Starea actuală a patrimoniului construit

Recent, mi s-au cerut din Marea Britanie câteva cuvinte despre starea actuală a patrimoniului construit, o informare succintă privind stadiul la zi al problemelor. Iată-le:

Se lucrează la elaborarea Codului Patrimoniului, un document comprehensiv pentru activitatea în domeniu, care să pună în acord toată legislaţia existentă şi modalităţile practice de implementare a acesteia. Criza imobiliară a accelerat un fenomen interesant: creşterea interesului pentru achiziţionarea caselor istorice şi transformarea lor în sedii posh de firme (alternativa la birouri anonime din business centers) şi în locuinţe. Apar în clădiri derelicte sau aflate în diferite stadii de re-apropriere evenimente culturale alternative (ex: Carol 53, în care au avut loc o parte din proiecţiile Festivalului Anim'est, 2014), care duc la conştientizarea situaţiei patrimoniului şi la un interes pentru acesta. Din nefericire, activitatea deficitară şi subfinanţată cronic a statului (reprezentat de Ministerul Culturii şi comisiile sale de profil) restricţionează orice formă de negociere în avantajul clădirilor de patrimoniu, prin maximalismul cererilor şi a restricţiilor impuse celor ce solicită avize, împingându-i pe aceştia în zona gri (sau neagră) a rezolvărilor prin demolare, la limita legii, sau prin corupţie.

Patrimoniul este încă văzut ca fiind controversabil, ca ne-aparţinând comunităţilor locale, ci unor grupuri sociale, etnice sau religioase, altele decât cele care ar putea contribui la rezolvarea problemei protecţiei. Experţii în patrimoniu au poziţii maximaliste în ceea ce priveşte protecţia, dar nu au soluţii de finanţare a propriului maximalism. Aşa încât practică, în marginea legii, tergiversarea şi amânarea soluţiilor. Sunt prea multe monumente aşa zis protejate şi nu sunt resurse de protecţie reală, nici interes al comunităţii de prezervare a acestora (ex. Casa de la Mihăileni a mamei lui George Enescu este promovată, pentru protecţie de urgenţă, nu de primăria locală sau judeţeană, ci de... OAR Bucureşti).

Nu există niciun mecanism de negociere între cel ce deţine patrimoniul şi cel ce impune protecţia pentru o soluţie de consens, care să îngăduie şi dezvoltarea şi protecţia.

Tergiversarea la nesfârşit a retrocedării proprietăţii şi a intrării în posesie, pentru că nu s-a gândit ce se va face cu cei evacuaţi, iar evacuările sunt lăsate în seama proprietarilor, deşi nu este o problemă creată de proprietari, ci de administraţia comunistă, perpetuată, prin absenţa soluţiilor (locuinţe sociale ale primăriilor) şi după 1989.

Grupurile implicate sunt cele care fac activism pentru prezervare, dar în absenţa unei expertize serioase în domeniul în care fac activism: cu cât sunt mai vocale, cu atât sunt mai incompetente. Uneori, soluţiile propuse sunt hilare şi, deci, nu pot fi cu seriozitate luate în seamă de către autorităţi nici dacă ar vrea (dar nu vor). Mai mult, unele ONG-uri sunt folosite drept trambuline politice. Paradoxal, cel mai mult au nevoie de soluţii concrete şi ar putea asculta soluţii experte administraţiile publice, în măsura în care sunt făcute să înţeleagă care ar fi beneficiile economice (sau de imagine) ale patrimoniului.

Protecţia monumentelor are, în esenţă, următoarele probleme: de formă de proprietate, de mecanisme de autorizare şi avizare a restaurărilor şi modificărilor aduse, de finanţare a protecţiei excesive impuse de stat şi, la nivel comunitar, de recunoaştere publică a rolului patrimoniului şi de absenţă a instanţelor unde să se negocieze soluţiile optime.

Soluţii?

Ce se poate face este să facem publică şi să explicăm experienţa occidentală în materie de prezervare a patrimoniului, cu bunele practici, dar şi cu toate mecanismele administrative, de avizare şi de finanţare a proceselor. Trebuie propuse soluţii complete şi coerente de rezolvare punctuală a problemelor, de la achiziţionare la finanţare la proiectare şi avizare, precum şi de execuţie competentă a restaurărilor.

Evident, o soluţie interesantă de ieşire din marasm este şi explicarea rolului ECONOMIC al patrimoniului (pentru proprietari şi pentru comunitate, dar şi pentru stat).

Dacă s-ar putea crea instanţe de negociere publică a soluţiilor agreate de avizare şi autorizare între proprietari (petenţi), avizatori, autorităţi, ele ar sugera o modalitate de identificare a soluţiilor cu putinţă de agreat de către toate părţile. Trebuie intervenit la legiuitori, pentru explicarea unor mecanisme de a încuraja financiar, prin taxare, restaurarea şi întreţinerea patrimoniului.

Care sunt criteriile după care se constituie preţul, sau valoarea, patrimoniului construit?

Sunt, evident, mult mai multe decât aş putea eu sugera aici. Evident, există un criteriu de valoare istorică, estetică, dată de calitatea arhitecturală a edificiilor, apoi e poziţia în oraş. Evident, contează datele materiale (suprafeţe; calitatea construcţiei, capacitatea de a rezista la seism sau de a putea fi consolidată seismic, existenţa fundaţiilor sau posibilitatea tehnică de a face subzidiri, acolo unde fundaţiile nu există, sunt insuficiente seismic sau afectate de seisme anterioare). Esenţială este şi capacitatea terenului şi / sau a edificiilor existente pe teren de a fi convertite (adaptive reuse) sau de a primi dezvoltări care să se adauge clădirilor de patrimoniu existente (ex. Palatul Stirbey şi curtea sa) şi care să se constituie în motivaţii financiare credibile pentru preluarea şi a costurilor de restaurare sau mentenanţă a clădirilor vechi. Pot continua, dar acestea sunt cele mai importante criterii.