În fine, poetul a tăcut chitic sau, ca să fim în ton, ca porcu-n păpuşoi, iar rezultatele au apărut până la urmă. Într-adevăr, de la o vreme lumea a început să uite. Că aşa-s oamenii: iertători şi uituci! Ziariştii nu mai pomeneau de porcăriile lui, studenţii rebeli nu mai agitau capete de porc pe la poarta vilei sale, nimeni nu mai grohăia în prezenţa lui sau nu mai făcea aluzii la "porcul nostru de serviciu".
Unde mai pui că şi fizic era tot mai departe de ideea de porc. Nu mai rupea cântarul ca înainte, nu mai avea ochii înecaţi atât de mult în osânză. Ba, într-o bună zi, a constatat că părul i se rărise. La început poetul s-a bucurat: "Poate chelesc. Ce bine ar fi! Calviţia îţi dă o aură de om înţelept, te spiritualizează", se împăuna Mistreţeanu. "Vor uita toţi de chestia cu porcul. Cine a mai pomenit porc cu chelie?!".
Pe urmă senatorul s-a răzgândit: "Da, dar alţii o să spună că m-am ramolit. Şi ce-o să zică nevastă-mea când m-o vedea cu bila goală? La vârsta mea e totuşi important să nu-mi pierd podoaba capilară. Aceasta înseamnă forţă, bărbăţie. Pe urmă se va zice şi că am pierdut şi... chestia aia, he-he! Iar eu am potenţă mare... pot zice omnipotenţă, ehei! Sunt un focos, un eruptiv, Krakatoa sau Vezuviul pot fi aleşi ca metafore pentru temperamentul meu. Şi nu e vorba numai de impetuozitatea vulcanului, ci şi de lava arzândă, pedepsitoare, înmormântând Herculanumul şi Pompeiul, capişti ale zbirilor, cărturarilor şi fariseilor. Sunt un vulcan polemic şi, oricât nu le place unora, sunt un rapsod al lumii noi, fie ea cea dinainte de '89, fie de după. Ce mai, sunt un adevărat Jupiter tonans, ţinând în fiecare mână câte un mănunchi de trăsnete!"
Şi, impetuos şi semeţ în superbia lui, cu un ficat promethean pentru care nu există vultur pe măsură, poetul-senator hotărăşte să le rezerve adversarilor politici şi literari o exterminaţie cu adevărat teribilă, executându-i în trei numere de revistă scrise pe loc, de la articolele de fond şi până la poşta redacţiei. Şi cum vâlvătăi, nu licurici, luminau pădurea sa lirică, mai scrie pe dată, trăind istoria în secunde, un poem de 98 de strofe (ca Luceafărul) despre chestiunea sexului şi pornografiei de la vechii indieni până la noii danezi, başca o plachetă de sonete de dragoste, în care se arată şi aici focos şi aspru în gingăşii, cu un ritm oarecum gâfâit şi astmatic, tratând despre misiunea femeii şi funcţia socială a perechii. În final, cu o ultimă zvâcnire de cenuşă vulcanică, poetul scrie poemul Mascur sunt, în care concluzionează:
"Mascur sunt, ce scurmă-n mocirlă şi-n băltoacă.
De vreţi să mă-ngrăşaţi, turnaţi nutreţ în troacă.
Afară, porcari plebei, ieşiţi afară!
Mascurul e poetul cu soarta-i solitară."
Apoi, dându-şi seama că iarăşi bate toba despre porc, renunţă să mai publice poemul.
*
Toate ca toate, dar elanul creator amintit şi adrenalina convertită în poezie n-au izbutit nicidecum să-i rezolve problema cheliei. Trebuia găsită o soluţie să-i crească părul.Din una în alta, senatorul îşi aminteşte de Ştefan (Lică) Sămădău, un veterinar din Lipova. Mistreţeanu îl prezentase cândva pe Lică în revista pe care-o conducea, promovându-i un medicament pentru bolnavii de hemoroizi. Este vorba despre celebrul în epocă ExNM sau, după numele său latinesc, Excrementum numidiae meleagris, un unguent antihemoroidal pe bază de urină de cal (rasa Lipiţan) şi găinaţ proaspăt de bibilică. Nu se ştie câţi bolnavi de trânji a vindecat unguentul-minune, cert este însă că, în urma vânzării pe sub mână a ExNM-ului, veterinarul din Lipova a cunoscut o prosperitate economică relativă, aşa că, în mod natural, a început să bea crunt, onorând faima alcoolică a meseriei lui. Poetul îşi mai aducea aminte cum a reuşit să-l ţină treaz trei zile pe veterinar, ca să-şi poată reaminti reţeta ExNM-ului, pe care o uitase, fiindcă însuşi Ceauşescu făcuse o comandă urgentă pentru preşedintele american Richard Nixon. Acesta avea probleme serioase şi îl cam durea, mă scuzaţi, în cur în urma afacerii Watergate. Din păcate ExNM-ul nu a ajuns la timp şi preşedintele nu a mai putut fi salvat.
Anii au trecut şi Lică s-a pierdut în aburii societăţii socialiste multilateral dezvoltate (s.s.m.d.) şi în negura alcoolului. Ori invers. Mânat acum de nevoie, Mistreţeanu caută înnebunit pe Lică. Când îşi pierde orice speranţă să-l mai găsească, dă peste o agendă veche cu numărul de telefon de la ferma lui Lică. O mai fi valabil? Mistreţeanu formează numărul cu prefixul actualizat şi - minune! - telefonul sună. Poetul se recomandă, deşi ştia prea bine că o ţară întreagă îl recunoaşte după glasul baritonal cavernos:
- Alo! Sunt senatorul Aurelian Mistreţeanu. Domnule Sămădău, mă auziţi?
- Vvvv-vă au-au-au-au-auuuu! ţiuie îngrozitor în telefon. Poetul scoate un ţipăt, scapă receptorul din mână şi se apucă de ureche. Parcă o urechelniţă îi forfecase timpanul.
- Ce s-a întâmplat, domnule senator? exclamă madam Vergulescu, menajera, care tocmai ştergea de praf cu un petec din piele de căprioară volumele de opere complete ale poetului.
- Am asurzit de tot, zice Mistreţeanu, frecându-şi urechea cu palma şi scuturând din cap.
- Vu-vu-vu-vu-vuuuu! vuieşte în receptor, apoi: crîîc, crîîc!
- Ia încearcă mai bine dumneata, madam Vergulescu, zice poetul. Că şi aşa eşti fudulă de urechi! completează cu glas mai scăzut. Pe urmă, în stilul său de carmolist cu lampa arsă, se matrafoxează cu vreo juma de sticlă de whiskey, ca să-i treacă de spaimă.
Madam Vergulescu ia receptorul şi, aplecată bătrâneşte din şale, întreabă:
- Domnul Sămădău?
- Să-să-să-sămădău-ău-ău-ău! urlă în telefon.
- Face microfonie sau ce naiba? Spuneţi-i să închidă radioul, zice Mistreţeanu, oprindu-se pe moment din gâlgâit.
- Închideţi radioul! răcni bătrâna.
- N-am radiou-ou-ou-ou-ou, veni răspunsul.
- Ce să fie, dom' senator?
- Dracu' ştie, madam Vergulescu. Întreabă-l dacă are vreun medicament anticalviţie pentru mine.
- Domnu senator vă întreabă, dacă n-aveţi un medicament anticalvin.
- Ce-ce-ce oi-oi-oi-oiţi? O-o-orbiţţţţ... ca-ca-ca... lu-lu-lumea-mea-mea...
Mistreţeanu îşi face palmele pâlnie la gură şi urlă în receptor:
- Anticalviţieeee! Apoi aruncă receptorul şi sare cât colo, ţinându-se cu mâinile de urechi.
- Hra-hra-hra-hra! hohoteşte sau hrăhăieşte în receptor. Che-che-che-che-lie-lie-lieeeee! Hra-hra-hra-hra!
- Puteţi să mă ajutaţi? răcneşte Mistreţeanu de la distanţă.
- Ine-ne-ne-ne! Eu hra-hra-hra... oi-oi-oi-oi... rîc-zrîc-cîcîrîc! trosneşte la celălalt capăt şi deodată se face o linişte, când vorba poetului, nici vântul nu alină, nici frunza nu suspină. Doar Mistreţeanu ce suspină din toţi rărunchii. Din receptor începe să iasă un fel de fum şi miroase urât. Sau aşa i se pare Verguleascăi, care avea să relateze mai târziu lui Titi, şoferul domnului senator:
- Mirosul de pucioasă mai lipsea şi era... alte alea.
Dar senatorului nu-i stă mintea la fumul ieşit din receptor şi la provenienţa lui. Îi ţiuie în continuare urechile, îl doare capul, are ameţeli. Whiskey-ul pilit nu-l calmase. Un vălmăşag de gânduri i se zburătăcesc anapoda prin cap. E o linişte adâncă. LINIŞTEA DINAINTEA FURTUNII! Mistreţeanu se uită la madam Vergulescu şi vede cum aceasta închide şi deschide gura ca un peşte pe uscat. Pisica se freacă de picioarele menajerei şi cască urât botul, arătând nişte colţi ameninţători. Lucind în unde uleioase, ciucurii de la candelabru încep să se bălăngăne ca de la sine, fără zgomot. Nişte mosorele uitate pe jos se rostogolesc în tăcere, ba intrând, ba ieşind de sub birou. Toate acestea, dar mai ales tremuratul candelabrului, îi amintesc brusc senatorului de tancurile de la revoluţie, care treceau pe bulevard şi zguduiau toată casa. "Dar acum de ce e aşa linişte?" cugetă poetul. "Or fi tancuri silenţioase", îşi dă un răspuns convenabil şi se repede la fereastră. Sub bolta neagră ca păcatul a cerului se întreţes, luminate ici-colo, aleile din jur. Nişte trandafiri roşii se leagănă în beznă. Din când în când ard fulgere verzi, voltaice. "Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi./ În flăcările noastre se destramă", trece prin capul senatorului. Şi deodată un gând îl străluminează, înfiebântându-i brusc inima: A ÎNCEPUT CONTRA-CONTRAREVOLUŢIA! A ÎNCEPUT CONTRA-CONTRAREVOLUŢIA!
- Uraaaa! zbiară Mistreţeanu fără să se audă.
Apa albicioasă a spaimei umple ochii menajerei. Demenţa din ochii rotunzi ai doamnei Vergulescu îl excită şi mai mult pe senator. Gura acesteia se deschide şi se închide neauzit. Mistreţeanu o lasă în plata Domnului pe Verguleasca şi iese val-vârtej pe bulevard. La revoluţie s-a ascuns într-un subsol, ca să scape de furia mulţimii. Dar acum NU! Nu va mai fi laş, nu va mai scăpa ocazia!
*
O ploaie izbăvitoare cade peste oraş. Miile de sinapse conexează neuronii revoluţionari şi nerevoluţionari ai lui Mistreţeanu. Oraşul se umflă şi înoată sub ploaie şi entuziasm. O stea sângeroasă luminează deasupra poetului şi sclipeşte murdar, căzută fiind în noroiul unei băltoace. Seara coboară din cer ca un stol de ciori, punând pe fruntea pleşuvă a poetului cununa udă a vieţii trăite periculos (pericolosamente!). Mistreţeanu porneşte înainte (Avanti!), cerşindu-i soartei cea mai simplă dibăcie dintre toate: dibăcia de a ucide (matar!) în numele revoluţiei, contrarevoluţiei sau ce-o mai fi ea.Se strecoară fără nici un zgomot, ca şi cum nu ar atinge pământul, ca şi cum ar pluti pe străzile Capitalei. Se şi vede ca-n Bolivia. Iată-l în flash-back-uri alerte: 1. alături de Il Comandante Che, icon-ul său revoluţionar, cu cartuşiere pe piept şi carabina pe umăr, ca să salveze dezmoşteniţii lumii 2.urcând cu tovarăşii în şir indian pe Cordilieri 3. notând pe papelitos în jurnalul său. Da, sosise tiempo de la justitia. Era gata! Era pregătit să fie sacrificat ca şi tovarăşul Che.
Păcat numai că urechile îi trosnesc infernal. Desigur, explodau grenadele pe baricade. Se îndreaptă instinctiv spre Piaţa Universităţii. Într-un colţ întunecos, ochiul său vigilent dibuie printre şuviţele ploii izbăvitoare un grup de guerrilleros. Îi recunoaşte imediat: toţi tineri, toţi neînfricaţi, bruneţi şi cu părul tuns perie. Fireşte, probabil că au imprimat pe camisas chipul tovarăşului Che, iar armamentul din dotare trebuie că era pitit pe sub geci. Bravo, companieros: vigilenţa de partid înainte de toate! Un val de fericire inundă sufletul poetului: "Nu ne-a uitat tovarăşul Fidel şi comunitatea socialistă internaţională! Muchas gratias, companiero Presidente! Spasibo, doroghie tovarişci" Păşeşte impetuos către grupul de guerrilleros:
- Ola companieros! Viva revolucion!
Tinerii guerrilleros nu-i răspund nimic şi-i întorc spatele. Mistreţeanu se apropie şi zice din nou:
- Companieros cubanos! Bien venidos! Yo soy muy... muy feliz!
Iarăşi nu-i răspunde nimeni. Atunci Mistreţeanu rosteşte ferm, cu glas sonor:
- Viva Cuba libre! Viva Romania libre!
Un guerrillero întoarce capul şi, uitându-se fix în ochii lui Mistreţeanu, deschide şi închide gura de vreo şapte ori, ca un peşte asfixiat. Expresia feţei lui nu arăta nimic bun. Mistreţeanu se mânie şi el şi strigă din răsputeri, ca să audă toată lumea angajamentul său revoluţionar:
- Yo que me imaginaba el paraiso bajo la forma de un revolucion. Mi-am imaginat întotdeauna paradisul sub forma unei revoluţii. Bamos, compananieros! Adelante!
Brusc toţi întorc capetele spre poet şi încep pe muţeşte să deschidă-închidă gurile şi să vânture din mâini. Unul mai vânjos îi trosneşte una senatorului peste urechi. Auzul îi revine.
- Comprede rumano? bâiguie senatorul.
- Comprende, 'tu-ţi morţii mă-ti!
De-abia în acest moment poetul îşi dă seama că surzise din cauza blestematului de telefon dat lui Lică Sămădău. Acum vede mai bine şi pe tineri: cu nişte tunsori şui şi cu piercing-uri. Vrea să explice acestea, dar un potop de pumni şi picioare se abate asupra lui. Şi atunci zice ca şi predecesorul său, marele Vladimir Maiakovski, înainte de a se sinucide:
- Nu trageţi, măi tovarăşi!
Dar "guerrilleroşii" bat în el ca-n fasole. După ce obosesc, se topesc prin barurile de pe Dorobanţi.
(va urma)