[Alexa Visarion: (...) Cînd m-a plăcut o doamnă în America, m-am uitat la ea şi i-am spus: "Vino!" Şi ea mi-a zis "Eşti nebun, unde să vin? Eu trebuie să mă duc acasă, mă aşteaptă soţul". "Lasă-l". Şi a venit.]
Iuliana Iustina Stănculescu: Pentru dumneavoastră?
Alexa Visarion: Da. Pentru că nu era o întîlnire erotică. Era plăcerea de a fi împreună. Cînd le-am spus actorilor, (lucram Unchiul Vania), că eu mă duc dimineaţa, pe malul fluviului Ohio, în Louisville, Kentucky, şi că sărut un mesteacăn, ei au început să mă urmărească, să mă pîndească. Dar eu chiar mă duceam. Şi cînd m-au prins şi au văzut că e adevărat au început să înţeleagă altfel ce trebuie să facem la scenă. Dar eu, cînd sărutam mesteacănul ştiam că sunt privit şi atunci era şi adevăr şi joc. Cînd le-am spus, nu era un joc, ci o sugestie de înţelegere. Cînd m-au văzut, era un joc, un moment de spectacol.
I.I.S.: Văd în cîteva simboluri pe care le-aţi enunţat, o asemănare. Dar aş vrea să văd dacă şi dumneavoastră faceţi aceeaşi corelaţie. Ce legătură există între haiduc, păstrăv şi tigru?
A.V.: Păi cred că există o legătură pe care aceste fiinţe, aceste energii exprimate sub diferite măşti le au reacţionînd diferit. Au fost momente în care am trăit foarte greu. Cîteodată, făcînd sacrificii. Am crescut doi copii într-o cameră, cu igrasie de un metru şi jumătate pe pereţi, cu apă în curte, pentru că nu aveam niciun statut, eram student. Şi trăiam din bursă şi dintr-un ajutor pe care mi-l dădea socrul meu, de 360 lei, naşa mea de 350 lei, şi mama 300 de lei din care plăteam toate cheltuielile. Asta pînă cînd am ajuns regizor şi am reuşit să iau o leafă. O leafă de 1.200 de lei, îmi aduc aminte şi acum. Am căutat întîlnirile cu oameni şi cu locuri. Am fost de curînd la Machu Picchu. Acolo era legătura între şarpe, panteră şi condor. Şi am fost întrebat de o colegă: "Unde te simţi tu?". Din păcate nu pot să fiu condor. Cred că sunt pantera care sare, dar nu zboară. Nu sunt nici şarpele pentru că mi-e frică, dar nu mă ascund. Deci sunt panteră care are saltul, un anumit tip de agilitate şi un anumit tip de risc. Trăiesc din raportul spaimă - frică - echilibru. Scrisesem o dată în România Literară: Teama mea sunt temele mele.
I.I.S.: Foarte frumos.
A.V.: Există articolul. Şi în volumul Cortina de cuvinte.
I.I.S.: Eu găsesc că aceste trei sunt personificări ale vînătorului. Al celui care caută în acelaşi timp să vîneze, dar nu neapărat în mod agresiv, ci să descopere viaţa. Adică au o pulsiune, o energie fantastică.
A.V.: Asta a contat. Dar ştiu să privesc cerul. Ştiu să caut taina pădurii. Vreau să nu rămîn în ceea ce sunt. Teatrul m-a ajutat să caut personajele care, altfel, mi-ar fi venit probabil în suflet, din exces de alcool, din trăiri succesive exaltate, atunci cînd nu poţi să ai o constanţă, cînd devii personaj. Teatrul mi-a dat posibilitatea universurilor pentru a-mi alimenta lumea. Nu pot să montez orice. Nu pot să pun în scenă nici cea ce înţeleg foarte bine, cîteodată. Trebuie să simt cum se făptuieşte reprezentaţia.
I.I.S.: Deci vă trebuie partea aia de mistic.
A.V.: Pot să înţeleg, pot să vorbesc despre, dar nu pot ridic în picioare construcţia dacă nu locuiesc în structura ei. Trebuie să simt, trebuie să fie la nivelul tactil şi gîndul şi emoţia şi fapta.
I.I.S.: Senzorial.
A.V.: Da. Adică trebuie să simt rîsul, trebuie să ating lacrima. Probabil sunt un actor ratat şi atunci fac şi aici o echilibristică în gîndire scenică: pot să vorbesc destul de logic şi să pun şi accentele cum trebuie. M-a întrebat odată un reputat critic de film: "Nu ştiu de unde să te iau. Sursa ta e intelectuală?" Şi după aia, vorbind, i-am dat a înţelege fără să-i răspund direct că nu e intelectuală.
I.I.S.: Nu e, evident.
A.V.: Nu e. Şi ea căuta asta: să nu fie intelectuală. Adică, eşti un băiat citit, deştept, care face ce a citit? Şi tocmai asta nu era, nu. Era cu viscere, cu adîncime, cu tulburare dinăuntru, cu limpezime deasupra. Cu căutare între plus şi minus, cu un anumit tip de ritm. Ritmul tău. În filmul Înainte de tăcere, ritmul nu era cel obişnuit: mergi suuuuuuus, ai ajuns sus, vii pînă acolo, coborî jos, mergi sus şi coborî brusc jos şi, pe urmă, stai pe linie dreaptă! Tensiunea este cînd linia e dreaptă.
I.I.S.: Cînd nu ştii cînd mai urci.
A.V.: Şi cînd nu ştii ce se întîmplă. Şi pe ce treaptă eşti. Eu am fost bîlbîit, nu a ştiut nimeni niciodată.
I.I.S.: Deci un lucru pe care îl spuneţi în premieră.
A.V.: Nu a ştiut nimeni niciodată. Nu ştiu niciodată, înainte de a vorbi, nimic.
I.I.S.: Nu ştiţi înainte de a vorbi...
A.V.: Cînd am o întîlnire programată şi ştiu despre ce voi vorbi, îmi fac nişte jaloane şi le uit, dar, cînd păşesc încep să ştiu. Pot să mă duc unde vrei. Din frică. Nu din siguranţă, ci din nesiguranţă capăt certitudini.
I.I.S.: Dar frica...
A.V.: E frica de a nu rata.
I.I.S.: De a rata ce?
A.V.: Că exişti, că eşti.
I.I.S.: Nu aţi avea cum să...
A.V.: Nu e o frică din orgoliu, de a nu-mi rata numele de artist sau ceva în genul acesta. De a nu rata acel moment cînd tu... Dumneavoastră mă luaţi în serios pe mine acum?
I.I.S.: Eu?
A.V.: Dvs. mă luaţi în serios, nu?
I.I.S.: Eu încerc să-mi dau seama unde începe...
A.V.: Dacă mă luaţi în serios eu nu am voie să ratez clipa asta.
I.I.S.: Da, da vă iau.
A.V.: Păi în sensul ăsta vă spun. Deci, nu rezist la întîlniri decît atunci cînd sunt luat în serios. Cu umor, cu nuanţe, dar în serios.
I.I.S.: Am înţeles.
A.V.: Nu în sensul de a fi preţios....
I.I.S.: Da, da.
A.V.: Cred că orice întîlnire e o seducţie.
I.I.S.: Din partea dumneavoastră.
A.V.: Nu ştiu, orice întîlnire are o seducţie. Nu mă refer la seducţie erotică. Există o seducţie, o transmisie de mesaje la prim plan a vorbelor. De asta cînd îmi ia cineva un interviu îi zic dă-mi-l mie că nu aveţi cum să prindeţi în interviu cînd am făcut pauza. Cînd v-am privit în ochi. Cînd v-am desluşit surîsul. Dumneavoastră luaţi cuvintele înţelese şi cuvintele sunt altele, fără chipuri şi riscă să ascundă ceea ce e individualizat, personal, într-o discuţie. Şi atunci eu trebuie să-l rescriu, construind ca să zic aşa, alfabetul descifrării a ceea ce am spus cînd eram unul în faţa celuilalt.
I.I.S.: Atunci n-o să vi-l dau.
A.V.: Mai scot un cuvînt, mai pun un cuvînt. Aţi înţeles?
I.I.S.: Nu vi-l dau pentru că atunci activaţi masca, activaţi masca pe care o vreţi dumneavoastră.
A.V.: Altfel trebuie să mă creaţi dumneavoastră aşa cum mă ofer.
I.I.S.: Da.
A.V.: Trebuie să mă creaţi, trebuie spus şi ce se întîmplă în timp ce spun cuvintele.
I.I.S.: Mai spun.
A.V.: Cînd pun accente cînd fac meandre în care respiraţia întregeşte sensul. Revin teme care, rescrise, nu dau senzaţia de continuitate, ci dau senzaţia de repetabilitate.
I.I.S.: Depinde cine citeşte.
A.V.: Deci sunt multe de spus cînd vrei ca interviul să fie viu. Şi atunci e nevoie... Nu sunt deştept, ci sunt mărturisitor.
I.I.S.: Am înţeles. Dar...
A.V.: Nu te vindeci decît de boala de care suferi.
I.I.S.: Cred că... nu suferiţi neapărat de vreo boală cît de un dor de dvs.
A.V.: Nu am chemare narcisică, nu.
I.I.S.: Nu! Nu în sensul narcisic am zis. Că e eul acela narcisic probabil dar a fi confirmat dumneavoastră ca individ probabil. Pentru că....
A.V.: Aştept un răspuns, e adevărat. Aştept răspuns. Adică îmi place ecoul care ajunge undeva. Nu ecoul care se întoarce la mine... Caut dialogul.
I.I.S.: Prin dialog...
A.V.: Îmi place singurătatea, dar nu are o valoare în sine. Sunt un om singur, foarte singur în timp ce îmi iubesc familia, copii, prietenii cred în dragoste, teatru, viaţă, muzică, sport. Mă duc la stadion, ţip la meci. Mi-am plesnit un prieten care s-a bucurat cînd Rapidul a luat bătaie, m-am scăldat în bucurie cînd Simona Halep a nimicit-o pe Serena Williams.
I.I.S.: Da. V-aţi descoperit cine sunteţi cu adevărat? Pentru că am sentimentul că aţi fost întotdeauna pentru alţii.
A.V.: Nu m-am descoperit. Mi-e şi frică. Vedeţi apare mereu cuvîntul frică. Frica este un cuvînt... esenţial pentru mine. Frica şi dragostea dau viaţă trăirilor mele.
I.I.S.: Pentru că nu aveţi cum să aveţi alt sentiment, pentru că unde să vă uitaţi? Cineva trebuie să vă oglindească, şi cine va oglindit pînă acum? Pentru că fiecare şi-a trăit viaţa iar dvs prin extensie aţi trăit viaţa lor.
A.V.: Vă spun o întîmplare care are legătură cu ce e în vorbirea asta a noastră. Nouă, cînd l-a arestat pe tata, că l-a luat în diferite etape: 6 ani şi 8 luni, a făcut fără să fie condamnat. Apoi au venit condamnările. Mamei i se spunea mereu că e mort şi ea trebuia să spună că sunt copil din flori ca să nu fie dată afară din serviciu. Pe urma i-au dat drumu' şi după aceea a fost dat afară pe motiv că era deţinut politic. După aceea l-au reabilitat ca deţinut politic şi i-au dat permise CFR... şi după aia l-au arestat că a folosit permisele CFR care îi fuseseră date oficial. Şi la un moment dat, la a treia-a arestare, ne-au luat tot din casă. Tot! De la pat la aragaz, de la pian la butelie... iar procesul nu a fost la tribunal ci la Casa Armatei, ca să reacţioneze poporul. Era o dorinţă de a ne umili şi distruge. Procurorul pe care eu nu ştiam că e procuror, m-a întîlnit pe stradă şi m-a întrebat: "Ce faceţi?", "Bine" i-am răspuns eu. "Să ştii că oameni mîndri ca tatăl dumitale pînă ce nu îi pun cu botul pe labe, nu mă las!". A simţit el nevoia să-mi spună acest lucru. Procurorul R. Bun! Nu asta e important. Important e că tatăl meu a putut în clipa aceea, vînzînd o casă să aibă 80.000 de lei la CEC. 80.000 lei în '64, erau bani. Erau la CEC, deci erau la stat. Cînd au început anchetele, tata a venit la Bucureşti şi a scos aceşti bani de la CEC. Ca să-i scoată de la CEC trebuia să sune filiala din Bucureşti la Botoşani unde fuseseră depuşi banii ca să vadă dacă era vreo problemă. A avut noroc, i-a putut scoate, iar peste două ore procurorul a ordonat sechestru total...
I.I.S.: Închiderea contului.
A.V.: Sechestru. Deci el a reuşit să-i scoată, aceşti bani i-a pus într-o pernă ca într-un film de duzină, şi mi i-a dat mie în custodie, unui băiat de 17 ani. În timpul ăsta am intrat la facultate, m-am căsătorit aşa cum v-am spus. Cînd s-a intors tata a găsit 1.000 lei lipsă că pusesem conducta de gaze în garsoniera părinţilor.
I.I.S.: Şi v-a întrebat ce-i cu mia aia?
A.V.: Nu m-a întrebat nimic, nu m-a întrebat nimic. Dar nu se aştepta să mai găsească banii, dar eu nu puteam decît să îi păstrez.
I.I.S.: I-aţi conservat. N-aţi putut intra în ei.
A.V.: În timp ce au fost zile cînd mîncăm coajă de pîine. Ba, o dată, cu un prieten, am găsit mălai şi am încercat să facem nişte turte de mălai şi nu ne-au ieşit. Dar ne amuzam. Dar aceşti 80.000, fără 1.000 din care am pus conductele, i-a găsit. Deci, e un mod de a fi care arată partea de responsabilitate şi de risc din viaţa mea. Cînd trebuie să faci ce e adevărat şi demn. Era normalitatea care mă întreţinea.
I.I.S.: Dar ce sens aţi dat faptului că aţi prezervat acei bani?
A.V.: Au avut sensul că el nu stătuse degeaba în puşcărie.
I.I.S.: Şi o făceaţi pentru dumnealui.
A.V.: Pentru casă, pentru noi... da. Nu a fost un fapt menit să aducă laude. Şi mie, şi lui ni se părea firesc. Cînd m-am dus la Poarta Albă, la vorbitor, mi-a spus: "Băiete!" (relaţia noastră a fost marcată de anii de detenţie, eu îi spuneam "dumneavoastră"), "Băiete, am auzit că te-ai însurat. E bine, nu?" I-am răspuns: "Da, tată". Tatăl meu nu a vorbit cu mine 6 luni cînd Veronica a rămas gravidă a doua oară. Şi mi-a spus: "Am crezut că sunteţi oameni serioşi. Doi copii acuma?" Deci partea asta de ridicol conţinut în dramatism a funcţionat întotdeauna. Eu înţelegeam altfel. În acelaşi timp, cînd tata a venit la Casandra, la premiera mea mi-a dat nişte bani să mă duc cu actorii la o bere, toţi băieţii mi-au zis: "Băi, taică-tu e cineva!". Iar pe mama cînd am scos-o la masă, eram deja regizor, cînd ne-am întîlnit cu Florin Zamfirescu şi cu alţi colegi de-ai mei la restaurantul "Cina", a vorbit mama cu ei şi atunci Florin mi-a zis: "Dacă vine maică-ta a doua oară, te-a ras."
I.I.S.: Da, dar asta nu era viaţa dvs. Era viaţa altora şi musteaţi de viaţa altora.
A.V.: Poate aşa e, poate nu am viaţă.
I.I.S.: Cum? Dacă aş avea o oglindă v-aş pune-o acum în faţă şi v-aş întreba: cum v-aţi vedea? Îl citaţi pe Steinhardt la un moment dat şi am realizat că sunteţi credincios. Moldovean, curat la faţă...
A.V.: Am fost şi la muntele Athos.
I.I.S.: Păi şi faptul că aţi făcut legătura dintre....
A.V.: Eram credincios de dinainte, eram credincios că nu puteam altfel.
I.I.S.: Dar cînd a început? Cum a început să credeţi? Cînd aţi ştiut că Dumnezeu e acolo?
A.V.: N-am ştiut niciodată că nu cred. Niciodată n-am ştiut asta.
I.I.S.: Aţi avut vreun moment de confirmare?
A.V.: Da.
I.I.S.: Puteţi să-mi povestiţi? Dacă nu-i prea privat.
A.V.: Nu... dar l-am mai spus.
I.I.S.: Nu-l mai spuneţi.
A.V.: Eu dacă nu intrăm la facultate, mă lua în armată. Dacă mă lua în armată, pierdeam tot. Dădusem la facultate, la Regie de film şi am picat şi mi-au spus să revin şi la anul, ştiţi povestea...
I.I.S.: Da, da.
A.V.: Şi atunci mi-a apărut Maica Domnului în vis şi mi-a zis că intru.
I.I.S.: Dar lucrul ăsta l-aţi spus, cu Maica Domnului?
A.V.: Da, cred că da. Nu ştiu dacă l-am spus aşa de tranşant. Poate l-am spus, dar cred că... spunîndu-l atît de tranşant el poate să cadă în derizoriu.
I.I.S.: Am înţeles. Şi probabil....
A.V.: Şi probabil că am avut o viziune... N-ar fi trebuit să-l spun. Dar, în acelaşi timp, dacă nu l-aş fi spus, îmi aparţinea numai mie. Dacă îl spun, poate cineva îl poate folosi ca ajutor sufletesc.
I.I.S.: Îl mărturisiţi.
A.V.: Da, îl mărturisesc. Şi poate cuiva îi dă sprijin.
I.I.S.: Da.
A.V.: Îi dă sprijin. De asta l-am spus. Nu l-am spus doar ca să-l spun.
I.I.S.: Deci aveaţi evlavie la Maica Domnului şi aveţi?
A.V.: Pînă la un moment dat, Dumnezeu era Maica Domnului. Asta legat tot de copilărie...
I.I.S.: Şi de mama. Şi de ideea de mamă, da.
A.V.: La un moment dat, probabil după 50 ani, e Maica Domnului împreună cu Iisus. Şi am învăţat acea rugăciune pe care nu am spus-o decît acum, la bătrîneţe: "Miluieşte-ne pe noi păcătoşii, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Dar eu spun numai, Miluieşte-ne pe noi păcătoşii, căci mă gîndesc la toată familia.
I.I.S.: Nu pot să cred că nici Rugăciunea Inimii nu o spuneţi corect (zâmbesc)!
A.V.: O spun şi cred că nu e numai pentru mine.
I.I.S.: Foarte frumos. Ştiţi că rugăciunea părinţilor este una din cele mai puternice rugăciuni. Rugăciunea de mamă este cea mai puternică.
A.V.: Mai e ceva: nu sunt habotnic în credinţă.
I.I.S.: Da, nu am nicio îndoială în sensul acesta.
A.V.: Şi vreau să înţeleg şi pot să înţeleg şi citesc lucruri care sunt blasfemice din punctul de vedere al credinţei şi al dogmei religioase. Dar, pot să înţeleg. Cred că am avut, şi am din ce în ce mai puţin, momente în care Duhul face legături. Înţelegeţi?
I.I.S.: Da
A.V.: Dar astea poate că mi s-au dat şi ajunge. Pentru că puteam, de exemplu, să privesc spre icoană şi icoana să se lumineze.
I.I.S.: Dar asta este o minune pe care o vedeţi.
A.V.: Am aflat mai tîrziu din cărţile părintelui Cleopa că nu Dumnezeu ci slava Lui face acest lucru. Nu mai sunt curat, am fost foarte curat. Nu mai sunt curat nu pentru că fac lucruri urîte. Nu. Nu mai sunt curat pentru că atunci cînd făceam lucruri urîte chiar eram curat. Acum cînd fac lucruri curate, le ştiu. Le simt şi le ştiu. Mă schimb, pregătindu-mă. Inocenţa a luat cu ea înălţarea. A rămas credinţa, singură cu mine.
I.I.S.: Pentru "marea călătorie" (precum zicea Zoe Dumitrescu Buşulenga)?
A.V.: Da. Probabil că mi s-a dat, nu în mod religios direct, dar tot de la Dumnezeu era. Mi s-a dat să aflu adevărul despre cine sunt, ce trăiesc. Adevăr dureros! Şi sfîşietor. Dar care m-a întărit şi mi-a dat întregirea.
I.I.S.: Cum interpretaţi faptul că noi ne mîntuim singuri, dar nu de unii singuri?
A.V.: (suspină) Există un confort al singurătăţii. Există un anumit tip de... Pînă la urmă comunicarea face parte din dialog iar dialogul, pe cît îl ştiu eu, la putinţele mele reduse, e parte din teatru. Şi cîteodată fug de teatru. Cîteodată fug de teatru... Ambiţia reală în mine e să pot spune ceva o dată şi gata!
I.I.S.: Şi "gata" în sensul "să nu mai urmeze nimic"?
A.V.: Nu, să fie totul. Şi să fie totul. Să spun acel lucru simplu. Care îl caut tot timpul şi nu reuşesc. Da, sunt în răspîntie.
I.I.S.: Puteţi să-i spuneţi lui Dumnezeu.
A.V.: Poate nici nu trebuie. Nu poţi să ieşi şi să te bălăcăreşti şi în artă, şi în plăcere şi în histrionism şi, în acelaşi timp, să vrei să întreţii un sacru printr-un mod de intensitate a trăirii profane şi să şi reprezinţi asta. Trebuie să ţi-l asumi. Deci, există sfinţenie în viaţă în momentele cele mai obişnuite. Cum există respiraţia aia care te ia... Cînd îţi vine sufletul la gură cum se zice. Ai sufletul pe buze.
I.I.S.: Sunteţi un om frumos?
A.V.: M-am urît.
I.I.S.: Aici nu ştiu dacă pun semnul întrebării sau exclamării.
A.V.: M-am urît, nu mă puteam suporta.
I.I.S.: Cînd?
A.V.: Mulţi ani. Între timp, m-am obişnuit cu mine. Nu cred că sunt un om frumos. Cred că sunt un om care are momente cînd se face frumos. Că pot să spun într-un fel anumite lucruri. Pot să transmit ceva.
I.I.S.: Dar cum sunteţi în mijlocul....
A.V.: Hai să-ţi spun altceva! Că pot să am farmec. Că frumos nu pot să spun că sunt, dar pot să am farmec. Nu mă refer la... Farmec! Farmec înseamnă să transmiţi ceva, să dai ceva. Să aibă nevoie celălalt de tine. Să poţi să spui. Să treci. Îmi spunea, iar o persoană mult mai în vîrstă decît mine. "Vii cu ochii ca două bîrne înăuntrul meu în mine" Aşa era o dată. Acum mi-e frică de asta pentru că mi-e frică de bătrîneţea fardată. Poate zice oricine: "Ia uite domnule! Moşul ăla se uită la mine aşa... ca la tinereţe!" Întîlnirea cu o femeie poate fi şi o întîlnire erotică ne-erotică.
I.I.S.: Nu aţi vrut să acceptaţi?
A.V.: Adică e o întâlnire care poate să aibă strălucire şi fără un act erotic.
I.I.S.: Din care să se creeze ceva...
A.V.: Da! Cînd se întîlneşte un bărbat cu o femeie, eu sunt bărbatul, persoana din faţa mea e femeia. Şi trebuie să se simtă acest lucru.
I.I.S.: Trebuia să o dominaţi ca prezenţă?
A.V.: Nu ştiu dacă e neapărat vorba de dominare, e despre ceea ce spuneam: e "a seduce". A intra în ea, a umbla. A nu te uita în afara sufletului ei. De asta, am fugit de femei. Nu sunt un cuceritor, am fugit de femei, mi-a fost frică de femeile care agresau. Care luau acest fel de a fi la propriu. Înţelegeţi? Adică... m-a tentat zona asta incertă. Atingerea, privirea. Întîlnirile bogate, spuneam că sunt, atunci când eu puteam să spun din Eminescu o strofă, şi ea, o altă strofă... După aia, s-a rezolvat uman, misterul. Dar întîi, se deschidea sufleteşte ceea ce trăiam. Pînă la urmă cred că sufletul e viu în mine tot timpul. Şi nu stă deoparte. Sufletul! Şi îl simt, pot să-l simt. Şi din suflet plec eu spre teatru.
I.I.S.: Mă consider un intervievator...
A.V.: Nu o să puteţi scrie nimic din cea ce v-am spus. Nu aveţi cum! Nu o să aibă nimeni nevoie de ăsta.
I.I.S.: Ba nu este adevărat!
A.V.: Ba da, vă spun sigur.
I.I.S.: Ba da, nu pot să cred aşa ceva.
A.V.: Vă spun sigur.
I.I.S.: Ba da. Inclusiv replica asta o scriu să ştiţi.
A.V.: Nu o să aibă nimeni nevoie.
I.I.S.: Aţi fost dumneavoastră?
A.V.: Nici nu aveam cum să fiu altcineva. Suntem în săptămîna Patimilor, nici nu aveam cum să fiu altcumva. Numai că m-aţi dus spre acel ceva în care eu am intrat imediat, cu plăcere, dar de care nu are nimeni nevoie. Ştiţi, aici la UNITER, confesiunile sunt profesionale...
I.I.S.: Ba da, pentru că UNITER-ul premiază, pe lîngă artist, şi omul. Şi ei au fost foarte deschişi la subiectul acesta. Domnule Alexa, aceste interviuri sunt luate de un om care nu este un "om de teatru". O spun cu ruşine, în din timpul facultăţii am fost la foarte puţine piese de teatru.
A.V.: Nici eu nu m-aş duce.
I.I.S.: La filme, aşa şi aşa.
A.V.: Ştiţi...
I.I.S.: Dar îmi place foarte mult să întîlnesc dincolo de Persona, omul. Cine e omul.
A.V.: Eu nu cred că o să fie încîntat cineva dacă o să apară ce am vorbit. Dar, dacă o să apară, probabil unii oameni o să citească.
I.I.S.: Sunt foarte convinsă că o să citească.
A.V.: Pentru că o să li se pară ceva foarte apropiat de ei şi ei nu puteau să spună acest lucru. Pentru că eu nu sunt altceva decît... o picătură. Apa-i mare.
I.I.S.: Noi suntem formaţi din picături.
A.V.: Şi e aceeaşi. Am pus într-un film o replică care mi-a venit undeva văzînd oceanul. Şi anume că, într-o relaţie de dragoste, poţi să-i spui cuiva şi să o învălui: "Eşti ca apa! Mereu aceeaşi şi niciodată la fel!"
I.I.S.: Foarte frumos. Eu vă mulţumesc şi oricum...
A.V.: Să vă meargă bine.
I.I.S.: Sunteţi omul fascinant. Personal, mă consider un intervievator n-aş spune chiar începător, nici extraordinar de experimentat. Dar, un lucru ştiu cu certitudine despre mine: nu mă las sedusă simplu. Şi, cu toate acestea, m-aţi sedus. Ştiţi de ce spun m-aţi sedus? Pentru că simt nevoia să continuăm discuţia.
A.V.: Nu eu... Sinceritatea... Şi mai e ceva. Asta probabil că am început să ştiu în timp ce nu exersez profesia. Cade bine pe mine ce spun din suflet. Înţelegeţi? Cade bine. Există un control instinctiv care lasă replica să capete contur. Pentru că, o dată dacă schimbi ceva, o dată dacă pui accentul, dacă schimbi ritmul, nu mai e acelaşi lucru. Exact cuvintele acestea mor! Sufocate.
I.I.S.: Eu vă înţeleg şi mai este ceva: vă observ.
A.V.: Umblu la zone care sunt interpretabile şi le pun semne, lăsîndu-le în aer. Adică mă bucur cînd risc.
I.I.S.: Sunteţi deschis. Şi vă mai văd din încleştarea dinţilor. Ştiţi cum sunteţi? Sunteţi Trixter. Adică sunteţi şi aşa, şi aşa. Să vedem, cum îţi convine mai mult? Ia ce îţi place.
A.V.: Cîteodată da, cîteodată nu. Acum nu am făcut acest lucru. Cîteodată iau şi sub control discuţia. Nu a fost cazul acum.
I.I.S.: De ce nu a fost cazul acuma? De ce v-aţi lăsat?
A.V.: O să spun de ce şi nu cred că e adevărul dar e o parte din adevăr. Există un anumit tip de oboseală astăzi pentru mine. Am fost la repetiţii, am repetat la Radio, am pus în alertă nişte actori. La rîndul lor, actorii aveau problemele lor. A trebuit să trec peste. M-am dus la Teatrul Naţional. Am făcut un nou text de spectacol la care lucrasem. Eram contra timp. A trebuit să dau interviu omului care m-a ajutat la Teatru Naţional pentru că la rîndul lui l-am obligat acum 2 ani să se facă student la 45 de ani. Şi să facă operatorie. Un interviu pentru cineva care a filmat cu mine, un operator, Nicu Stan, la debutul meu. Am dat aseară interviul, dar nu mi-a plăcut cum eram îmbrăcat cînd m-am uitat acasă, pentru că aveam un tricou şi o haină care nu dădeau bine pe mine în acel moment.
I.I.S.: Nu pot să cred! Nu vă dau transcriptul interviului să-l citiţi. Vă garantez! (zîmbesc). Sunteţi singurul căruia nu o să-i dau interviul. Pentru că asta faceţi.
A.V.: Vreţi să vă spun ceva?
I.I.S.: Ce?
A.V.: O să mi-l daţi pentru că ne privim...
I.I.S.: Da sunt convinsă. Pentru că e parte din protocol. Ştiţi de ce?
A.V.: Şi eu nu o să umblu dacă îl scrieţi atît de bine încît să fim amîndoi vii în el. Înţelegeţi ce spun... pentru că asta este un lucru important. Să fim amîndoi. Dar să fiu şi eu, nu cel care a fost prezent, ci cel care rămîne prin povestirea dumneavoastră. Pentru că pînă la urmă vorbesc eu, dar e o povestire despre viaţă.
I.I.S.: Da, dar mie îmi place foarte mult să transpun omul direct, nu...
A.V.: Da, dar numai că trebuie să-l prindeţi!
I.I.S.: Încerc să-l prind.
A.V.: E, aici e problema...
I.I.S.: Şi haideţi să vedem.... (sună telefonul)
A.V.: Vedeţi, telefonul sună acum. Nu a sunat pînă acum.
I.I.S.: Exact!
A.V.: Ia să văd cine e.
I.I.S.: Sunteţi persoana cu care am vorbit cel mai mult. Dar asta nu înseamnă că...
A.V.: Sunt bătrîn de asta... Glumesc! Trebuia respectat şi vorba şi tăcerea. Deci eram foarte obosit, deci nu am vrut să iau sub control şi a mai fost ceva... Nu m-a surprins, dar în acelaşi timp, m-a făcut să mă abandonez şi ce am vorbit ca să-ţi spun direct. Adică a fost şi surpriza întîlnirii pentru prima dată cu cineva care nu mă ştie decît din auzite sau din văzute... undeva într-o fotografie...
I.I.S.: Ştiţi că nu ştiam absolut nimic despre dumneavoastră. Nimic. A trebuit să selectez dintr-o listă de oameni care au avut legătura cu UNITER-ul timp de 20 ani. Şi atunci am spus că numele ăsta l-am mai auzit, Alexa Visarion, dar sincer am spus aşa: "Mă duc."...
A.V.: Ceea ce este important e că oamenii sunt diferiţi şi totuşi pot fi împreună. În contextul acesta poate să apară şi altceva în cele scrise. Cred că există multe lucruri care trebuie tăiate şi schimbate în interviu, legate altfel, pentru că ele au fost şi pierdute din mînă din cauza acestei stări... neclare, nedefinite de comuniune.
I.I.S.: Şi eu tocmai din această cauză, nu am să le tai. Pentru că şi pierderea aia şi revenirea aia. Şi tot, tot, tot, sunteţi dumneavoastră. Şi asta a fost minunat. Eu am zis...
A.V.: Înainte să vin la această întîlnire am sunat acasă, sun întotdeauna acasă....
I.I.S.: Şi spuneţi unde mergeţi?
A.V.: Indiferent unde merg sau unde ajung. La Botoşani sau la Gruiu, la New York sau la Ottawa. Şi acum am zis, am şi eu o întîlnire pentru UNITER. Şi vezi că, dacă mor... Acum 5 zile mi-au adus nişte mesteceni de la Piatra Neamţ, de la un prieten din copilărie cu care am fost la muntele Athos, nişte mesteceni. Cînd i-a adus, i-am spus Veronicăi: "Sădeşte-i în curte ca nu vreau să-i duci la cimitir. Că dacă îi văd la cimitir îi fură". Am venit aici şi am zis vezi că... am o stare bună, cred că aş putea muri acum. După ce am vorbit. Tot timpul mi-a fost frică să mor într-o stare proastă, să mai am şi crize... Aş vrea să mor suspinînd, şi nu horcăind. Aş vrea să mor ca o respiraţie curată, proaspătă. Şi am mai spus, nu poţi să duci mestecenii la cimitir, aşa fără mine.
I.I.S.: Mă bucur să aud că aţi avut, să zicem, acest insight. Da, nu mi-ar fi plăcut să muriţi, în acelaşi timp mi-ar fi plăcut să muriţi ca să rămîn şi eu cumva în istorie.
A.V.: Asta îmi place... Ştii mă întreabă unii "aţi vrea să faceţi din nou meseria asta dacă aţi mai trăi o viaţa?" "Nu." Răspund. "Nu, pentru că vreau altceva"... Despre teatru parcă ştiu ceva... puţin de tot... Şi... nu mai vreau.
I.I.S.: Nu?
A.V.: Nu!
I.I.S.: Dar ce v-ar plăcea să vă faceţi? Călugăr?
A.V.: Călător printre stele. Să merg pe o altă planetă.
I.I.S.: Cosmonaut!!!
A.V.: Da, dar nu să fac din asta o profesie. Să merg pe o altă planetă, cum ai pleca cu vaporul. Să înveţi asta şi să te duci pe Venus, de exemplu. Pe Marte am mai spus altădată.
I.I.S.: Eu vă spun că legătura dintre haiduc, păstrăv şi cosmonaut este tot exploratorul.
A.V.: Ştiu să ghicesc în palmă. Crezi?
I.I.S.: Nu.
A.V.: Eu nu o să ghicesc acum. Dar vreau să spun că ştiu să ghicesc în palmă în timp ce nu ştiu să ghicesc. Şi o să-ţi povestesc întîmplarea. Zburăm spre China. Prin '94. Şi un avion cu escală la Karachi şi după ce am ajuns după 7 ore de zbor, i-am spus unei stewardese, să-mi mai aducă o sticluţă de vin roşu. Şi a venit îmbufnată la mine. I-am spus: "O plătesc doamnă." S-a uitat aşa... la mine aşa şi nu mi-a adus nimic. "V-am rugat o sticluţă de vin." Şi ea n-a zis nimic. Sunteţi supărată, de 5 ani sunteţi supărată... I-am zis strîngîndu-i mîna şi uitîndu-mă în palma ei... "E cam vraişte totul..." Şi nu am apucat să zic mai multe că ea s-a blocat şi mi-a spus: "De unde ştiţi? Se vede acolo?" Doamne, de unde mi-a venit mie să-i zic de cinci ani? A venit apoi cu două sticluţe de vin.
I.I.S.: Nu...
A.V.: S-a aşezat aşa pe marginea scaunului şi m-a întrebat: "De unde ştiţi că de 5 ani?". "Am văzut în palmă, uitaţi-vă în palmă." I-am strîns mîna şi am urmărit liniile vieţii şi norocului. Eu nu ştiu să ghicesc, dar mi-a venit aşa, acolo, în aer. Intra în discuţie şi profesia de regizor, am simţit emoţia ei, frămîntarea. M-am uitat în palmă din nou, m-am uitat în ochii ei şi am început să-i zic ce nu avea legătură cu palma ei sau cu ochii ei. I-am spus: "Acum cinci ani aţi făcut o mare prostie." A început să lăcrimeze.
I.I.S.: Săraca.
A.V.: Acum cinci ani, aţi crezut că faceţi un lucru bun şi era o mare prostie.
I.I.S.: Ce?
A.V.: A plecat şi a mai venit cu două sticle de vin. "Doamnă, nu de asta v-am cerut vinul." "Ce aţi făcut?" îi zic.
I.I.S.: Nu pot să zic...
A.V.: Aţi divorţat? "Da. Şi v-aţi recăsătorit cu un tîmpit." A început să plîngă. Şi zic: "Da, da. Aveţi şi un copil sau doi? Spune: "Da un copil, acum... al doilea." Şi eu: "E rău, nu? Şi unde e tîmpitu'?" "Pilotează avionu'" zice!
I.I.S.: (zâmbesc)
A.V.: Deci, nu ştiu de ce i-am spus ce i-am spus.
I.I.S.: Asta zic de v-a venit cînd v-a venit.
A.V.: Iar cînd m-am întors din China, toate stewardesele mă salutau şi eram undeva în spate căci uitasem eu povestea, că nu stai în China să te gîndeşti ce ai făcut în avion. Şi, o fi cineva cunoscut, o fi... Cum ne-am ridicat în aer s-au repezit: "Ne ghiciţi şi nouă?". "Poftim eu nu ştiu să ghicesc." "Păi cum că mi-a zis colega că i-aţi spus tot!" "I-am spus, dar nu ştiu să ghicesc." "Dar v-aţi uitat în palma ei." "Da m-am uitat în palma ei." "Nu vreţi acuma" şi-mi întind palmele una după alta, trei doamne emoţionate... zice. "Trecem peste Himalaya? Nu, la întoarcere o luăm pe jos, peste Calcutta." "Păi doamnei i-am citit în palmă pentru că am survolat Himalaya. Acum nu se mai poate".
Gata, bine, v-am bătut la cap destul.
I.I.S.: Nu m-aţi bătut la cap. A fost o plăcere. Dumneavoastră mergeţi la Cluj?
A.V.: Plec la Cluj marţi.
I.I.S.: Şi unde locuiţi de obicei?
A.V.: Unde stau? Unde locuiesc de obicei? În Bucureşti. Acolo lîngă Arte Plastice, lîngă Academie într-un apartament. Dar am şi o casă la ţară. De asta am zis de mormînt la ţară. La Gruiu, unde e îngropat şi Ştefan Iordache. Am ajuns, datorită lui Ştefan şi a Mihaelei acolo. Mi-am luat şi loc de veci pe deal, lîngă mormîntul lor. Mestecenii nu erau metaforă. Sunt şapte şi cresc în curte. Firavi şi frumoşi...