine, iar când nu e strălucit e cu atât mai rău. La premieră începe să îmi lipsească munca de fiecare zi cu personajul şi cu situaţiile scenice. După câteva zile depăşesc etapa şi îmi revin.
M.S.: Asta înseamnă că nu eşti genul de actor exhibiţionist?
E.S.: Sunt, dar puţin altfel.
M.S.: Simţi publicul din sală?
E.S.: Simt atunci când spectatorii sunt deschişi, când îşi doresc să intre în poveste. Asta îmi dă poftă de joc şi de a le dărui cât mai mult. Dacă nu râd, nu înseamnă că nu sunt interesaţi de ceea ce se întâmplă. Dar actorii joacă diferit în serile în care se aud râsete sau când publicul reacţionează. E ca un cerc al energiei: actorii primesc şi redirecţionează energia către public. Totul e diferit atunci când spectatorii sunt foarte aproape şi simţi toţi ochii aţintiţi asupra ta. La Hedda şi la Aniversarea, de exemplu, spectatorii sunt foarte aproape.
M.S.: Ai avut situaţii în care ai văzut reacţiile publicului şi ţi-ai pierdut concentrarea?
E.S.: La un spectacol Aniversarea, lângă mine stătea un bărbat cam de treizeci şi cinci de ani. Tot timpul reprezentaţiei s-a jucat cu telefonul şi mi-a fost foarte greu să îmi păstrez concentrarea. Acolo spectatorii sunt şi ei partenerii noştri şi dacă văd astfel de lucruri mi-e greu să joc. Dar totuşi trebuie să facem faţă acestor situaţii...
M.S.: Ce alte lucruri îţi place să faci în afară de teatru?
E.S.: În vacanţe, îmi place să plec împreună cu Emőke în străinătate. Avem un cort mare cu care mergem, dar nu stăm pe loc. Vizităm cât mai mult, străbatem la picior fiecare oraş în care ajungem. Nu sunt genul de turist care se mulţumeşte să stea la malul mării. Pregătesc chiar înainte de plecare anumite trasee şi scriu locurile pe care le avem de vizitat. Îmi place să am cât mai multe informaţii despre oraşele în care mergem, să ştiu care sunt lucrurile cele mai interesante de acolo. În final ajung să ştiu atât de multe încât atunci când sunt la faţa locului nu mi se mai pare atât de minunat cum părea la început. Totuşi, momentele spontane sunt întotdeauna cele mai frumoase.
M.S.: Ce crezi că are special Teatrul Maghiar de Stat faţă de teatrele pe care le ştii sau în care ai mai fost?
E.S.: Teatrul nostru are curajul de a face spectacole cu stiluri diferite, să invite regizori din diverse zone stilistice. Are curajul de a încerca, de a face experimente. Nu întotdeauna ne propunem să avem un succes răsunător, să facem publicul să râdă sau să scoatem producţii pentru publicul larg. Lucrurile se fac cu grijă, ca într-un laborator. Avem construite foarte multe relaţii cu diverşi regizori şi directori de festivaluri din toată lumea.
M.S.: Cum reuşesc actorii de la Teatrul Maghiar să fie la fel de buni în rolurile mari, dar şi în cele de figuraţie?
E.S.: Cred că aşa funcţionează toate teatrele mari. Şi la Teatrul Katona Jozsef, un actor poate juca cinci roluri mici şi unul mare. Important este să existe un echilibru. O echipă adevărată se bazează pe respect. La Teatrul Maghiar funcţionăm ca o echipă, cu bune şi cu rele, ca orice familie. Asta nu înseamnă că ne iubim foarte tare, că tot timpul stăm împreună sau că ne vizităm unii pe ceilalţi. Chiar dacă uneori mai apar conflicte, în momentul în care urcăm pe scenă nu mai este vorba de persoana noastră, ci de a ne face meseria la cel mai înalt nivel. Important este ca lucrurile să iasă bine.
M.S.: Ce ţi-ai dori, profesional vorbind, pentru următoarea perioadă?
E.S.: Mi-aş dori multe, multe roluri. Glumesc. Nu cred că un actor poate să facă într-un an patru roluri mari. Nu se poate. Dar dacă primesc într-o stagiune două-trei, nu neapărat roluri principale, atunci sunt mulţumit. Pentru mine este foarte important să lucrez. Asta nu înseamnă că nu îmi doresc să fac mai mult. Sunt bucuros atunci când repet cu regizori care au ceva de spus.
M.S.: Privind în urmă, te simţi împăcat cu drumul pe care l-ai parcurs până acum?
E.S.: Cred că sunt mult mai deschis faţă de cum eram la terminarea facultăţii. Când suntem foarte tineri avem senzaţia că suntem centrul universului. Dar, încet, încet viaţa ne face să revenim cu picioarele pe pământ. Important este să îţi dai seama că nu eşti doar tu pe scenă şi că pentru a ajunge acolo sus ai un drum lung de parcurs.
M.S.: Ce te face să îţi doreşti să continui să faci meseria asta?
E.S.: Sunt iremediabil îndrăgostit de teatru. Nu mă imaginez făcând altceva. La un moment dat, chiar mă întrebam cu soţia mea ce aş putea să fac dacă, dintr-un motiv anume, nu mai pot să joc. Ce meserie aş putea să aleg? Am ajuns la concluzia că mi-ar plăcea să îmi fac o agenţie de turism. Sau aş putea să merg în Canada să mă fac tăietor de lemne...
M.S.: Ce te bucură în meseria ta?
E.S.: După fiecare rol ajung să mă cunosc mult mai bine şi asta este foarte important. Cred că teatrul te ajută să te dezvolţi. Întâlnirile cu regizori precum Silviu Purcărete şi Andrei Şerban mă ajută să cunosc, să înţeleg şi lumea lor. Astă îmi ţine vie curiozitatea şi mă ţine în priză.
M.S.: Cum te relaxezi?
E.S.: Îmi place să alerg. Atunci când alerg nu mă mai gândesc la nimic, mintea mea e liberă. Mă concentrez doar asupra corpului meu.
M.S.: Cum este să ai o soţie, Emőke Kató, din acelaşi domeniu şi să lucrezi cu ea la acelaşi teatru?
E.S.: Discutăm despre teatru, despre rol şi acasă, şi pe scenă. Când lucrăm amândoi, ne certăm foarte mult. Poate şi pentru că suntem tot timpul împreună. La începuturi, când am venit la Teatrul Maghiar împreună cu Emőke, mă gândeam că problemele ei în teatru sau în trupă sunt şi ale mele. Acum am învăţat că la teatru ea este o actriţă, colega mea şi atât. Când suntem în aceeaşi distribuţie încearcă foarte mult să mă ajute, iar eu nu prea mă las ajutat. De fapt, suntem foarte diferiţi: fiecare vede lumea diferit. La fel şi teatrul. Din acest punct de vedere este foarte bine că discutăm. Emőke este o persoană mult mai deschisă şi mă ajută discuţiile cu ea.
M.S.: Aveţi şi o fetiţă şi urmează un băieţel. Când aveţi timp să vă ocupaţi de ea?
E.S.: Suntem împreună dimineaţa, când o ducem la grădiniţă, după ora cinci, când o luăm şi, uneori, seara. Ne împărţim în funcţie de cum avem spectacol. Eu îi citesc în fiecare seară povestea de dinainte de culcare. Am încercat să îi citesc în aşa fel încât să fie foarte interesant pentru ea, dar asta nu funcţionează pentru că atunci nu mai adoarme. Prin urmare, îi citesc foarte încet şi monoton.
M.S.: Ce îţi place să faci cel mai mult cu ea?
E.S.: Ea este fetiţă şi întotdeauna vrea să se joace cu păpuşile. I-am explicat că eu nu pot să mă joc cu ea. Împreună putem să discutăm, să învăţăm diverse lucruri, să citim, să ne plimbăm.
M.S.: Ce au zis părinţii tăi când le-ai spus că vrei să faci teatru?
E.S.: Nu au fost prea bucuroşi, dar, la un moment dat, când eram în clasa a unsprezecea, s-au împăcat cu ideea. După aceea, au făcut totul pentru ca eu să pot să fac teatru. Din când în când tatăl meu vine la spectacole, dar nu este genul critic. Mama, în schimb, este mult mai critică. Nu este un secret faptul că Aniversarea este un punct foarte important pentru mine. Am ţinut ca ei să vină să mă vadă. Înainte de spectacol am avut emoţii foarte mari. Mama a stat nemişcată două ore şi apoi mi-a zis: "Ştiam că aşa ai să faci rolul ăsta". Am crezut că pot să o surprind, dar se pare că mă cunoaşte mult prea bine.
M.S.: Ce îţi doreşti pentru viitor, profesional şi personal?
E.S.: Îmi doresc să învăţ să am răbdare cu familia, cu soţia, cu fetiţa şi cu copilul care este acum pe drum. La fel îmi doresc şi pentru teatru. Este foarte important pentru un actor să aibă răbdare cu el şi cu cei din jur. Pentru fiecare artist sau actor vine un moment când trebuie să înveţe lecţia răbdării.
Foto: Biró István.