- Vaai! plesni din palme bunica. Tocmai pe Bogheta!
- Ţi-am zis să nu le mai dai drumu' în grădină. Cacu-i norocu' lui! zise bunicul roşu la faţă.
La ultimele vorbe ale bunicului, Claudiţa ştia că urmează cele ale bunicii: "Fii atent cum te exprimi în faţa copilului". Chiar aşa şi zise:
- Fii atent cum te exprimi în faţa copilului!
Dar bunicul dădu din mâna şi intră în casă: la televizor, să asculte ştirile. Acolo tot aşa zicea, după ce asculta ştirile: "Cacu-i norocul lor de hoţi şi de golani, care-o umplut ţara românească". Şi urma aceeaşi replică a bunicii.
Însă acum Claudiţa nu era atentă la vorba bunicului. Ea nu văzuse uliul. Auzise doar cârâitul găinii, care apoi amuţise brusc, şi un fâlfâit de aripi. Iar umbra aripilor a trecut peste Claudiţa. Fetiţa se gândi, se gândi, dar nu spuse la nimeni la ce se gândi. Intră după bunicul, care lovea cu pumnul în televizor.
- Iar nu merge magea? se interesă Claudiţa.
- Iar nu merge imaginea, o corectă zâmbind bunicul.
- Bunicule, uliul poate ridica o fetiţă?
- Nu, nu poate.
- Dar doi ulii?
- Nici doi.
- Dar zece?, zise Claudiţa ultimul număr până la care ştia să numere.
- Poate că zece ulii da, dar nu zboară zece ulii împreună. Uliul e pasăre cam singură şi rea.
- E rea-rea?
- Reaaa! Rupe găina.
- Şi pe fetiţă?
- Şiii... Scoate ochii la fetiţă.
Claudiţa ieşi afară, întinzând buza de jos înainte: era necăjită ca atunci când a durut-o în gât şi a trebuit să sugă nişte pastile scârboase. Mai scârboase decât caca din veceu. Afară, în adierea aerului, n-o strângeau camerele şi putea să se înalţe cu gândul mai uşor.
Claudiţa voia să zboare, şi visul ei, adus din casă afară, parcă era mai vis. Problema era că nu avea aripi. Până şi caii se întâmplă să aibă aripi, văzuse ea într-o carte, dar oamenii n-au. Numai îngerii. Oamenii nu se pot urca pe iacobaş (Claudiţa se învăţase să spună "iacobaş" la acoperiş, de când meşterul Iacobaş lucrase la acoperiş, iar bunica o trimitea "la Iacobaş" să-l cheme la masă) şi de-acolo să-şi dea drumul în jos şi să zboare. "Cad pe pământ şi se fac zob", îi spusese bunicul. Dar bunica ştia mai multe ca bunicul, ea era învăţătoare ("învaţă pe copii", îi spusese Claudiţei demult-demult mămica). Bunica ştia că pe calul cu aripi îl cheamă Pegas. Ca bicicleta ruginită a bunicului. Dacă te sui pe calul ăsta, poţi zbura peste mări şi ţări. "Pegasul e ca şi calul lui Harap Alb?" "Da, ca şi calul lui Harap Alb", îi zisese bunica, minunându-se de asocierea făcută de fetiţă. Claudiţa se gândise să-l transforme pe Suru, calul lor din grajd. Nişte jăratic găseşte ea, nu-i vorbă. Poate să ia jăratic când face bunicul rachiu în cazanul cel cu prune puturoase. Dar de unde să ia frâul cel fermecat, cu care să-l pocnească în cap pe calul jigărit şi să-l prefacă în cal frumos, cu aripi înfoiate? Claudiţa i-a dus lui Suru în grajd nişte brânză Feta din frigider şi nişte ciocolăţele (ba chiar era hotărâtă să strângă doi ani toate ciocolaţelele primite şi să le dea calului), dar degeaba: Suru nu se prefăcuse în Pegas.
Nici cu vrăbiile de sub streaşina casei nu a fost chip să zboare. Dacă ar fi fost cât o buburuză, Claudiţa s-ar fi putut piti între aripile lor. S-a gândit să se dea de trei ori peste cap şi să se prefacă într-o buburuză. A făcut ea trei tumbe, cu ocazia asta şi-a murdărit rochiţa şi a certat-o bunica, dar nu s-a micşorat deloc. Asta din cauză că nu ştia formula magică, pe care trebuia să o spună odată cu tumbele. Plus că bunicul i-a spus că, dacă se face buburuză, vrăbiuţa o ciuguleşte şi o duce la puişorul ei s-o mănânce. Atunci se gândi Claudiţa cât de greu trebuie să fie să fii buburuză! Şi s-a apucat să strângă buburuzele într-o cutiuţă, ca să le apere, dar nu a găsit prea multe.
***
Era toamnă. Când a văzut şirurile de berze pe cer, Claudiţei i s-a învolburat un simţământ cald în inimă: va zbura cu berzele. Din acea zi a început să pună mâncare berzelor pe pervaz: coji de pâine, boabe de porumb, câte-o bomboană. A doua zi dimineaţa nu mai era nimic. De bună seamă că berzele veneau noaptea şi ciuguleau tot. Vedeau că Claudiţa le iubeşte şi le dă până şi dropsurile ei preferate, cele de ananas. Apoi fetiţa întrebă:
- Bunicule, da' în Italia sunt munţi?
- Sunt.
- Mari?
- Mari... şi mai micuţi.
- Da' poţi să zbori peste ei?
- Cu avionul.
- Dar dacă eşti pasăre?
- Dacă eşti pasăre... peste Marea Adriatică.
- Da' e cald acolo?
- În Italia e cald, îşi epuiză bunicul cunoştinţele de geografie. "Vasăzică nu trebuie să-mi iau căciuliţa de lână. Nici ciorăpeii cei groşi cu dunguliţă", gândi Claudiţa.
... Şi dimineaţă, Claudiţa se sculă devreme şi îşi aduse aminte brusc de gândul care i se înfiripase ieri în minte: se va urca pe iacobaş şi va aştepta să treacă berzele s-o ia. Are să se roage de ele, are să plângă tare-tare şi au s-o ia.
Coborâ din pat, se îmbrăcă singură pe întuneric, îşi luă câteva dropsuri, să aibă pe drum. Plus că îşi pusese de ieri în buzunarul de la rochiţă, fără s-o vadă bunicii, o felie de pâine cu o bucată de caşcaval. Ieşi din cameră pe nesimţite, să nu-i trezească pe bunici. Mai greu era cu uşa de la hol, care scârţâia. Dar, ştia ea o "mişchirie": dacă o trăgea tare şi brusc, nu scârţâia. Apoi Claudiţa răsuflă din greu: urma scara de la pod - din fier, vopsită în verde, cu şapte trepte. Cu urechile bubuind, ţinându-se lipită de scară, apucă treaptă după treaptă şi urcă. Ştia că nu trebuie să se uite în jos şi nu se uită... În sfârşit, e în pod! Pe urmă trecu prin întunericul podului până la ferestruica de pe acoperiş. Se temea să nu se încurce în vreo pânză de păianjen. Tare îi era frică de păianjeni! Dar nu se încurcă. Ieşi prin ferestruică şi începu să urce în patru labe pe ţiglele ude. O dureau genunchii, dar strânse din dinţi şi merse mai departe. O bură o acoperi cu o pânză uşoară. Nu-i era chiar frig. Şi oricum, mergea în ţările calde. Se ridică pe iacobaş până sus-sus. Se aşeză cu spatele rezemat de horn.
Era ceaţă. Se vedeau doar casele din jur. Mai departe nu se vedea decât o învolburare albă. Se temea că n-or s-o vadă berzele. Dar veni în zbor o vrăbiuţă şi se aşeză chiar pe horn. Sucindu-şi căpşorul, se uita cînd cu un ochi, când cu celălalt la Claudiţa. Piscui şi zbură. "S-a dus să le spună la berze: Uite, aşteaptă Claudiţa", gândi bucuroasă. Claudiţa era obosită, tare-tare obosită: "Am să închid ochii. Când am să-i deschid, o să fie numai berze în jur"...
Şi Claudiţa vede cum o barză mare se lasă pe iacobaş. Bătu din aripi, bâţâi din cap şi clămpăni:
- Tu eşti Claudiţa?, şi îi întinse aripa.
- Da, zise Claudiţa, şi strânse aripa berzei cu două degete în semn de salut.
- Acuma, că ne-am salutat - zise barza - hai să zburăm.
Şi o apucă deodată cu ciocul de gulerul rochiţei şi începu s-o urce în aer. Claudiţa simţi o durere la gât, acolo unde barza o apucase cu ciocul:
- Vai, mă doare! Şi mi-e frică!, zise Claudiţa.
- Nu trebuie să-ţi fie frică.
Veniră şi alte berze şi o apucară cu ciocul de rochiţă. O înţepa şi o durea tot corpul, dar ştia că trebuie să rabde. Să rabde! Să rabde! Claudiţa se uită în jos şi văzu iacobaşul casei bunicilor.
- Să nu mă scăpaţi!, zise speriată.
- Nu te scăpăm, nu te scăpăm!, păcăne din pliscuri berzele.
Claudiţa se uită în jos şi vede printre nori albi drumuri şerpuite, grădini parcă trase cu linia şi case foarte mici. Vede oameni ca nişte păpuşi mici, care se uitau în sus, ţinând mâna streaşină la ochi. Apoi zboară lin peste Marea Adriatică, care licăreşte albastră-albastră... Apoi se aude fâlfâitul berzelor: obosit, greoi. Claudiţei îi ţiuie urechile şi o doare în piept. Bubuie ceva şi mai apucă să audă un glas:
- Vai, cade!
Claudiţa deschide ochii şi îl vede pe bunicul. Cocoşat, gâfâind, urcă pe acoperiş. În urma lui cad ţiglele cu zgomot. Claudiţa se ridică.
- Nu te mişca, nu te mişca, ţipă bunicul.
- Da' vreau la mămica!, strigă şi Claudiţa cu un sughiţ de plâns, speriată de ţipătul bunicului.
- Stai aşa! Nu te mişca!
- Vreau la mămica în Italia.
- Bine-bine. O să vină mămica, o să vină.
- De ce nu mai vine mămica din Italia?
Plânge. Bunicul se apropie şi o prinde în braţe. Miroase a tutun şi a proaspăt bărbierit şi a haine jilave. Coboară încet cu fetiţa strânsă la piept şi zice cu glas schimbat, de parcă un dop i se pusese în gât.
- Cacu-i norocu' ei de treabă! zice.
Dar bunica nu-l ceartă de data asta. E jos şi îşi frânge mâinile, iar din ochi îi curg lacrimi. O ia pe Claudiţa în braţe din braţele bunicului. Bunicul răsuflă din greu şi zice cu glas tremurat:
- Aşa nu se mai poate. Diseară dăm telefon la mă-sa: să vină acasă.
- Hai în casă, că plouă.
Încă sughiţând de plâns, cu buza de jos înainte, Claudiţa bolmojeşte cu încăpăţânare ostenită:
- De ce nu vine mămica? De ce nu vine mămica?
Apoi, înainte de a intra în casă, mai aruncă o privire spre cerul cretă murdară: berzele nu erau nicăieri.