A fi anti-totalitar a fost şi rămîne o obligaţie morală. Ca şi aceea de a fi inteligent

Daniel Cristea-Enache: După răspunsul, absolut remarcabil, pe care l-aţi dat la "runda" anterioară, v-aş propune să aprofundăm şi să ilustrăm diferenţa dintre democraţie şi totalitarism prin modul în care fiecare dintre cele două structuri înţelege raportarea la cealaltă. Cum au fost catalogate în România socialismului real, în gazetele de Partid unic, democraţiile occidentale - o ştim. Dar, din perspectiva celeilalte structuri, pînă unde poate merge obiectivarea democratului în analizarea şi descrierea totalitarismului ori autoritarismului?
Prima provocare a acestei "runde" este să listaţi, cu explicaţii sintetice, meritele totalitarismului estic, împlinirile sale (considerate aşa de către dvs.), realizărili (în pronunţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu) regimului încheiat în decembrie 1989.
Iar a doua are o îngrijorătoare actualitate. Această obiectivitate ştiinţifică, istoriografică, aplicată pe autoritarismele unei epoci, nu riscă - atunci cînd trece de la nivelul unui expert ca dvs. la nivelul decidentului politic - să devină permisivitate în tratarea lor? Cum priviţi felul în care Uniunea Europeană şi Statele Unite tratează situaţia din Ucraina?
 
Vladimir Tismăneanu: În lumea ideilor există interferenţe, tropisme, magnetisme, eredităţi adeseori greu de perceput, genealogii şi afinităţi misterioase, chiar inavuabile. Aşa stau lucrurile şi cu concepte precum democraţie, autoritarism, totalitarism. Prima carte care m-a marcat în legătură cu tema democraţie şi totalitarism a fost cea intitulată exact astfel, scrisă de marele sociolog şi politolog Raymond Aron. Aveam 20 de ani cînd am citit-o. Am împrumutat-o, din cîte ţin minte, de la Biblioteca Franceză de pe Bulevardul Dacia. Este vorba de o abordare liberală, Aron a fost un admirator al lui Tocqueville şi a scris pagini nepieritoare despre marxism ca religie politică. A studiat în Germania în anii ascensiunii nazismului şi a putut constata pe viu relaţia dintre ideologie şi teroare care, în viziunea sa, dar şi în aceea a Hannei Arendt, se află în inima proiectului totalitar. Totalitarismul nu este neapărat opusul democraţiei, foloseşte instrumentele democratice spre a-şi lărgi baza de masă, dar în mod cert este antiteza valorilor liberale, a pluralismului. Tocmai de aceea a putut formula filosoful politic Jacob L. Talmon conceptul de democraţie totalitară, deci o dictatură întemeiată pe entuziasm de masă. L-am aplicat în primăvara anului 1990, într-un eseu apărut în "România literară", spre a explica atracţia exercitată de ideologia şi practicile FSN-ului asupra a milioane de oameni. Evident că este vorba de o democraţie mistificată şi desfigurată, deci nici vorbă de suveranitate reală a poporului. Pe de altă parte, nu trebuie subestimată disponibilitatea maselor pentru tiraniile carismatice. În jurnalul său ţinut în anii ciumei naziste, filologul evreu german Victor Klemperer, specialist în iluminismul francez, are un pasaj în care afirmă, anticipîndu-l de fapt pe Talmon, că secretul triumfului nazist se află în exacerbarea tezei lui Jean-Jacques Rousseau despre ceea ce acesta numea la volonté générale.
Cum ajung intelectuali erudiţi şi rafinaţi să cadă victima discursului totalitar? Cum a putut, de pildă, un Georg Lukács, cel atît de preţuit în tinereţe de către Max Weber, să rămînă, pînă la sfîrşitul vieţii, fidel unui crez liberticid? Cum ajunge neo-marxistul Ernesto Laclau să îmbrăţişeze dihotomia exclusivistă "prieten-duşman" celebrată de filosoful politic Carl Schmitt, doctrinarul juridic al celui de-al Treilea Reich? Nu în anii '60, ci mai tîrziu, în anii '80. În ultimii ani de viaţă, Laclau a scris cu admiraţie despre preşedinta peronistă a Argentinei, Cristina Fernandez de Kirchner. La fel, cum explicăm itinerariul unui membru al Şcolii de la Budapesta (cercul de gînditori neo-marxişti format în jurul bătrînului Lukács), precum Istvan Meszaros, devenit unul dintre favoriţii ideologici ai lui Hugo Chavez? Aş mai aminti un caz de auto-orbire (ori de corupţie a minţii): e vorba de celebrul politolog francez Maurice Duverger care, în anii '70, scria în "Le Monde" articole ditirambice despre socialismul lui Enver Hoxha. Mai nou, cunosc cel puţin un caz de gînditor politic vestic care a încercat să prezinte regimul Gaddafi drept unul democratic. Ştii că fiul lui Gaddafi, Sayed, a scris chiar o teză de doctorat la London School of Economics despre "societatea civilă globală"... Urma să apară la Oxford University Press, în două volume. Contractul a fost anulat în urma implicării doctorului în ştiinţe politice în masacrele din Libia.
Un democrat sincer nu poate să nu constate care sînt resursele şi efectele veritabile ale totalitarismului. Să luăm de pildă cazul lui Thomas Mann pentru care nu exista dubiu că era vorba, în experimentul naţional-socialismului, de resurecţia unui colectivism primordialist, a unui conglomerat mitologic mult timp refulat şi negat, dar care continuase să pulseze sub pojghiţa prea puţin rezistentă a civilizaţiei burgheze. Să recitim discuţiile dintre Settembrini şi Naphta din Muntele vrăjit - vom regăsi acolo întreaga problematică intelectuală şi morală a veacului al XX-lea. De altfel, cum sigur ştii, prototipul lui Naphta, evident transfigurat, sublimat, reconstruit literar, a fost chiar cel care, înainte de convertirea la marxism, în 1918, s-a numit Georg von Lukács. Democratul liberal se mefiază de situaţiile gregare, de defilările în masă, de "marşuri, ode şi simboluri vagi", spre a-l cita pe Mihail Sebastian din Cum am devenit huligan, una din cărţile într-adevăr importante ale respingerii ispitei totalitare. Sigur, cum a demonstrat Marta Petreu, Sebastian însuşi a cunoscut această tentaţie, dar, din raţiuni istorice, politice şi psihologice, a reuşit, dacă nu total, măcar parţial, să se "de-diabolizeze", chiar dacă, în plan personal, a continuat să nutrească o dragoste culpabilă şi cumva masochistă pentru Nae Ionescu.
Nu aş putea să numesc "merite" ale totalitarismului, pentru că este vorba de un tip de regim situat la antipodul tradiţiei raţionaliste şi umaniste. Scopul totalitarismului comunist nu era doar să planifice economia, ci, mai important, era să modifice condiţia umană. Nici un sacrificiu nu era prea costisitor pentru a atinge acest scop. Argumentul era, pentru acei true believers despre care a scris Eric Hoffer, că nu se poate face omletă fără să spargi ouă. Panait Istrati a fost poate primul care a replicat acestui sofism că s-au văzut mii şi mii de ouă sparte, dar nimeni n-a gustat încă omleta. Istrati a scris în anii '20. Mai tîrziu, filosoful liberal Isaiah Berlin a reluat acest trist adagiu, spunînd, pe bună dreptate, că era vorba de milioane de vieţi distruse. Printre cei dintîi care au denunţat natura criminală a bolşevismului numindu-l chiar cu acest termen, totalitarism, au fost social-democraţii reformişti, între care inamicii lui Lenin din mişcarea socialistă rusă, menşevicii. S-a tradus în româneşte superba carte a profesorului André Liebich despre exilul menşevicilor şi analizele lor asupra dictaturii din Rusia sovietică. Era vorba de ceea ce istoricul Martin Malia a numit, preluînd un concept al lui Abdurahman Avtorhanov, partocraţie ideocratică. Pe Contributors politologul Marius Stan a scris un remarcabil articol despre Malia. Mă grăbesc să spun şi aici ce-am mai scris şi spus de-a lungul anilor: este nevoie de cultură sovietologică pentru a înţelege ce-a reprezentat experimentul de tip sovietic în oricare din ipostazele sale. Tocmai de aceea mă bucur să citesc contribuţiile unor Adrian Cioflâncă, Raluca Grosescu, Alexandru Gussi, Bogdan C. Iacob, Angelo Mitchievici, Damiana Oţoiu, Ioan Stanomir, Marius Stan, Virgiliu Tărău, Cristian Vasile. Aş adăuga, întrucît discuţia noastră apare pe LiterNet, că admir scrierile lui Eugen Negrici despre poezia comunistă ca expresie a unei religii seculare. Profesorul Negrici dovedeşte în scrierile sale nu doar o excepţională acuitate a judecăţii literare, dar şi o reală subtilitate politologică.
 
Prin urmare, dragă Daniel, îmi este imposibil să găsesc "merite" într-o întreprindere care a avut ca scop principal să mutileze sufletul uman, să oblige individul la o uniformizare fără precedent, la o anihilare a facultăţilor critice, deci la o heteronomie totală. Imaginea lui Orwell despre totalitarism surprinde impecabil care este natura sistemului, aparenta sa ineluctabilitate: "Imaginaţi-vă un om peste a cărui gură se află un bocanc. Pentru totdeauna". Acest "pentru totdeauna" este lucrul cel mai terifiant în tragedia pe care a impus-o totalitarismul. Hannah Arendt a spus, şi avea dreptate, că lagărul de concentrare este spaţiul totalitar desăvîrşit. Tot ea numea universul concentraţionar drept infernul devenit lume. Nu era o metaforă, cum nu a fost o metaforă la Aleksander Wat şi la Leszek Kolakowski desemnarea diavolului ca prezenţă palpabilă în istoria veacului trecut. Totalitarismul nu este pur şi simplu o negare a moralităţii. El falsifică, cum a demonstrat Vladimir Soloviov, noţiunea binelui. Alain Besançon a scris luminos despre acest subiect. L-am discutat în corespondenţa mea cu H.-R. Patapievici şi cu Toma Pavel apărută pe Contributors.
Am citit recent un important articol de Radu Vancu (tot pe Contributors, înţeleg că va apărea în "Timpul"). E vorba de disponibilitatea unora de a trata incontinentele producţii memorialistice ale lui Dumitru Popescu drept acte estetice. Ba chiar să le crediteze ca valori literare reale, uitînd rolul sinistru jucat de personaj în distrugerea culturii româneşti în anii dictaturii comuniste. Pentru că distrugere se cheamă controlul draconic al partidului asupra literelor, asupra artei în general. Îmi este total indiferent dacă Leonte Răutu savura literatura lui Proust, dacă Jdanov cînta impresionant la pian ori dacă Goebbels era un exeget al lui Goethe (fusese studentul lui Gundolf). Ceea ce contează este rolul acestor ideologi în susţinerea a ceea ce un profesor de filosofie nazist, citat de Hannah Arendt în Originile totalitarismului, numea Weltanschauungsstat.
Autoritarismul este un regim politic tradiţional în sensul că nu-şi propune scopuri de transformare radicală a societăţii şi condiţiei umane. Teroarea poliţienească este instrumentată pentru intimidarea şi prigonirea opoziţiei reale, nu a celei imaginare. Totalitarismul este ceva nou în istoria ideilor şi instituţiilor politice: îşi întinde tentaculele dominatoare asupra a tot ce defineşte umanul, de la corpul politic şi social la cel biologic. Este ceea ce-au examinat în scrierile lor gînditori precum Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Agnes Heller şi Ferenc Feher. Este concluzia lui Leszek Kolakowski din finalul marii sale trilogii despre aventura intelectuală a marxismului. Regimul încheiat în decembrie 1989 (mă rog, aş putea glosa puţin asupra moştenirilor acestui regim cu care continuăm a ne confrunta) a fost unul mnemofobic, axiofobic şi intelofobic. Memoria, valorile şi spiritul însuşi s-au aflat sub atac. Cît priveşte putinismul, cred că Vestul este pe cale de trezire. Este o nouă încarnare a ceea ce Umberto Eco a numit fascismul primordial: militarism, machism, salvaţionism, expansionism, cultul forţei şi al disciplinei, al comunităţii organice, al rădăcinilor pure şi al pămîntului ancestral. Pe scurt, Blut und Boden redux. Dar nu doar fascism, ci şi bolşevism, cu ale sale înclinaţii ultra-centraliste, sectare, intolerante şi mesianice. În ce mă priveşte, consider că, în fazele lor radicale, regimurile comuniste au fost sisteme genocidare, similare celui nazist. Nu kadarismul din anii '70, ci rakosismul de la începutul anilor '50. Ori perioada de maximă intensitate teroristă a dictaturii comuniste din România (Canalul, lagărele, reeducarea, deportările, munca forţată). Poziţia mea legată de regimul comunist din România şi practicile sale criminale este destul de cunoscută. Într-atît încît să mă fi văzut criticat pentru că susţin aplicarea termenului de genocid pentru crimele în masă sistematic organizate de regimurile de tip leninist, mai degrabă decît conceptele de sociocid, politicid ori democid. Care sînt valabile, însă mai greu accesibile unor cititori care nu urmăresc constant literatura academică. Aş mai aminti aici, pentru a ilustra valenţele multiple ale termenului la care mă refer, cartea cercetătorului rus Vadim Rogovin (de orientare marxist-antistalinistă) cu titlul Stalin's Terror of 1937- Political Genocide in the USSR (Mehring Books, 2009).
Deschis în cazul nazist, învăluit în ceaţa dialecticii în cazul dictaturilor comuniste, crezul politic adînc al sistemelor totalitare, numitorul lor comun, presupunea dezumanizarea adversarului şi reducerea sa la condiţia de parazit, microb, insectă dăunătoare, vermină. Patologiile totalitare abuzau de studiul agenţilor patogeni... Citiţi ce avea de spus Lenin despre preoţi (Richard Pipes, The Unknown Lenin). Soluţia era aşadar stîrpirea, asemeni buruienilor, exterminarea, asemeni ploşniţelor. Soluţia definitivă, finală. Grigori Zinoviev, şeful comunist din Petrograd, cel mai apropiat colaborator al lui Lenin, declara în 1918: "Dacă preţul victoriei socialismului înseamnă exterminarea a milioane de oameni, el merită plătit". Spunea Goebbels ceva esenţial diferit? Originile acestor proiecte asasine se află în visele unor ideologi posedaţi de pasiunea regenerării totale a rasei umane, de omogenizarea absolută a corpului politic prin excluderea, eliminarea şi, în final, exterminarea celor consideraţi drept fiinţe inferioare, agenţi corozivi, factori de disoluţie. Cele trei etape (excludere, eliminare, exterminare) au fost discutate de Daniel Jonah Goldhagen în cartea sa Hitler's Willing Executioners. Titlul recenziei lui William Pfaff din "New York Review of Books" la cartea mea The Devil în History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (tradusă superb în româneşte la Humanitas de Marius Stan) este "Pure, Purifying, and Evil". Totalitarismele sînt utopii purificatoare şi tocmai în această ambiţie rezidă sîmburele ororii.
Istoricul britanic Michael Burleigh are dreptate (replicînd socialiştilor nostalgici, dar şi poziţiei troţkiste care refuză să vadă originile catastrofei în bolşevism): "To detach utopian dreams from terror or to regard them as a colourful 'if-only' before the onset of Stalin's grey 'Thermidor' is to indulge in vicarious utopianism from the safety of the modern Western campus". (Sacred Causes, HarperCollins, 2007, p. 50). Nu mai vorbesc de eforturile de a echivala genocidul armean, marea foamete din Ucraina, Shoah, Katynul, Gulagul, ororile Khmerilor Roşii cu colonialismul ori războiul din Vietnam. Este vorba de un relativism etic şi istoric care amestecă deliberat lucrurile, înlătură criteriile analitice, ignoră ce înseamnă asasinatul în masă al unor întregi categorii decretate subumane, ori non-umane, genocidul (democidul, sociocidul) întreprins de aparate statale din raţiuni şi cu justificări ideologice. Tocmai de aceea susţin că a fi anti-totalitar a fost şi rămîne o obligaţie morală. Asemeni aceleia de a fi inteligent, spre a relua o idee faimoasă.
     
Ora trei dimineaţă la Budapesta, octombrie 1956. Zgomotul şi furia demonstraţiilor şi marşurilor de noaptea trecută s-au domolit, dar puţini sînt cei care îşi dau seama că o epocă a luat într-adevăr sfîrşit. La Ambasada Sovietică, munca se continuă la turaţie maximă: ambasadorul Iuri Andropov şi consilierul său, Vladimir Kriucikov, au o întrevedere cu un oficial român, trimis în mare grabă la Budapesta de către Gheorghiu-Dej, în misiune specială. Numele lui e Valter Roman. Înalt, roşcat, numai piele şi os, afişează un calm milităresc şi vorbeşte perfect rusă, română, germană, franceză, spaniolă şi maghiară. Cea din urmă îi este chiar limba maternă. Pare fix opusul aparatcicilor cărunţi ai partidelor victorioase. Valter este el însuşi un supravieţuitor al vremurilor de teroare. Şi îi cunoaşte personal pe toţi actorii importanţi ai piesei de teatru care va urma. E parte a unei frăţii mistice, a unei secte de fanatici dedicaţi trup şi suflet cauzei revoluţionare. Indivizii pot greşi, însă Partidul are întotdeauna dreptate. Die Partei hat immer recht era imnul partidului comunist din Germania răsăriteană (SED)...
Decenii la rînd, el a iubit Partidul aşa cum un evreu profund religios se închină numelui lui Dumnezeu sau un creştin crede în Evanghelii. Cu intensitate, cu ardoare, necondiţionat, total. Pentru el, marxismul este textul sacru, pur, onorabil, o cale mîntuitoare spre fericirea absolută. El şi Ana au mers tocmai în Ufa ca s-o consoleze pe Dolores pentru pierderea fiului ei Ruben, mort la Stalingrad. Dolores cea cu ochii scăldaţi în agonie, ochi ai suferinţei. Nu şi-a mai revenit niciodată după pierderea aceea, a rămas pentru totdeauna împietrită în durere. Valter îşi aminteşte limpede seara în care a luat cina în casa de la ţară a lui Dimitrov, la începutul lui 1943, cînd el şi Rákosi s-au contrazis pe tema destinului Transilvaniei după eliberarea acesteia de către Armata Roşie. Atitudinea lui Rákosi i s-a părut nu numai arogantă, ci şi total lipsită de internaţionalism marxist.
Dacă există ceva ce Valter dispreţuieşte şi urăşte visceral, acel ceva e şovinismul. Josnicia egoistă, stridentă şi vrednică de dispreţ a naţionalismului. Îşi aminteşte de copiii care strigau pe stradă, în Oradea, sloganuri stupide, odioase împotriva "jidanilor". Doar în Partid a reuşit să-şi facă uitate spaimele - teribilele, insuportabilele sale nelinişti. Ana nu l-a însoţit, a preferat să-l lase pe el să răspundă diatribelor furioase ale maghiarilor. Asta a fost dintotdeauna tactica Anei, să se păstreze la distanţă, să pretindă că nu e implicată direct. În închisoare, la Mislea, atunci cînd tovarăşii l-au denunţat ca trădător pe soţul ei, Luximin, tatăl Taniei şi al lui Vlad, Ana nu a scos nici un cuvînt, dar apoi a votat pentru excluderea lui din partid. Iar atunci Luximin era deja mort, împuşcat ca un cîine turbat...
 
Cominternul ca patrie
 
Născut în 1913 într-o familie de evrei hasidici la periferia oraşului Oradea (Nagyvárad), tînărul Ernest Neuländer s-a alăturat partidului comunist de la Bucureşti pe cînd era student la Politehnică. Participa cu multă fervoare la dezbaterile dialectice de la căminul Schuler, unde locuiau studenţii evrei. Iancu Iacobi, cunoscut mai tîrziu sub numele de Mihail Florescu, era preşedintele Asociaţiei Studenţilor Evrei. Prieten cu Lucien Goldmann, tînărul Neuländer nu împărtăşea îndoielile viitorului sociolog literar francez cu privire la procesele-spectacol de la Moscova. Dimpotrivă, vocea lui a răsunat ca un tunet la reuniunea în urma căreia Goldmann a fost exclus din celula clandestină de partid. A devenit apoi un tovarăş cu adevărat de încredere, scriind editoriale pentru revistele clandestine ale partidului. A plecat în Cehoslovacia şi s-a înscris la Politehnica din Brno (numit apoi şi Brun), un centru de interacţiune comunistă internaţională.
La Bucureşti, fusese logodit cu Paula Bessler, o fată născută în Moldova, la Botoşani. Şchioapă de un picior, extrem de vocală şi neabătută în ataşamentul său faţă de linia Partidului, Paula încerca întotdeauna să aibă dreptate şi nu mai asculta de absolut nimeni odată ce gura Partidului proclama adevărul. Mai tîrziu, s-a măritat cu Herbert Grunstein, un comunist german, fost membru al Brigăzii Internaţionale "Thalmann". În anii ʼ70, Grunstein a devenit ministru adjunct de Interne al statului poliţienesc numit RDG. În 1968, atît Paula, cît şi Herbert au fost susţinători înflăcăraţi ai invaziei sovietice a Cehoslovaciei - o acţiune pe care el, Valter, o deplîngea. A fost sfîrşitul prieteniei lor. Valter era un apropiat al lui Josef Pavel, fost luptător în Brigăzile Internaţionale, victimă a epurărilor staliniste din anii ʼ50, numit ministru de Interne de către Dubček în timpul Primăverii de la Praga. Se considera o figură centrală a Stîngii internaţionale anti-staliniste, legendă de care a reuşit să-l convingă şi pe fiul său Pedro, acesta continuînd să o apere în ciuda tuturor dovezilor care afirmau contrariul. Koestler şi Orwell, Sperber şi Souvarine, Ruth Fischer şi Ignazio Silone, Edmund Wilson şi Richard Wright, Victor Serge şi Margarete Buber-Neumann - aceştia erau oamenii care ar putea fi pe bună dreptate numiţi vocile Stîngii internaţionale anti-staliniste. Valter a rămas prieten pînă la sfîrşitul vieţii cu Santiago Carrillo, ipocritul fost stalinist care şi-a început ascensiunea politică numărîndu-se printre organizatorii unui masacru politic la Madrid, în 1936.
De la Brno a plecat la Paris, unde l-a cunoscut pe Tito, comunistul croat care se ocupa de organizarea Brigăzilor Internaţionale. Fascinat de calmul impozant al iugoslavului, a împrumutat de la acesta pseudonimul Valter ca nom de guerre. Din clipa aceea a devenit Valter Roman, o combinaţie bizară de nume care l-a transformat în întruchiparea armatei supranaţionale de comisari a Cominternului. Exista cel puţin încă un Valter în Spania, cel polonez - ucis mai apoi, în 1946, de partizanii anticomunişti. În anii ʼ50, la Varşovia, Jacek Kuroń a pus bazele unui grup de tineri revoluţionari numit "Valteriştii", devotaţi unei viziuni "autentice" a socialismului. În adolescenţă, Adam Michnik şi Irena Grudzińska au fost Valterişti.
La Barcelona, Roman l-a cunoscut pe Ernő Gerő şi pe mulţi alţii care erau activi în operaţiunile poliţiei secrete organizate de către generalul NKVD Orlov, care mai tîrziu a fugit în Occident şi a dezvăluit complotul lui Stalin de a confisca revoluţia spaniolă. S-a împrietenit şi cu Aleksandar Ranković care, după 1944, a devenit cel mai de temut poliţist din Iugoslavia şi călăul de serviciu al lui Tito în încercarea de a-i stîrpi pe stalinişti (Cominformişti). Un alt bun prieten a fost Veljko Vlahović, care şi-a pierdut un picior într-una dintre principalele bătălii. În timpul războiului, Vlahović a lucrat pentru filiala iugoslavă a postului Radio Moscova. S-a întors în Iugoslavia, unde a devenit şeful organizaţiei de partid din Belgrad. László, Veljko, Aleksandar, Valter, Renato, Maurice, Mehmet, Constantin, Ernst - cu toţii erau ostaşi ai Revoluţiei, mîndri în calitatea lor de "voluntarios internacionales de la libertad". La fraternité - fraternitate, într-adevăr. Tulburătoarea amintire a cîntecului ¡Ay, Carmela!. Odată cu trecerea anilor, lui Valter îi făcea plăcere să citeze din Miguel de Unamuno: Me duele España...
Pe cînd se afla în Spania, Valter a fost - dacă nu chiar implicat direct - indubitabil la curent cu lichidarea grupării foco libertario în Catalonia şi cu asasinarea lui Andrés Nin de către Gerő, Vittorio Vidali şi brutele lor ucigaşe. În orice caz, se situa la antipodul valorilor preţuite de către Orwell, socialistul anti-autoritar. Un intelectual central-european ce rîvnea cu disperare să-şi uite atît originea etnică, cît şi valorile iniţiale, Valter s-a oţelit şi a devenit un practicant abil al artei dublu-gînditului: întotdeauna gata să aprobe linia partidului, să o explice, chiar şi atunci cînd cei mai buni prieteni ai săi erau înfieraţi drept renegaţi detestabili, elemente corozive abjecte şi trădători ai cauzei. Pentru el, Cauza depăşea orice loialitate imediată. S-a însurat apoi cu o spanioloaică, ca semn al pactului său cu naţiunea cu care ajunsese să se identifice, în acea continuă fugă de propriile origini. Au avut doi copii, ambii născuţi în Rusia, după sfîrşitul Războiului Civil şi adoptarea de către Valter a cetăţeniei sovietice. La Moscova, prima oară a lucrat printre comuniştii maghiari, la sfîrşitul anilor ʼ30 şi începutul anilor ʼ40.
 
Hotelul Lux
 
La sosirea Anei Pauker, în urma schimbului de prizonieri dintre Stalin şi guvernul român din vara anului 1940, Valter Roman s-a alăturat nou-formatului nucleu de exilaţi al Partidului Comunist Român. Majoritatea liderilor fuseseră ucişi în timpul epurărilor: Eugen Rozvány, fostul său mentor de la Oradea, avocat care lucrase împreună cu Jenő Varga, celebrul academician şi consilier al lui Stalin pe probleme de economie, autor al unui manuscris despre fascism, care a constituit un element în dosarul fabricat de către NKVD în 1937, dar şi David Fabian, traducătorul operei lui Lenin în limba română, şi Saşa Dobrogeanu-Gherea, fiul patriarhului social-democraţiei din România. Toţi pieriseră în negura Gulagului, iar acum, cînd războiul dintre Puterile Axei şi URSS era iminent, Stalin avea nevoie de o nouă conducere pentru vlăguita avangardă revoluţionară a României. Valter era disponibil, gata să slujească interesele cetăţii sfinte a comunismului. A primit un apartament la Hotel Lux, unde a întîlnit-o pe Hortensia, o comunistă spaniolă căsătorită cu un activist important, apropiat al lui Dolores Ibárruri, La Pasionaria. A fost una dintre poveştile romantice ale, altminteri, macabrului stil de viaţă de la Lux: Valter şi Hortensia şi-au părăsit partenerii de viaţă. Valter i-a adoptat pe copiii Hortensiei (Mirela şi Raul), întemeindu-şi o nouă familie. În România postbelică, au mai avut împreună doi copii: Pedro şi Carmen. După revoluţia din decembrie 1989 şi execuţia lui Ceauşescu în ziua de Crăciun, Pedro a devenit prim-ministru al României. Dar deocamdată ne aflăm tot la Budapesta, în noaptea fatidică de 24 octombrie 1956.
În 1944, Valter s-a întors în România cu o divizie de prizonieri români de război, organizată de către sovietici. În timpul războiului, fusese şeful postului de radio în limba română al Cominternului, "România liberă". A fost probabil cel mai apropiat colaborator al Anei Pauker, marea doamnă a comunismului românesc, pe care o adora şi pe care o cultiva cu o smerenie de neegalat. Soţul Anei, Marcel (supranumit Luximin, teoretician al grevei foamei, un revoluţionar romantic care avea legături strînse cu Ghenrikh Iagoda, şeful poliţiei secrete executat după procesul lui Buharin, în martie 1938), fusese arestat în 1937. Se pare că Ana nu s-a interesat niciodată de soarta răposatului ei soţ: oricît de apropiată era de Molotov şi de Stalin, a fost îndeajuns de prudentă încît să nu-i sîcîie cu întrebări nelalocul lor. Ca şi alţi supravieţuitori ai Cominternului, Ana şi Valter erau puternici fiindcă păstrau tăcerea. Odată ajuns în România, Valter a devenit unul dintre cei mai activi funcţionari politici, în cele din urmă fiind numit şef al Statului Major General al Armatei Române. A pus bazele unei relaţii cordiale cu liderul partidului, Gheorghiu-Dej - un spirit machiavelic desăvîrşit, cu o cultură precară, dar cu un extraordinar instinct al puterii -, fiind numit ministru al Comunicaţiilor. Dar cariera i s-a încheiat în mod periculos în 1949, atunci cînd fostul său prieten László Rajk, născut tot în Transilvania, a fost spînzurat la Budapesta ca troţkist şi spion al lui Tito.
Valter şi Rajk se cunoşteau din Spania, iar Rajk menţionase numele prietenului său român în mărturisirile smulse de torţionarii lui Gábor Péter. Valter şi Hortensia au fost puşi sub arest la domiciliu, fiind demarată - aparent la ordinele Anei Pauker - o percheziţie în vederea obţinerii de dovezi incriminatoare. Valter a încercat să ia legătura cu Ana Pauker, s-o asigure pe militanta stalinistă inveterată că el nu împărtăşise niciodată planurile odioase ale lui Rajk. Era izolat şi deznădăjduit. Poate că i-a trecut prin minte chiar gîndul sinuciderii. În calitate de paria, nu mai reprezenta nimic. Sensul vieţii lui era să aparţină ordinului, iar acum partidul îl trata ca pe un gunoi. A trimis scrisoare după scrisoare, i-a implorat pe Dej şi pe Ana să-i dea şansa de a demonstra că, în ciuda eventualelor neajunsuri, era un ostaş devotat al partidului. A încercat să facă demersuri pe filiera sovietică, dar valul de antisemitism din ultima perioadă a regimului Stalin îi transformase pe cei asemenea lui Valter în prezenţe indezirabile, de-a dreptul stînjenitoare pentru consilierii sovietici. I s-a pregătit un proces.
 
Trădări revoluţionare
 
Mîna cerească a venit însă în iunie 1952, când Ana şi-a pierdut locul în Biroul Politic, fiind acuzată de cele mai halucinante ofense aduse la adresa partidului. Valter ştia că propriul calvar ajunsese la final: le putea oferi lui Dej şi clicii acestuia argumente împotriva zeiţei detronate. El, adevăratul comunist, căzuse victima îngrozitoarelor uneltiri ale Anei: resentimentele ei erau, iată, dovada faptului că plănuia să-i calomnieze pe toţi revoluţionarii care îi cunoşteau înclinaţiile sioniste. Valter a fost reintrodus în partid, devenind un fervent propagandist al cultului Dej. Trebuia să-şi răsplătească stăpînul fiindcă îl salvase. Şi s-a achitat de datorie apelînd la toate relaţiile sale sovietice pentru a-i convinge pe ruşi că Dej se află de partea lor în mod total şi necondiţionat. În iunie 1953, cînd ungurii au demarat Noul Curs şi Imre Nagy a devenit prim-ministru, Valter le-a fost de folos atît ruşilor, cît şi românilor: îl ştia pe Imre de la Moscova, purtaseră lungi conversaţii şi ambii fuseseră persecutaţi de către stalinişti precum Rákosi şi Pauker. Valter s-a întîlnit cu Nagy şi a devenit un fel de emisar între liderii români şi premierul maghiar reformist. Deci nici nu e de mirare că el a fost omul pe care atît Hruşciov, cît şi Dej l-au trimis la Budapesta pentru a evalua situaţia în acea noapte tragică de 24 octombrie 1956. Valter i-a spus deschis lui Nagy că se joacă cu focul. Contrarevoluţia trebuia nimicită fără milă, neîntîrziat, fără cruţare. Nici o iluzie nu era permisă în acest sens.
Ca fost colaborator al poliţiei secrete, Valter putea discuta direct cu ruşii, le putea influenţa deciziile. Îl ştia şi pe János Kádár, cu care s-a întîlnit a doua zi de dimineaţă pentru a pune la cale o resurecţie a partidului comunist, sub un nume nou şi cu alţi lideri. Gerő a fost demis, iar acum se aflau la putere ceilalţi prieteni ai lui Valter. Zece zile mai tîrziu, avea să fie din nou prezent la Budapesta, de astă dată pentru a le aranja transportul de la ambasada iugoslavă înspre România, unde li se "acordase" azil politic. Erau, de fapt, răpiţi. Pentru Valter, prietenia era ceea ce decidea partidul. Mă aflam la o conferinţă în Mississippi, în septembrie 1989, atunci cînd Miklós Vásárhelyi, ultimul membru în viaţă al guvernului Nagy, mi-a spus: "Da, îmi aduc aminte de Valter, sau mai bine zis de Ernest. Ne-a interogat în România, pe cînd ne aflam la reşedinţele speciale de partid, la Snagov". Valter se ocupase de asta, împreună cu Iosif Ardeleanu şi Nicolae Goldberger - ambii activişti vorbitori de maghiară, cu un parcurs ireproşabil în cadrul maşinăriei de represiune. Nu că Valter ar fi luat parte la vreo tortură - nu, el era diferit, aşa cum şi vremurile erau diferite: se foloseau metode noi pentru obţinerea aceluiaşi rezultat, procesul-spectacol şi asasinarea ereticilor pe baza unor acuzaţii inventate.
De astă dată, însă, inculpaţii au refuzat să coopereze. Valter îl cunoscuse foarte bine pe Géza Losonczy, sufletul mişcării reformiste, însă a refuzat să-i accepte argumentele, respingîndu-le drept sofisme ale unui renegat. Atunci când Dőme Adler (Iosif Ardeleanu, şeful cenzurii româneşti), vechiul său camarad şi rival, l-a informat că Géza îşi pusese capăt zilelor în arestul Securităţii, Valter a rămas impasibil. Nu l-a tulburat nici vestea că József Dudás, fostul comunist transilvănean, întemniţat în România la începutul anilor ʼ50, revenit în calitate de şef al Consiliului Muncitoresc de la Budapesta, a fost capturat, judecat şi executat. Ani mai tîrziu, a citit o carte scrisă de jurnalista franceză Dominique Desanti, fosta comunistă, intitulată Les Staliniens. Lectura emoţionantelor pagini despre Géza l-a zguduit profund, dar sieşi nu a avut nimic să-şi reproşeze. Îşi făcuse datoria şi, la urma urmei, nu fusese oare prietenul său Imre Mező - fost luptător în Războiul Civil Spaniol, şeful organizaţiei de partid de la Budapesta - spînzurat de către rebelii furioşi? La modul subiectiv, credea Valter, Géza era nevinovat (refuza să admită acelaşi lucru şi în privinţa lui Dudás, pe care îl considera un aventurier). La modul obiectiv, însă, Losonczy, ca şi Vásárhelyi, ca şi Nagy, ba chiar şi marele gînditor marxist György Lukács, erau cu toţii răspunzători pentru debandada contrarevoluţionară. Gînduri exasperant de chinuitoare, insomnii dialectice incurabile, bîntuite de stafiile tovarăşilor ucişi - acesta era blestemul lui Valter.
În iunie 1958, Imre Nagy, Miklós Gimes, József Szilágyi şi Pál Maléter au fost executaţi în urma unei mascarade judiciare. Rolul jucat de Valter în pregătirea procesului împotriva foştilor săi prieteni fusese unul hotărîtor. Mai apoi anii au trecut, Dej a murit în martie 1965, Ceauşescu a venit la putere, dar Valter a rămas în Comitetul Central, mereu credincios liderului, întotdeauna gata să slujească vestigiile unei cauze spulberate. A murit în 1983, pare-se ca rezultat al unei hemoragii provocate de o intervenţie chirurgicală neindicată. Medicii francezi care ştiau că are cancer fuseseră împotriva unui astfel de tratament, dar medicii români au decis altfel. Sau cel puţin asta i-a scris Petre lui Ceauşescu într-o scrisoare plină de furie, în care susţinea că tatăl său fusese ucis în mod deliberat. Am descoperit respectiva scrisoare în septembrie 1994, pe cînd lucram în arhivele parţiale, pregătind o istorie a comunismului românesc. Ceauşescu a dat ordin să se facă o investigaţie specială, ale cărei concluzii au fost că Valter fusese într-adevăr victima unui malpraxis. Ceauşescu a poruncit ca medicul chirurg să fie pedepsit şi să fie interzisă orice discuţie pe tema cazului cu membrii familiei lui Valter.
Nu ştiu cum să interpretez acest final: ca pe o piatră funerară peste rămăşiţele central-europene ale Cominternului sau ca pe un epilog bizar la istoriile lui Danilo Kiš despre revoluţionari damnaţi şi extaze mesianice? Sau poate ca pe un avertisment criptic asupra faptului că istoria comunismului nu e într-atît rezultatul strădaniilor unor istorici sau politologi, ci e compusă mai degrabă din introspecţiile istovitoare, profund personale, chinuitor de melancolice ale unor indivizi pe care soarta i-a azvîrlit în vîrtejul orgiilor, vărsării de sânge, vendetelor şi deznădejdii revoluţionare...