Ex-Pontifex?

Domnul Constantin Hostiuc ne propune un volum care se cheamă Arhitecţi pe care i-am cunoscut, oameni pe care i-am întâlnit, apărut recent la Editura Capitel Avangarde. Precum indică şi titlul, este vorba despre o serie de optsprezece portrete pe care autorul lor, absolvent de Istoria Artei şi fost redactor şef la Arhitext Design, le creionează când subţire, când gros, unui număr similar de arhitecţi din România contemporană, de diferite vârste (eu sunt cel mai, cum să zic, fraged) şi orientări. Majoritatea sunt bucureşteni, trei sunt timişoreni (Vlad Gaivoronski şi Ioan Andreescu, deşi sunt o fiinţă arhitecturală cu două trupuri şi Marius Miclăuş), ba chiar patru, dacă îl numărăm pe dl. academician Sturdza şi la Timişoara şi la Bucureşti; e şi un sucevean (Constantin Gorcea). Două sunt doamnele, adevărate Doamne ale arhitecturii contemporane (prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade şi prof.dr.arh. Cristina Gociman). Domnul Hostiuc ne mai laudă, ne mai şi critică; uneori, laudă lucruri pe care cred că unii dintre noi le privim critic la propria persoană (se referă in extenso, de pildă, la silueta mea, rubicondă); alteori ne mai şi probozeşte, dar cu simpatie.

În ceea ce priveşte textul scris despre mine, mă onorează şi, în liniile groase, de contur, mă recunosc. Ex-Pontifex, Augustin se cheamă şi pare, în esenţă, că surprinde o persoană contrastantă: ba-s prea blând, ba vituperez. Ba-s important, ba nu mă vrea nimeni şi tot aşa. Cred că autorul descrie destul de exact condiţia - în care m-am plasat singur - în care, făcând un pas către biserică, am rămas singur în drum, pentru că mulţi dintre colegii de breaslă, care ar fi putut să aibă un cuvânt de spus, când am avut ocazia să dăm seama dacă putem sau nu să proiectăm o catedrală patriarhală, în 2002, au făcut pasul la offside şi, vitejeşte, n-au participat la concurs, deşi BOR acceptase absolut toate condiţiile puse de OAR. La fel, când ni s-au cerut puncte de vedere experte, am dat-o, instituţional, pe activism. Nici autorul nu scapă de tentaţia pamfletului şi vituperează la adresa... duşmanilor mei. Îi mulţumesc pentru solidaritate. Nu mă simt marginalizat pentru că mă ceartă cu buzduganul din capul scărilor câte o capuchehaie mediocră, şi-s o groază în ultima vreme, de s-au prăsit şi-n lanul cu arhitecţi (na, c-o dau şi eu pe pamflet!). Nu mă simt marginalizat pentru că nu m-au votat colegii în senatul universităţii pentru că am introdus criterii de măsurare publică a competenţei, ca preşedinte al comisiei de arhitectură a CNCSIS, în 2011: mai rezistăm aşa un an, doi, zece, dar va crăpa şandramaua nu pentru că e slabă, ci pentru că e mediocră şi se va alege praful nu pentru că eu am dreptate, ci pentru că am avut privilegiul de a fi văzut, o vreme, educaţia arhitecturală la vârf şi am venit înapoi să spun cum trebuie făcut. Nu-s cumătru cu nimeni, dacă sunt numit undeva fac treabă pe cât de bine mă pricep; dacă nu sunt numit în funcţii neplătite din instituţii inexistente (sau impotente) mi se face serviciul de a mi se oferi timp. Dar pontifex, fără ex, constructor de poduri adică, da! - mă văd, metaforic vorbind: între arhitecţi şi restul lumii, între arhitecţi şi studenţii de la arhitectură.

Mi-ar fi plăcut ca autorul să fi ales cu mine proiectele mele cu care ilustrează portretul, punând, spre pildă, batâr o imagine cu catedrala patriarhală din 2002, de care vorbeşte; în schimb, pune imagini cu aceea regală, de la Curtea de Argeş, de care nu vorbeşte, diferenţa fiind că prima a rămas virtuală, în schimb, cea de-a doua, cu poticneli, e reală. În rest, îi mulţumesc lui Costin pentru că m-a inclus printre atâtea nume cu adevărat grele ale arhitecturii de astăzi: mă tem că este o carte pentru insiders, căci nu puteţi aprecia calitatea portretului, dacă nu cunoaşteţi originalul...