Week-end trip

Unul dintre primele lucruri care mi-au venit în minte când am ajuns în Anglia a fost Stonehenge. Nu ştiu exact care e momentul în care locul respectiv s-a întipărit în mintea mea, dar bănuiesc că se leagă de ora de engleză din liceu, din clasa a noua, şi de fascinaţia mea dintotdeauna pentru spiritualitate, fantastic, religie. Nu că aş fi ştiut eu la 15 ani că am o fascinaţie pentru religie, sună destul de pretenţios, dar mi-a plăcut mereu să urmăresc legătura dintre oameni şi Divinitatea din ei şi din jurul lor. De aceea, într-una din sâmbetele mele libere, am hotărât să rezerv un bilet pentru o călătorie la Stonehenge. Am purces la drum împreună cu colegele de apartament şi de birou. Am găsit un tur la Stonehenge şi Bath, cu ghid inclus, faţă de care am fost sceptică la început, pentru că mi se pare mult mai fain să descoperi un loc de unul singur, fără ghid şi explicaţii.

Am plecat cu autobuzul de la Victoria Station, o autogară cunoscută din Londra, care se află într-unul dintre cele mai importante noduri de transport din oraş. Înghesuială, agitaţie, multă lume din multe lumi, copiluţi cu rucsac în spate, cupluri trecute de a doua tinereţe, tineri cu valize. Divers, monşer, toate culorile. Şi sentimentul acela pe care îl ai adesea în Londra, când eşti bucuros că trăieşti în buricul lumii. Chiar dacă a trebuit să aşteptăm la o coadă lungă, care mi-a amintit instantaneu de autogara Beta din Cluj (deh, am făcut şi voi mai face drumuri Sebeş-Cluj cu Dacosul sau Transmixtul), şi chiar dacă primul instinct a fost să mă înarmez cu stoicism şi niscaiva tupeu de unde pot, în cazul în care o să înceapă lumea să se înghesuie, uite că nu am avut nevoie de altceva decât de răbdare. Toţi colegii noştri întru aşteptare erau oameni răbdători, autobuzul nu pleca nicidecum fără noi, aveam cu toţii biletele cumpărate deja, aşa că... Keep calm şi să aşteptăm.

Pe drum am povestit cu o familie de canadieni, care se aflau pentru câteva zile în Marea Britanie, după ce au vizitat Germania şi alte ţări europene. Am povestit despre diferenţele dintre America de Nord, cea percepută de mine, şi Europa, cea percepută de ei, despre peripeţiile lor din Germania şi multitudinea de graiuri din ţara lui Goethe.

Ghidul, un englez simpatic cu un accent pe care l-aş numi lovely, ne-a oferit pe tavă o mulţime de fapte şi informaţii istorice, cu care să ne introducă în atmosfera care ne aştepta la Stonehenge. În timp ce ne povestea despre originile poporului britanic, de cucerirea romană, de vikingi şi de Londinium, autobuzul zumzăia fericit printre peisaje cel puţin liniştitoare, care mie îmi aminteau de casă. Era o zi de vară târzie cu un soare leneş, iar eu mă bucuram de peisaj.

În apropiere de Stonehenge am întâlnit terenuri cu ridicături din loc în loc, în mijlocul câmpiei, înconjurate de pomi. Am aflat că e vorba de morminte vechi.

Am ajuns la Stonehenge după aproximativ două ore de mers cu autobuzul. Autobuzul a oprit în apropierea centrului vizitatorilor, unde ne aştepta un magazin cu suveniruri, cu ilustrate, magneţi şi alte asemenea pentru turistul doritor. De acolo am luat un microbuz care ne-a transportat până la locul cu pricina. Complexul e îngrădit iar vizitatorii nu mai au voie în perimetrul din imediata apropiere a pietrelor. Ghidul audio care ne-a fost înmânat la popasul din apropiere de complex ne-a informat foarte exact, cu obiectivitate ştiinţifică, despre diversele teorii legate de semnificaţia spaţiului în care ne aflam. Contrar credinţelor, nu există nicio legătură între Stonehenge şi druizi; complexul avea, desigur, o semnificaţie spirituală, însă nu se poate afirma cu exactitate care era aceasta. Astronomii susţin că una dintre semnificaţiile grupului este aceea de calendar; descoperiri recente aduc în vedere semnificaţia ansamblului de la Stonehenge ca spaţiu de vindecare.

Desigur că am văzut o mulţime de turişti şi că am auzit vorbindu-se multe limbi, mai ales germana. Am văzut, mai cu seamă, cupluri trecute de vârsta a doua, în blugi şi făcând cu conştiinciozitate şcolărească poze pietrelor, ierbii, soarelui... Sunt o norocoasă, mi-am zis atunci. Chiar dacă, recunosc, nu îmi amintesc toate informaţiile pe care ghidul nostru, atestat în domeniu, pe care am hotărât de comun acord cu mine însămi să îl numesc ghidul cu stele Michelin, îmi amintesc din excursia la Stonehenge o zi frumoasă, cu multe bliţuri.

Autobuzul burtos ne-a transportat mai apoi, cu acelaşi ghid ghiduş, în Bath. Despre Bath nu citisem nimic înainte, aşa că nu am avut niciun fel de aşteptări.

Oraşul mi s-a părut o bijuterie. L-aş fi transformat într-o broşă, să îl port la piept în fiecare zi. Un oraş cu istorie, clădiri din epoca georgiană, cu poduri frumoase şi cafenele cochete, cu parcuri verzi şi pline de viaţă, cu o piaţă murmurând a veselie şi chicoteli, cu muzicanţi stradali, ce mai, un spectacol delicat, ca o broderie. Jane Austen îşi petrecea verile aici, iar eu mă aşteptam să îi văd pe Elizabeth Bennet şi Mr. Darcy ieşind de braţ dintr-o curte.

Bath e oraşul unde e frumos să stai un week-end leneş şi să te plimbi agale, ca o pisică. Oraşul unde să bei ceai la ora cinci la o cafenea cochetă şi să îţi închizi telefonul; să nu te intereseze nici alegerile, nici preţul benzinei, doar dacă mai vrei ceai sau o brioşă, şi dacă mai ai timp să vizitezi băile romane.

Cu hotărârea de a mai reveni la Bath, am purces înapoi spre Londra, în acelaşi autobuz butucănos şi murmuitor.

Totul e bine când se termină cu bine; acum sunt într-o cafenea din Wimbledon şi mă minunez de toamna asta ca o pictură de Monet. Mai e mult până mâine, când preschimb Monet pe Matrix, bancheri şi zgârie-nori. Până atunci, fiecare loc cu farmecul lui, fiecare duminică cu aroma ei. A mea are gust de ciocolată cu mentă.