Doina Giurgiu: Cum s-a format ideea de a face acest film, Oana Giurgiu? Şi care a fost drumul de la idee la realizarea lui?
Oana Giurgiu: Ideea filmului pleacă de la ceva mai prozaic. Eram îndrăgostită de muzica unui cântăreţ israelian şi, la un moment dat, am ascultat pe unul dintre CD-urile lui o melodie în care auzeam cuvântul România. Şi m-am întrebat ce legătură poate să aibă el cu România. Am încercat să traduc versurile. Era un fel de odă, de fapt singura piesă pe care o dedica tatălui lui, care venea din România. Am descoperit că tatăl acestui cântăreţ fusese sionist şi că scrisese o carte de memorii, care fusese publicată în România. Am citit-o şi am rămas complet bouche-bée. Nu auzisem niciodată despre lucrurile acelea. Erau nişte lucruri fascinante, despre tinerii aceştia care aveau tot felul de activităţi. Părea o carte de aventuri, dar aventuri reale, ceea ce era foarte şocant, mai ales că nu erau lucruri de care să fi auzit vreodată.
D.G.: Care sunt argumentele, din punctul dumneavoastră de vedere, pentru care ar trebui să lămurim istoria relaţiei dintre români şi evreii din România?
Letiţia Ştefănescu: Mi-am dat seama că nu am spus până acum un lucru, povestind despre fascinaţia mea de a lucra la acest film, pe lângă fascinaţia de a afla istorie şi de a înţelege evenimente. Şi e minunat să înţelegi cum s-au întâmplat. Mi-am dat seama că suntem atât de mulţi cei care nu ştim absolut nimic despre aceste lucruri şi că o să fie o bucurie fenomenală să arăt filmul prietenilor mei şi prietenilor lor, şi tot aşa mai departe, pentru că îţi limpezeşte puţin mintea în legătură cu ceea ce a fost. Una dintre cele mai amuzante poveşti ale noastre este aceasta: la un moment dat eram într-o perioadă agitată, aveam mult de lucru şi chem o colegă cu vreo patru ani mai mică decât mine (eu am 28 de ani, ea avea 24 de ani) să mă ajute. Se uită peste film şi descoperim că ea nu avea habar cine e Ana Pauker, nu avea habar de nimic, pentru că, evident, sunt chestiuni care se pierd din vedere pe măsură ce trec generaţiile.
O.G.: Statul român şi-a asumat aceste lucruri, prin raportul "Elie Wiesel", dar ele nu au fost diseminate, poporul român tot nu le cunoaşte. Tocmai asta am încercat noi să acoperim, să suplinim. Cineva mi-a spus că filmul acesta are o altă misiune, în comparaţie cu alte filme. Aşa este. Şi ne-am asumat-o, fără patimă.
D.G.: Toată lumea cunoaşte nefasta alăturare a două cuvinte: "problema evreiască". Şi aş vrea să pornim de la ea, reflectând un pic mai larg asupra proiecţiei ei în societăţile româneşti succesive, de dinainte de 1900, din perioada anterioară celui de-al doilea război mondial, din perioada cea mai neagră - a celui de-al doilea război mondial, şi apoi din anii '50 şi din perioada Ceauşescu. Cum arată evoluţia relaţiei cu evreii din România în toate aceste etape?
O.G.: Cred că antisemitismul a crescut în timp, a avut diferite faze şi diferite motive, dar e limpede că el s-a inflamat de-a lungul vremii, cum la fel se întâmpla şi în restul Europei. Nu cred că suntem un caz special. Am spus în film şi poate sună ciudat, dar meritul lui Antonescu este că nu a cedat autoritatea asupra României. Era într-un raport de alianţă cu Germania hitleristă. Asta îi dădea o oarecare flexibilitate şi ce s-a întâmplat aici, ce li s-a întâmplat evreilor din România cred că este, în mare parte, opera minţii românilor, nu a germanilor. E din ce în ce mai limpede lucrul acesta şi toate dovezile converg în această direcţie. Şi asta a însemnat că situaţia a avut o altă turnură, dar nu cred că sentimentele erau diferite. Cred că sunt foarte mulţi aceia care ar putea să spună mult mai bine decât mine ce se întâmplă în mentalul colectiv în secunda în care începe un război. Am fost foarte încurcată şi şocată, spre exemplu, de o fotografie din Ucraina pe care am văzut-o. Era o imagine de la câteva zile de când începuseră tulburările în Kiev: două doamne, cu poşetele în mână, stăteau de vorbă undeva şi în prim-plan era un cadavru. Probabil că începi să te obişnuieşti foarte repede cu violenţa, cu durităţile, cu moartea, din clipa în care începe un conflict armat. Nu vreau să iau apărarea nimănui, doar că îmi dau seama că e greu să judecăm lucrurile de la depărtarea celor şaptezeci de ani. Ceea ce am dorit să fac a fost să expun nişte fapte. Să le ştim. Şi poate că cunoscându-le, aruncăm cu altă lumină un ochi în urmă, nu plecăm de la zero. Mi-am dorit ca oamenii care ies de la film să fie un pic mai îmbogăţiţi decât am fost eu când am început să îl fac.
Răzvan Georgescu (regizorul filmului Trading Germans / Paşaport de Germania, n.n.) a spus odată într-un interviu: într-o tranzacţie, cineva vinde şi cineva cumpără. Aşa s-a întâmplat şi cu evreii din România. Relaţia dintre România şi Israel se baza pe un interes mutual. Există o frază care pentru mine a fost o mare revelaţie. Unul dintre personajele din film spune că, după terminarea războiului, numărul membrilor din Partidul Comunist era foarte redus, erau 600 de oameni. Foarte puţini pentru a acapara puterea. Şi a fost evident că s-au îndreptat către evrei. De ce către ei? Pentru că erau organizaţi, pentru că în cultura lor exista noţiunea de trai în comun, de stânga şi de socialism, dar cel mai important pentru comunişti era că evrei erau buni specialişti, în multe domenii. Şi în al doilea rând, şi asta este revelaţia, era faptul că evreii nu ar fi semnat niciodată un pact cu partidele istorice, ceea ce era extraordinar de important pentru comunişti, care, astfel, îşi găsiseră în evrei o masă de simpatizanţi foarte facil de accesat şi foarte fideli.
L.Ş.: Şi evreii au profitat. Era pentru prima dată când puteau să facă parte din aparatul de stat, să aibă o poziţie de putere.
O.G.: Mi se pare foarte nedrept să spui că evreii au adus comunismul. El venea, cu sau fără ei. Venea tăvălugul rusesc. Dar să nu uităm un lucru: erau nişte categorii de oameni care nu trăiseră bine în perioada de dinainte de 23 august 1944. Ori comunismul a venit ca o a doua opţiune, o opţiune valabilă, în care unii oameni au crezut cu tărie. Au crezut în idealurile acelei opţiuni. Istoria avea să demonstreze că ele se vor ruina pe parcurs. Pe noi ne-au fascinat anii '50, de fapt perioada 1947-1952. Sunt nişte ani formidabili după abdicarea regelui, pe care nu îi cunoşteam. E foarte interesant să încerci să faci un exerciţiu de imaginaţie, să vezi societatea românească din anii aceia.
L.Ş.: Una dintre ultimele mele revelaţiile din acest film e cât de cool părea comunismul în anii de ilegalitate. Şi mă întreb foarte sincer dacă eu şi prietenii mei nu am fi fost ilegalişti comunişti în anii '30. Era inovator pentru anii aceia. Şi au fost mulţi oameni care au crezut din tot sufletul că era un lucru bun.
O.G.: Văzusem un film despre Lucreţiu Pătrăşcanu şi realizasem cât de dramatic a fost momentul în care idealurile acestor oameni care credeau în comunism au fost năruite instantaneu în clipa în care puterea a ajuns la popor, la muncitor. Pentru că ei erau nişte intelectuali, oameni care treceau prin filtrul gândirii lucrurile, nu le executau orbeşte. Ori acelaşi lucru s-a întâmplat cu sioniştii. În film, unul dintre personaje povesteşte despre mama lui care era prietenă cu Ana Pauker, ajutase comuniştii în ilegalitate prin fonduri pe care le strângea de la mişcarea sionistă. Oamenii care au ajutat comuniştii să ajungă la putere au ajuns în închisori, băgaţi chiar de "fraţii" lor comunişti. Ce să mai înţelegi din asta? De asta filmul meu se numeşte "Dada", pentru că e dincolo de înţelegere. Eu încerc să fac ordine, să introduc în film nişte elemente vizuale care aparţin mişcării Dada, dar le dau un sens. Erau nişte obiecte ready-made care erau transformate în obiecte de artă, iar la mine devin din nou funcţionale. Aşa e şi filmul: încerc să pun o coerenţă în ce s-a întâmplat, dar, până la urmă, ea nu există. E ciudată, ca să nu spunem mai mult. Cum la fel de ciudat este faptul că vezi azi, în România, cohortele de turişti israelieni care vin să ne viziteze ţara. După toate lucrurile astea. Una dintre probleme a fost faptul că am avut nişte feed-back-uri cum că generaţia tânără din Israel nu e interesată de povestea asta. Pentru că mentalitatea din clipa în care toată lumea a ajuns în Israel a fost: "acum am ajuns aici, e noua noastră ţară, noi suntem israelieni şi am închis capitolul România". Sunt foarte mulţi care l-au închis. Şi alţi foarte mulţi pe care îi măcina în continuare dorul de ţară şi în momentul în care luau concediu, chiar şi pe vremea lui Ceauşescu, veneau în România.
D.G.: Firul acesta dadaist e o cheie foarte plastică de descifrare a evenimentelor pe care le prezintă filmul. A fost o întâmplare că aţi ajuns la el, că l-aţi folosit? Sau, cumva, de aici a plecat întreaga construcţie a documentarului?
O.G.: E chiar baza documentarului, pentru că am ajuns la el într-o fază incipientă. A fost un moment în care nu ştiam cum va arăta vizual filmul. Şi am avut norocul să particip la un workshop pe care îl organizează Facultatea de Film din Paris, Archi-Doc, care se canalizează doar pe filme care au la bază o arhivă. Şi bineînţeles că atunci toate filmele ar arăta la fel, pentru că foloseşti imagini de arhivă puse cap la cap. Dar ei încearcă să îţi provoace imaginaţia şi să treci dincolo de simpla utilizare a arhivei. A fost meritul profesoarei mele de acolo, care m-a zgândărit şi mi-a zis: "e prost ce ai făcut până acum, încearcă să te mai gândeşti". Plimbându-mă disperată prin Paris câteva ore, nu ştiu cum, mi-a venit ideea asta cu Dada. Şi am venit la ea şi i-am spus că o să fac un film dadaist. Am făcut un promo şi mi-a spus că este o direcţie foarte bună. Asta a stat la baza construcţiei filmului. Deci, noi am ştiut de la început că aşa va fi. Un alt obiectiv a fost ca filmul să nu fie dramatic, tern, pentru că e de ajuns conţinutul lui, greu.
D.G.: Dar filmul are şi bucăţi străbătute evident de umor.
O.G.: Pentru că oamenii aceştia nu şi-au pierdut umorul, după tot ce au îndurat. Ceea ce e incredibil. Asta i-a făcut să supravieţuiască şi să renască de fiecare dată.
D.G.: Antisemitismul e o problemă a trecutului în România?
O.G.: Nu cred că a antisemitismul a rămas în trecut. Doar că nu mai este atât de vocal pentru că comunitatea evreiască nu mai prea există. Dar antisemitismul nu a murit. Şi n-a făcut-o dintr-un soi de obicei. Nu cred că cineva care mai zice ceva acum se mai bazează pe ceva concret, dar a devenit tradiţional. Sunt aceleaşi motive, aceleaşi texte, care rămân aşa, din generaţie în generaţie.
D.G.: Mai e reparabilă relaţia dintre români şi evrei, ţinând cont de tot ce conţine istoria noastră comună?
O.G.: Nu. E o relaţie care se află în acest punct şi trebuie să trăim cu ea. Dar să ştim măcar ce s-a întâmplat în trecut. Asta doresc să lămurim: ce a fost în trecut. În film nu am putut acoperi chiar tot, dar, spre exemplu, personajul Moses Gaster, un tânăr de 28 de ani, este unul dintre primii care au studiat folclorul românesc. A scris studii care şi azi se studiază în universităţile din România. La 28 de ani a fost expulzat din motive politice, după care, la câţiva ani distanţă, îşi dau seama că a fost o eroare, o prostie, pentru că era un erudit, şi i-au propus să se întoarcă. Nu a făcut-o, dar l-au primit în Academia Română şi el a acceptat. Asta spune ceva despre faptul că aceşti oameni au întors şi obrazul celălalt. Iar Moses Gaster e cel care scrie, la cererea statului român, un studiu asupra învăţământului din Anglia, pentru a putea fi aplicat asupra învăţământului din România. Un expulzat, un om aruncat din ţară, continuă să servească interesele României. România a făcut mereu eroarea asta, să îndepărteze oamenii importanţi ei, din motive stupide.
D.G.: O să vă adresez şi o întrebare mai personală: există ceva în linia dumneavoastră genealogică sau vreo experienţă personală care a stimulat dorinţa de a face acest film, de a aduce lumină în cei peste 100 de ani de istorie comună pe care îi prezintă filmul?
O.G.: Am un prieten polonez care mi-a spus că până la sfârşitul filmului sigur găsesc ceva în trecutul meu, nişte rădăcini evreieşti. Nu ştiu dacă e aşa. Evident că am cunoscut oameni: am o prietenă foarte bună, dar e a doua generaţie de israelieni şi nu ştie absolut nimic. Am fost de trei ori să filmez în Israel şi ea nu a înţeles ce caut acolo. Cred că are sentimentul că fac un film turistic.
D.G.: Care a fost senzaţia pe care aţi avut-o în dialogul cu supravieţuitorii acestei istorii, cu cei pe care i-aţi intervievat şi pe care îi vedem în film? Au fost reticenţi? Au fost bucuroşi că vreţi să le spuneţi povestea?
O.G.: Am fost primiţi cu o căldură extraordinară în satele întemeiate de români. Au fost extrem de deschişi. E incredibil. Ei se bucură atât de tare şi vorbesc despre Moineşti ca despre ceva foarte important. A fost un moment în care era o sărbătoare foarte mare, era sâmbătă şi mi-am dat seama că am ratat fotografierea unor materiale din arhiva unui sat şi am rugat, dacă se poate, să o deschidă, ceea ce era absolut tabu. Cum să faci asta în zi de sărbătoare? E ca şi cum ai fi rugat aici, de Crăciun, pe cineva să facă asta pentru tine. Şi totuşi am primit accesul.
D.G.: Trăim într-o perioadă în care extremismul de toate tipurile pare să readune adepţi în jurul lui. Aveţi o explicaţie pentru motivele acestei reveniri a unui "film" pe care Europa l-a mai trăit odată şi încă într-un mod atât de dureros?
O.G.: Mi-e teamă că istoria începe să se repete, că am atins acel ciclu în care ne întoarcem practic în anii '40. Deşi sunt numai şaptezeci de ani de atunci. Noi lucram la acest film în aprilie 2014, când erau tulburările din Ucraina. Şi lucram exact la perioada 1939-1940 şi la ultimatumul pe care l-a primit atunci România, de a ceda Basarabia, şi părea ireal. Se întâmpla în filmul nostru situaţia cu Basarabia, se întâmpla în viaţa reală situaţia cu Crimeea. Era exact la fel, erau aceeaşi paşi. România a fost foarte singură în momentul acela, poate din cauza politicii lui Carol al II-lea, dar poate că era şi contextul politic al vremii şi nu era nimeni care să ţină piept Uniunii Sovietice. Se întâmplă altfel, astăzi cu Ucraina? Nu.
D.G.: Poate filmul dumneavoastră, cu condiţia să fie văzut de cât mai mulţi spectatori, să fie o contragreutate în balanţa, se pare, atât de fragilă a înţelegerii istoriei recente şi mai ales a celei curente, cea pe care practic o construim cu modul în care reflectăm realitatea şi în care acţionăm în ea?
O.G.: Filmul documentar, în general, trebuie să îşi asume faptul că este mult mai accesibil pentru public decât tratatele de istorie, pe care oamenii nu le vor citi niciodată. Şi trebuie să îşi asume şi faptul că are datoria să ajute istoricii. Dar şi istoricii şi antropologii au datoria de a trece pragul ştiinţei lor către film şi de a pune umărul la realizarea unor filme care să educe, care să informeze. Lucrurile ar trebui să aibă loc în colaborare. E o graniţă care ar trebui trecută din ambele părţi. Eu am făcut-o pentru că m-a atras subiectul şi pentru că mă pasionează istoria. Însă cred că şi istoricii ar trebui să propună subiecte realizatorilor de film. Cineva mi-a spus la un moment dat, când am prezentat trailer-ul şi ideea de a face colaje, că e foarte frumos şi că se vor putea uita la el şi copii lui, pentru că pare un desen animat. Şi mi-am dat seama că are dreptate şi că asta îl face mai accesibil. Şi am încercat să îl menţinem astfel, cât mai accesibil. Au fost secvenţe la care am renunţat că să nu devină prea stufos sau prea specializat. Dar fiecare om din comunitatea evreiască a trăit nişte episoade care pot fi filme în sine. De aceea nu se vor termina niciodată filmele despre Holocaust, pentru că "filmele" oamenilor sunt foarte multe şi sunt incredibile.
D.G.: E vreo întrebare legată de film care nu v-a fost pusă şi la care v-ar fi plăcut să răspundeţi?
L.Ş.: Mi-ar fi plăcut să răspund la întrebări mult mai punctuale, legate de anumite momente istorice, să simt că oamenii şi-au pus la rândul lor întrebări despre ele. Dar cred că e foarte greu să faci asta după ce ieşi de la film, pentru că sunt foarte multe informaţii.
O.G.: Nu mă aşteptam să fie foarte multe întrebări, pentru că oamenii au nevoie să decanteze.
D.G.: Care e următorul dumneavoastră proiect?
O.G.: Mi-a luat foarte mult timp să mă hotărăsc să fac un film documentar, deşi iubesc foarte mult documentarul şi cred că e în sângele meu. Filmul acesta s-a făcut în timpul meu liber, smuls de la îndatoririle părinteşti şi sociale. Va trebui să mă gândesc serios, dar încă nu aş vrea să vorbesc despre următoarele proiecte. Nu mă voi mai întoarce la un documentar de genul acesta, pentru că pregătirea mea e de cinema direct şi ceva de acest tip, atât de laborios, nu am mai făcut înainte. Dar, never say never!