Din dragoste pentru poştaş

Iulia Sala scrie o proză modernă, de introspecţie şi de fineţe psihologică, mai puţin ilustrată în literatura ultimelor promoţii. "Culoarul" ei e distinct şi asigurat.

Totul trece prin filtrul interiorităţii care procesează lumea, relaţiile cu ea, relaţiile din ea, felul în care eul se prezintă, se descoperă şi se pune în chestiune. Rememorarea şi descrierea, descrierea şi autodescrierea, autodescrierea şi analiza, analiza şi flashback-ul: strategiile şi componentele epice sunt utilizate, creativ, pentru a prinde un contur fluid şi un adevăr psihologic, nu "abisal", ci stratificat şi volatil.

O neobişnuită luciditatea este marca prozatorilor adevăraţi. Iulia Sala se numără printre ei.

Sunt, în sfârşit, în siguranţă. Sau cel puţin aşa cred.

Îmi vei spune că sunt o fantomă, o masă de aer îndesată într-o vagă formă umană, pierdută în fanta dintre viaţă şi moarte. Îmi aduc aminte de un documentar despre salvarea unui pisoi rămas blocat în spaţiul strâmt dintre doi pereţi. Ei bine, pisoiul a fost norocos, a mieunat cu toată puterea, trecătorii l-au auzit şi au chemat pompierii să-l scoată de acolo. Oricât aş urla eu, nu va veni nimeni să mă scoată, unu, pentru că vocea mi s-a transformat în aer; doi, pentru că nu par să aibă echipe de salvare pe-aici, unde tocmai am aterizat.

Dar să lăsăm pisoii şi să revenim la fantome. Fantomele sunt un fel de morţi rataţi, deci trebuie în mod obligatoriu să existe o moarte...

Dar cum pot dovedi c-am murit?

Nu-mi amintesc de niciun infarct, de nicio bufnitură pe parbrizul unei maşini, însoţită de durere, de nicio trecere prin tunelul la capătul căruia licăreşte o luminiţă, de nicio decorporalizare, aşa cum am auzit că se poate întâmpla când mori. În fine, avem timp să mai discutăm despre asta... sau, cel puţin, eu am timp...

Dar să-ţi explic de ce vorbesc despre fantome.

Alergam, alergam, mă simţeam sleit, picioarele aproape că nu mă mai ascultau, îmi auzeam respiraţia şi bătăile inimii invadându-mi creierul, alergam şi, din când în când, aruncam o privire în urmă, spre cei care mă urmăreau cu înverşunare, într-o fracţiune de secundă reuşeam să disting chelia lucioasă a directorului Operei, acoperită de picături de sudoare, cravata cu dungi maro groase, întotdeauna pătată, a Profesorului şi privirile pline de ură ale unei duzini de spectatori, dintre cei norocoşi, care nu leşinaseră sau nu muriseră atunci când coarda a vibrat. Păreau o haită de lupi cu nările în vânt, fremătând a poftă de sânge, se apropiau tropăind în tăcere, le auzeam doar gâfâitul îndârjit trimis ca un laţ înaintea lor, gata să mi se strângă în jurul gâtului, când, deodată, m-am dezintegrat.

În fine, nu ştiu dacă am ales cuvântul potrivit.

Pe scurt, au trecut prin mine.

N-am simţit nimic, nu m-au sfâşiat, nu m-au împins, doar că acum erau chiar în spatele meu, iar în secunda următoare alergau în faţa mea, derutaţi, căutându-mă din priviri în toate părţile. Şi mai ciudat era că eu reuşeam să mă văd, îmi vedeam mâinile, picioarele, m-am aplecat chiar să văd dacă n-am cumva vreo gaură în piept prin care au putut trece sau cine ştie ce altă nebunie, dar totul era în regulă. Singura schimbare pe care o simţeam era că devenisem dintr-odată uşor, nu ştiu dacă pot vorbi despre greutatea în kilograme sau doar despre o senzaţie de uşurare, în orice caz, mă simţeam bine. Am tras un strigăt de bucurie şi imediat mi-am dat seama că a fost o prostie, că urmăritorii mei m-au auzit şi mă vor găsi imediat. Atunci mi-am dat seama că vocea a devenit propria-i fantomă, adică aer, pentru că nimeni nu m-a auzit.

Am descoperit treptat şi alte schimbări. De exemplu, nu mai puteam atinge lucrurile, degetele îmi treceau prin ele fără nicio piedică şi, recunosc, treaba asta a fost destul de destabilizantă la început, creierul mă avertiza când apropiam degetul de o piatră, atenţie, vei simţi ceva rece şi tare, ei bine, nu simţeam nimic, deşi degetul nu numai că atingea piatra, ba mai rău, trecea prin ea de-a dreptul, iar creierul meu confuz încerca să repare rapid greşeala, îl auzeam cum îşi rumegă sinapsele cu huruitul unui calculator supraîncălzit, ca să mă anunţe triumfător, nu, n-ai simţit nimic atunci când ai atins piatra, mulţumesc, bătrâne, îi spuneam, asta am constatat-o deja, ai ceva mai interesant să-mi comunici? şi atunci, în disperare de cauză, îmi trântea cu nonşalanţă şi superioritate o chestie atât de evidentă, încât mă lăsa paf: te-ai dezintegrat sau, în fine, ceva pe acolo. Avea măcar bunul-simţ să recunoască în final că nici el nu era sigur de termenul dezintegrat.

Alt avantaj în toată afacerea asta: obiectele nu mai tremurau când le atingeam.

Acum stau pe piatra fierbinte, îi simt căldura urcând prin coapse până în plămâni şi mi se pare că atârn ca un glob de creanga unui brad, într-un echilibru fragil, legănat la cea mai mică adiere. De fapt, îmi lipseşte parcă şi acel infim punct de sprijin al firului de care e legat un glob. Mai degrabă plutesc în aer ca un balon de săpun care riscă să explodeze dintr-un moment în altul.

Nu mă întreba cum de reuşesc să stau pe piatră. Tocmai ţi-am spus că atunci când am vrut să ating o piatră, mână mi-a trecut prin ea. Asta ar însemna că, pardon, şi fundul meu ar trebui să treacă prin piatră. Şi să ajung să stau pe jos, pe pământ. Şi atunci mă întreb de ce, pardon, fundul meu n-ar trece şi prin pământ, doar că nu ştiu unde m-aş opri. Dar mai bine să vorbim despre altceva.

Până la ora 7 seara, ziua de 8 septembrie s-a desfăşurat normal, şi nu mă refer la normalul ultimelor luni din viaţa mea, care, de fapt, au fost complet anormale, ci la normalul vieţii oricărui om de pe stradă, a ta, de exemplu.

Care este cel mai ciudat lucru care ţi s-a întâmplat în viaţă până să mă cunoşti pe mine? Te-ai întâlnit din întâmplare cu o persoană la care te-ai gândit cu câteva minute înainte, ai avut un déjà-vu sau ai visat numărul câştigător la tragerea loto... banal... şi normal. Când spun că mi s-au întâmplat lucruri anormale, ei bine, nu exagerez, au fost cu adevărat anormale.

Pe scurt, în ziua de 8 septembrie, până la 7 seara, ora la care a început primul meu concert, n-a tremurat nimic. Dimineaţa m-am trezit cu faţă încălzită de razele de soare care treceau prin jaluzeaua trasă pe jumătate, aşa cum îmi place mie. La micul dejun oul a ieşit moale exact cât trebuie, cu gălbenuşul cleios având consistenţa mierii de albine. Îl fierb exact cinci minute într-un ibric mic, când nu mă iau cu alte treburi şi-l uit prea mult pe foc, nu înainte de a-i găuri coaja cu un aparat special, ca să nu se spargă la fiert şi albuşul să iasă şi să se întărească în afara cojii, ca un neg alb. Îl pun pe urmă în păhărelul special, găsit pe un raft în cămara bunicii, pe vremea când îmi petreceam vacanţele de vară la ea. E un păhărel din porţelan alb, cu un picior rotund cu diametrul puţin mai mare decât cel al gurii, foarte stabil, făcut parcă special pentru neîndemânatici ca mine. Baza e ciobită, dar rotesc întotdeauna paharul astfel încât să n-o văd în timp ce mănânc, doar la spălat degetul mi se opreşte iritat pe suprafaţa aspră şi uşor adâncită a ciobiturii. După ce pun oul în pahar, îi cojesc cu grijă moţul pe care-l tai apoi cu cuţitul. Îl presar cu piper şi cu sare, pentru că firele de piper arată întotdeauna foarte bine pe suprafaţa albuşului. Mănânc întâi moţul şi doar pe urmă restul oului.

Am trecut printr-un moment de panică atunci când am atins cu dosul palmei linguriţa cu care tocmai luasem ultima îmbucătură şi pe care o aşezasem cu grijă pe marginea farfuriei. Începuse să se mişte cu balansări scurte pe buza farfuriei, cu un zgomot sacadat care m-a panicat. Am crezut că a început să tremure, dar mi-am dat repede seama că a fost doar o alarmă falsă, aşa că dimineaţa din ziua concertului a continuat sub cele mai bune auspicii.

Am reuşit chiar să mă rad fără să mă tai, mare realizare. De obicei, mă rad cu maşina electrică şi-mi las o barbă discretă de o zi, cu care am un aer jumătate artist, jumătate explorator, punctat de o privire melancolică, de fapt plictisită, cu care săgetez femeile pe sub genele mele lungi. În fine, aşa mă văd eu în oglindă şi mă simt bine. Nu ştiu cum mă percep ele, femeile, tot ce pot să spun este că în faţa ghişeului meu de la poştă se aşază la coadă mai multe reprezentante ale sexului frumos decât în faţa ghişeelor colegilor mei. Şi nu numai atât. Când ajung în faţa mea, le simt că se relaxează brusc, devin zâmbitoare, gesturile le sunt leneşe, uşor lascive, îmi întind misterios cartea de credit, ca pe o carte de vizită pe care au trecut în grabă ora la care le pot găsi singure acasă, în intimitate.

Şi tu, tu cum mă vezi??

Cu câteva zile înainte de concert, lucrurile chiar au luat-o razna. Obiectele atinse vibrau unul după altul, abia termina unul şi începea următorul. Ajunsesem să nu mai percep spaţiul ca pe un volum cu limite bine definite, sus, jos, stânga, dreapta, aproape, departe. Mă simţeam din ce în ce mai apăsat de prezenţa obiectelor din jurul meu, deveneam tot mai mic, şi ele tot mai mari, mă transformam într-o particulă de materie care bântuia printre ele năuc, speriată să nu fie strivită sub greutatea lor. Păreau că prinseseră curaj unul de la altul, şi acum îmi invadau spaţiul personal ca nişte pete uriaşe de cerneală căzute pe o foaie de sugativă.

Iniţial, am pus totul pe seama emoţiilor dinaintea concertului. Era singura explicaţie rezonabilă pe care mi-o puteam da, aşa încât să pot continua cât de cât repetiţiile finale.

Ceea ce s-a produs însă în timpul concertului m-a lăsat bouche bée. Cu tot antrenamentul din ultimele luni, momentul când coarda viorii a început să tremure ca o bezmetică, la atingerea arcuşului, transmiţând în aer, ca pe săgeţi otrăvitoare, vibraţiile care au făcut atâtea victime în rândul spectatorilor veniţi să mă asculte, a fost mai mult decât puteam duce.

Până să urc pe scenă, am reuşit destul de bine să-mi păstrez calmul şi să mă detaşez de spaima că vreun obiect ar mai putea tremura. N-am făcut, deci, niciun atac de panică. Nu sunt astmatic, dar am văzut odată un documentar la televizor despre crizele făcute de astmatici. Pot să spun că crizele mele seamănă destul de bine cu ale lor. Ca să mă liniştesc, mi-am impus să respir adânc şi regulat şi să-mi repet în gând că există pe lume lucruri mult mai grave decât faptul că nişte biete obiecte tremură la atingerea mea, de exemplu o criză de astm, de la care se poate muri cu adevărat. Bineînţeles că nu voi muri din cauza unei gume de şters care saltă pe masă, mi-am spus, evitând cu bună ştiinţă amintirea bobului de mazăre care mi-a tremurat în stomac câteva minute bune. Am început chiar să găsesc situaţia comică: un tip asaltat de lucruri care tremură, organizate într-o coaliţie contra lui, şi pe care nimeni din jur nu-l poate ajuta. Mă protejam privindu-mă de undeva din exterior şi-mi controlam gesturile şi reacţiile de parcă tot eu eram şi marioneta, şi artistul care o manevra.

În timpul concertului însă, nu m-am mai putut controla. Coarda a început să vibreze ucigător, blocând orice comunicare între creierul, eul şi corpul meu. Eul meu spunea că e un nou episod de tremurat, nimic grav, că trebuie să declanşez procedura obişnuită de protecţie, proiectându-mă în exterior, creierul meu părea să pună în gol întrebarea "ce se întâmplă, ce se întâmplă...", ca un disc stricat, iar corpul meu continua să cânte cu elan, braţele mi se mişcau din ce în ce mai repede, trunchiul mi se apleca din ce în ce mai mult în faţă, în timp ce vârful piciorului drept bătea ritmul cu zgomot în podeaua de lemn.

Luminile scenei deveniseră alb incandescent şi-mi ardeau ochii prin pleoapele închise, iar vuietul din sală mă avertiza că ceva nu era în regulă, se petrecea un lucru grav, dar nu mă puteam opri. Într-o mână aveam vioara, în cealaltă arcuşul şi făceam eforturi inumane să-mi opresc braţele, cu disperarea unui şofer aflat pe serpentine, care apasă în neştire pe pedala de frână stricată.

Din cauza viorii care tremura neîntrerupt, dinţii îmi clănţăneau în gură, de parcă îmi era frig, deşi îmi era cald, din ce în ce mai cald. Aş fi vrut să-mi smulg papionul, cămaşa şi smochingul care mă strângeau şi se întăriseră pe mine ca cearşafurile apretate ale bunicii.

Eram prizonierul propriului corp, spiritul din lampa lui Aladin, nu puteam nici măcar să-mi întorc privirile spre sala de unde se auzeau zgomote îngrozitoare, gemete şi vaiete amestecate cu scârţâitul fotoliilor şi cu bocănitul pantofilor cu toc.

La un moment dat am auzit un pocnet care mi-a rezonat în tot corpul, devenit gol şi tare ca o carcasă de vioară, am simţit zgomotul surd strângându-se ca un bulgăre de foc undeva în dreptul stomacului, de unde a început să sară în toate părţile, izbindu-se cu putere de coaste, şi atunci am redevenit eu însumi, stăpân pe propriul corp, ca-n povestea în care prinţul şi prinţesa se sărută şi toţi slujitorii prinşi de vrajă revin la viaţă.

Când m-am uitat în sală, m-am îngrozit. Cele mai multe fotolii erau goale şi peste ele căzuseră din tavan candelabrele grele. De sub un morman de cristale se vedea o mână inertă la încheietura căreia o brăţară de aur cu diamante strălucea în lumina unuia dintre reflectoare. Pe câteva fotolii zăceau, la fel de inerte, alte trupuri, unele lăsate pe spate peste spătare, altele căzute peste cele ale fotoliilor din faţă. Câţiva spectatori alergau agitaţi pe culoare, iar alţii mergeau agale, ca la o plimbare duminica în parc.

Am simţit o arsură puternică în palma stângă, vioara devenise incandescentă şi-mi transmitea în carne o energie bolnăvicioasă care-mi dădea palpitaţii. Am aruncat-o cât am putut de departe, într-un colţ al scenei, mi-am smuls papionul şi smochingul de pe mine şi-am sărit jos de pe scenă, în sală. Nu-mi mai aduc aminte exact ce s-a întâmplat apoi, doar că am călcat pe o mână care a făcut poc şi că un grup compact de spectatori, împreună cu directorul Operei, m-au urmărit până aici.

Sunt conştient de faptul că dezastrul este imens şi că multă lume a avut suferit, printre care şi tu, dar, în mod ciudat, nu simt nicio emoţie. Nu am mustrări de conştiinţă, pentru că nu văd de ce m-aş simţi vinovat în afacerea asta, în care şi eu sunt o victimă, una care are de suferit mai mult decât ceilalţi. Obiectiv vorbind, cei care doar au leşinat îşi vor reveni şi-şi vor continua viaţa ca şi până acum, nu mai spun că vor mai avea şi ce să povestească în societate, făcând-o pe interesanţii. Cei care au murit, au murit şi gata, nu mai simt nimic, i-am scutit, de altfel, de cine ştie ce moarte penibilă, cu sonde şi perfuzii, într-un spital sau într-un azil de bătrâni, oferindu-le un sfârşit demn, în floarea vârstei, îmbrăcaţi elegant şi parfumaţi, într-un decor de vis. Cât despre tine, după ce te-am speriat atât de tare în singura noastră noapte petrecută împreună, sunt sigur că-ţi vei reface viaţa, dacă n-ai făcut-o deja, pentru că văd că nu-mi răspunzi la telefon şi la scrisori. Suferinţa mea, în schimb, e mult mai grea, pentru că am fost supus la cazne care nu respectă logica umană, dacă se poate spune că vreun instrument de tortură ar avea vreo logică.

Şi acum iată-mă aici, stând pe-o piatră, într-un soare prăfuit care mă bate în cap fără scrupule, în timp ce-ţi povestesc aventurile mele. Aş putea să mă las cuprins de panică şi de disperare, cu toate lucrurile din jur pe care nu le pot atinge, poftim, nici ambalajul ăsta de ciocolată adus de vânt nu-l pot prinde, mi-a trecut printre degete, de fapt prin degete, şi s-a dus mai departe spre buruienile de pe marginea drumului. Mi-am propus, în schimb, să iau lucrurile aşa cum sunt. De mai mult de un an de zile fac să tremure tot felul de lucruri când le ating? Perfect! Am început să cânt dumnezeieşte din cauză că vioara mea nu se mai opreşte din tremurat? Minunat! O groază de lume a murit sau a leşinat când coarda a plesnit? Treaba lor! Mă aflu habar n-am unde, într-o habar n-am ce stare? De-asta nu mai pot eu! Refuz să mă gândesc. La fel şi cu relaţia noastră care n-a fost să fie. Am să aplic aceeaşi tehnică pe care am folosit-o când am făcut un scanner. Când am simţit că panica mi se urcă la tâmple şi că în momentul următor voi sări în sus, lovindu-mă cu capul de tubul îngust în care eram prins, am început să respir adânc şi rar, gândindu-mă la altceva, la ceva care să mă facă să mă simt bine. Acum am să mă gândesc la o tartă cu praz şi măsline proaspăt scoasă din cuptor, e caldă şi miroase bine, îmi lasă gura apă, am s-o scot din formă şi am s-o pun pe un fund de lemn ca s-o tai mai bine, pe urmă am s-o pun pe farfuria mare roşie special cumpărată pentru tarte, trebuie să recunosc că sunt un fan al tartelor, am n-am treabă fac o tartă, spre disperarea Doamnei Tina care ar vrea să fie doar ea marea bucătăreasă şi care a fost nevoită să accepte că la capitolul tarte o depăşeam cu mult. E ciudat că, deşi îmi lasă gura apă, de fapt nu mi-e foame. Şi nici sete. Dar n-am de gând să le fac jocul celor care m-au vârât în toată povestea asta, n-am să încerc să analizez ce mi se întâmplă, iau totul aşa cum vine şi, de altfel, ca să-mi schimb gândurile, am să mă ridic şi am s-o iau la dreapta, pe potecă. Sunt de părere că lucrurile au întotdeauna un motiv ca să se întâmple. Şi o cauză. Adică ţi se întâmplă ceva dintr-o cauză şi cu un anumit scop. Până acum m-am gândit mai mult la din ce cauză fac lucrurile să tremure şi deloc la motivul pentru care trec prin această experienţă. Ştiţi bancul cu ţăranul care se plângea că avea o casă mult prea mică? A fost sfătuit să-şi bage în casă capra, vaca, şi porcul şi să le dea afară peste o săptămână. Ei bine, dintr-odată casa a devenit mult mai încăpătoare. Poate că lucrurile tremură la atingerea mea, ca viaţa să mi se pară mai încăpătoare atunci când ele vor dispărea. Vreau să spun că trebuia să am parte de o chestie de genul ăsta ca să înţeleg că, de fapt, deţin ceva ce credeam că-mi lipsea. Sună a ghicitoare, sunt de acord, şi în plus habar n-am care e răspunsul. Poate că, de fapt, coarda sufletului meu care cică nu vibra, vibra. Doar că, spre deosebire de banc, eu n-am putut scoate tremuratul din viaţa mea, când situaţia a venit imposibil de suportat, aşa cum a făcut ţăranul cu animalele. O să-mi spui că dacă am ajuns aici unde mă aflu acum şi lucrurile nu mai tremură la atingerea mea este echivalent cu scosul animalelor din casă. Ei bine, te înşeli. Am să-ţi explic pe puncte şi, dacă nu te superi, am să scriu în carneţel în timp ce vorbesc, ţii minte că ţi-am spus că eu gândesc mai bine când scriu.

Te înşeli, deci.

Unu, pentru că, deşi am venit pe picioarele mele până aici, n-am venit de bunăvoie. Am fost forţat. Habar n-am de cine. Nu vreau să intru în nicio teorie a conspiraţiilor, deci să trecem la punctul următor.

Doi, o fi ieşit tremuratul din viaţa mea, dar nu ştiu dacă actuala situaţie nu e cumva şi mai apăsătoare, adică, în loc să scot porcul, capra şi vaca, am mai băgat înăuntru şi vreo trei oi şi-un cal. De ce? Pentru că acum nu mai pot atinge deloc obiectele din jur. Mâna îmi trece prin ele. Deci, din lac în puţ. Şi ca puţul să fie cât mai adânc, mai adaug că nici nu ştiu unde mă aflu şi nici ce mi s-a întâmplat în realitate. Am o mică bănuială că m-aş afla în realitatea pe care până mai acum câtva timp o împărţeam cu Doamna Tina, cu cvartetul, cu clienţii de la poştă şi cu tine...

Şi trei... nu mai ştiu ce-am vrut să spun. Am desenat totuşi o bulină plinuţă pentru punctul trei, în cazul în care-mi aduc aminte cât mai stăm de vorbă.

A, da. Trei, nu cred c-am revenit la viaţa dinainte, aşa cum fericitul acela de ţăran îşi regăseşte casa după ce scoate animalele. În momentul de faţă mă simt complet debusolat, ca un păianjen care începe să-şi ţeasă pânza şi, cum nu are de ce s-o agaţe, încearcă cu disperare să găsească o soluţie, în timp ce burta îi gâlgâie la fiecare mişcare, plină de lichidul pentru fabricarea mătăsii.

Mă tot întreb dacă e bine să-ţi vorbesc de toate stările mele. Chestia asta e cu două tăişuri. Povestea mea e numai bună de un roman. Tare m-ar distra s-o văd de dinafară. Să stau comod într-un fotoliu la cinema, să mănânc floricele, să beau un suc şi să râd relaxat când fug de-mi scapără călcâiele, cu directorul Operei şi ceata de spectatori tropăind în urma mea. Nici copyright n-aş cere. Dar nu trebuie să-mi fie frică. Lucrurile apar acolo unde este nevoie de ele sau unde este loc pentru ele. Materia care are oroare de vid.


Să fi primit iertarea, după atâta amar de vreme, întrupată în unul din elevii lui de la Şcoala de muzică? Cel care până mai ieri cântase la vioară aşa cum ştia el să facă clătite, adică prost, şi când spunea prost, vedea nişte clătite sau prea arse sau prea moi, imposibil de scos din tigaie fără să fie sfâşiate? Şi care dintr-odată începuse să cânte cu har? O mână nevăzută apăsase pe un buton miraculos, la ora şase seara fix, adică fix cu trei ore înainte şi, dintr-odată, universul îşi întredeschisese din nou spre el uşa secretă al cărei prag nici măcar în vis nu mai sperase să-l treacă.

De cincisprezece ani încoace, felul de a percepe muzica i se schimbase cu desăvârşire. N-o mai putea asculta decât cu privirea, în partiturile pline de note săltând ca nişte purici negri pe portativ, şi cu memoria vremurilor binecuvântate când era unul dintre cei mai buni violonişti din lume, când muzica îi creştea în suflet ca un castel uriaş de cristal cu mii de încăperi prin care rătăcea până la epuizare.

Împinse cu umărul poarta grea de la intrare şi intră în holul prost iluminat care dădea spre curtea interioară, unde se aflau atelierele de croitorie şi de tâmplărie ale cabaretului. Se mutase aici de mai puţin de un an, într-o garsonieră prăfuită, după ce vânduse pe un preţ de nimic imensa casă de pe faleză, martora celor mai frumoşi şi mai trişti ani din viaţă.

O luă pe scara din dreapta, la fel de întunecoasă, şi începu să urce treptele din lemn care scârţâiau obosite. Spaţiile dintre scânduri lăsau să treacă fâşii subţiri de lumină, damfuri de tutun şi de parfum de pe holul cu cabinele artiştilor aflaţi în plină pregătire pentru spectacolul care urma să înceapă. Un fond sonor vesel se auzea vag dinspre scena aflată în capătul celălalt al imobilului şi Profesorul ciuli urechea emoţionat. Îşi dădu seama, dezamăgit, că, în ciuda tuturor speranţelor, nimic nu se schimbase, muzica era la fel de plată ca şi până acum, ca un balon uriaş dezumflat şi căzut la pământ. Încercă să prindă curaj, spunându-şi că reîntâlnirea cu muzica nu se putea face aşa, oricum, pe un colţ de scară putredă şi prăfoasă şi şi-o imagină aşteptându-l fremătând, ca o amantă nerăbdătoare, în intimitatea camerei sale iluminate discret de lumina roşie a reclamei de cabaret.

Ajuns pe palier, căută cheia în buzunarul adânc de la haină, şuierând de oboseală şi de emoţie. Strânse cu putere în palmă metalul rece în timp ce cu cealaltă mână pipăi uşa, în căutarea broaştei. Desenă cu degetul conturul ascuţit al găurii prin care venea un curent firav de aer cald şi potrivi apoi în yală cheia care se strecură hotărâtă în lăcaşul ei. O roti de două ori, iar uşa veche şi stricată se deschise înainte ca el să apese pe clanţă. Fără să mai aprindă lumina, se îndreptă spre picupul pe care nu-l mai folosise de ani de zile, îl dădu jos de pe etajeră, îl băgă în priză, scoase la întâmplare un disc din teancul de discuri uitat lângă perete, îl fixă pe ax ajutându-se cu vârful degetului, aşa cum făcuse mai devreme cu cheia, şi se trânti nerăbdător în fotoliu. Preţ de câteva secunde, din difuzor nu se auzi decât o serie de pocnete discrete care-l iritară la culme, apoi muzica începu brusc. La început nu se putu concentra deloc, gândurile îi erau ca nişte fluturi captivi ce-şi loveau disperaţi aripile de pereţii unei cutii de sticlă. Încet-încet, silueta muzicii începu să se contureze discret în cel mai întunecat colţ al camerei şi alunecă spre el legănându-se languros. La jumătatea drumului se evaporă însă brusc destrămată de o pală de vânt glacial, redevenind seacă şi plată ca o frunză uscată între filele îngălbenite ale unei cărţi.

Ce se întâmplase oare? O eroare? Fusese anunţat că era graţiat, dar, de fapt, rămânea în continuare în culoarul morţii? Poarta magică a castelului de cristal se închisese la fel de brusc precum se deschisese cu doar trei ore înainte? Ce vină îi atârnase ca o sabie a lui Damocles deasupra vieţii, marcând-o cu un fir incandescent care, în loc să-l scoată din labirint, îl trimisese drept în fălcile hulpave ale unui monstru?

Rămase neclintit în fotoliu, incapabil să facă cea mai mică mişcare.

Să fie oare ursitoarea care nu fusese invitată la naştere şi se răzbunase sortindu-i o viaţă plină de moarte şi de suferinţă? Nevasta moartă la naşterea singurului lor copil, fata dispărută fără urmă din camera ei, în timpul nopţii, cinci ani mai târziu. Muzica devenită seacă şi plată ca o frunză uscată între filele îngălbenite ale unei cărţi. Poliţia îl hărţuise ani de zile, bănuindu-l că-şi omorâse copilul şi că-l îngropase fără urmă. Casa îi fusese întoarsă pe dos de mai multe ori, iar presa speculase pe tema geniului care poate naşte monştri.

Muzica îl părăsise imediat după dispariţia fetiţei. Castelele de cleştar în care hoinărea când asculta muzică dispăruseră şi ele, transformate într-un morman de nisip răsfirat la nesfârşit de vânturile aspre ale sorţii. Sunetele se auzeau fad, iar amintirea emoţiei muzicii aşa cum o simţise în vremurile binecuvântate îi rămăsese ascunsă undeva, în faldurile creierului, ca o poză într-un album prăfuit.

Revolta şi neputinţa îi încremeniseră şi ele, insecte neobişnuite prinse în boabe de chihlimbar, expuse în vitrina unui muzeu. Renunţase la cariera muzicală de excepţie şi se retrăsese la el acasă. Începuse să compună, în speranţa că, într-o zi, muzica-i va reveni în suflet şi atunci poteca, eliberată ca prin farmec de buruieni uriaşe, îl va conduce spre castelul adormit. Îşi legase toate speranţele de găsirea fetiţei sale dispărute fără urmă. De multe ori se întrebase dacă nu cumva chiar o omorâse, într-un episod de somnambulism, dar ceva îi spunea că fetiţa lui trăia şi că avea s-o revadă. Anii trecuseră şi nimic nu se întâmplase. Fetiţa nu apăruse, iar de-a lungul pereţilor biroului în care Profesorul se retrăsese crescuseră mormane de partituri prăfuite din care mucegaiul începea încet-încet să muşte.

Casa Profesorului părea că-i împărtăşeşte supărarea. Tencuiala exterioară căzuse în multe locuri, iar acoperişul se lăsase într-o rână. Camerele erau cufundate în întuneric, vătuite de linişte, datorită draperiilor grele care înăbuşeau orice zgomot venit de afară. Profesorul păstrase neatinse camera fetiţei şi dormitorul. Se retrăsese în biroul de la parter, unde dormea pe o canapea şi mânca la o măsuţă din lemn de cireş.

Când se împliniră treisprezece ani de la dispariţia fetei, vându pe nimic casa părăginită şi dispăru fără urmă în marea forfotă a capitalei, nu înainte de a-şi arde toate compoziţiile. Închirie cămăruţa de deasupra cabaretului, neştiind prea bine ce avea să facă pe urmă. Din fericire, un fost elev al său, acum directorul unei şcoli de muzică din cartier, îl recunoscuse şi-i oferise o slujbă de profesor. Acceptase, în ciuda faptului că nu mai putea să simtă muzica, pentru că lecţiile erau singura lui şansă de supravieţuire.

Când, cu câteva ore în urmă, îl ascultase pe Victor cântând la vioară cu atâta inspiraţie, crezuse că fusese izbăvit. Muzica revenise la el. Ei bine, nu era aşa. Muzica pe care tocmai o ascultase la picup era plată, plată, plată. Se gândi cu groază şi în acelaşi timp cu speranţă că, dacă la cursul de peste două zile, lucrurile se repetau, însemna că, printr-o stranie aşezare a lucrurilor, singura lui şansă de a trăi din nou muzica era acest băiat lipsit de talent, care devenise peste noapte, în mod miraculos, un virtuoz.

Sau poate că totul nu fusese decât un semnal morse prins din întâmplare de un radio amator.