Iuliana Iustina Stănculescu: Am zis: hai să ascultăm oamenii de după personaj, oamenii de după scenă, oamenii de "după" să vedem ce rămîne "după". Dacă rămîne ceva sau, cum aţi ajuns acolo dumneavoastră, ca om de teatru, ca om de film, ca om...
Alexa Visarion: Aş începe spunînd că m-a ajutat Dumnezeu să am atîta minte şi putere în suflet să ştiu... că nu ştiu. Să încerc să trăiesc căutînd rosturi şi înţelesuri. Nu aveam talent, aşa, în general, pentru că dacă aş fi avut talent, în general, şi opţiunile ar fi fost, poate, cuprinse de un alt tip de frison tainic. În mine, din copilărie, a contat relaţii dintre contrarii. Sunt născut undeva lîngă Botoşani, deci era firesc să ştiu poezia lui Eminescu, din copilărie. Era firesc să caut ca un traseu de iniţiere inconştient, locul care să mă inspire avînd modelul Eminescu. Fugeam de la şcoală, mergeam prin pădure pînă la Ipoteşti, stăteam pe malul lacului şi atunci învăţam "Lacul" sau "Floare albastră", învăţam poeziile acolo... în linişte.
I.I.S.: Experimentînd lacul.
A.V.: Fiind, participînd la ceva care venea din două surse: sursa transfigurată în expresie poetică a lui Eminescu şi sursa organică, naturală a spaţiului. Şi atunci, trăind în aceste contrarii, şi plăcîndu-mi contrariile, mi-am dat seama că multe lucruri pe care mi le doresc nu le pot face. De exemplu, aş fi vrut să cînt, dar ce ieşea, nu era cîntec, ci o dorinţă de a cînta. Voiam să mă fac profesor de poezie pentru că, imitînd paşii lui Eminescu, credeam că pot şi eu să spun ceva. Această candoare juvenilă şi acest mod de a te implica în orizonturi mai bogate decît ale tale erau şi un mod de evadare, pentru că, am avut o copilărie fericită, îmbibată de nefericire: tata arestat, mamă hăituită de cei care voiau neapărat să o umilească spunîndu-i că e nevasta unui deţinut politic, duşman al poporului. Deci, toate aceste lucruri au creat un dublu în copilăria mea, un dublu care cauta refugiu undeva şi refugiul era în dilatarea realităţii. Realitatea se dilata... umblam după morţi, căutînd să văd dacă după înmormîntare dacă omul dă vreun semn de acolo, din adînc, ascultam sunetele de clopot aşteptînd tot timpul să văd cît ţine ecoul lor. Am crescut cu un anumit sentiment de solidaritate legat de femeile singure, de mame. Aşa eram, asta era starea mea. Atunci înţelegeam altfel rugăciunea. La icoana Maicii Domnului aveam smerenie, linişte, curăţenie. Toate acestea erau amestecate în mine, şi au creat un anumit tip de vibraţii. Acestea s-au transformat, pe de-o parte, în ceva care trebuia ţinut, reţinut, ascuns şi ceva care trebuia eliberat, scos, arătat, acel ceva care să comunice, să dialogheze. Deci, a apărut un tip de histrionism. Histrionism care se referea, pe de-o parte, la posibilităţile mele de apel la inocenţă, de a fi prezent de a-mi deschide copilăria dincolo de spaime spre rost, spre crez. Aveam un rol. Eram singurul bărbat dintr-o familie cu doi membri: o femeie tînără, mamă şi un copil care era şi sprijinul şi povara. S-a creat înăuntrul meu acel sentiment dureros, dureros şi egoist de posesie. Nu o lăsăm pe mama să plece nicăieri.
I.I.S.: Am auzit asta şi îmi aminteşte de Oedip.
A.V.: Da, nu o lăsăm pe mama să plece nicăieri. Pentru că nu era numai să fiu cu ea, ci să nu fie cu alţii. Aici era toată....
I.I.S.: ... gelozia...?
A.V.: Poate... un fel de gelozie care se referea la faptul că şi ea îmi solicita totul şi eu eram numai al ei. Şi atunci, la acest tip de regulă de convieţuire, răspundeam cu aceeaşi patimă. Deci toată această copilărie, mediul, frustrările, au creat un anumit tip de dedublare, cum spuneam, interioară. Cineva care voia să fie ceva şi, în acelaşi timp, nu putea acest lucru decît jucîndu-se.
I.I.S.: Da, este minunat că aţi ieşit prin joc din această condiţie, pentru că pericolul era să vă înstrăinaţi exact de relaţia de care îmi spuneţi.
A.V.: Mama avea şi talentul de a provoca comicul şi tragicul deopotrivă. Mama era un personaj care a rezistat trecînd prin multe, ştiind că nu are voie să piardă. La rîndul ei, rămăsese orfană de mamă la 7 ani, crescuse ca singura fată între 2 fraţi care erau mai mici cu 2 şi 4 ani, cu un tată care era bolnav şi care avea nostalgia unei ţări de unde plecase şi care era ţara lui, ţara noastră, dar era dincolo de frontiere. El era venit din Basarabia. Îl chema Teodosie Bulăievschi (Fedea era alintul) şi venea dintr-o lume în care nu i se mai dădea voie să se întoarcă pentru că între timp era blocat şi era graniţă. Aici el era "rusul", cel venit de dincolo, cu toate că era român. Şi atunci, mama mea însăşi a crescut cu o obsesie a responsabilităţii pe care mi-a transmis-o şi mie. Eu pot să fac zeci de lucruri care sunt anapoda, pot să greşesc dar nu pot să întârzii la o întîlnire, nu pot să fac rău dorind acest lucru şi nu pot să mint, pentru că mă înroşesc. Mă înroşesc imediat. Ei, toate acestea au făcut ca teatrul să vină, prin actorie, deci prin nevoia de joc, cum spuneam, de interpretare, de apărare, un mod de a rezista. Luam mai multe piese de autori diferiţi şi citeam împreună cu un prieten, fiecare citind din piesa lui. Ieşea, ca să zic aşa, o "literatură post postmodernă", un colaj...
I.I.S.: Un colaj...
A.V.: Un colaj, dar eu făceam lucrul ăsta mai mult din plăcerea de a inventa. Viaţa, în sine, cum era, era frumoasă pentru că nu o vedeam chiar pînă la capăt. O inventam. O făceam a mea bineînţeles instinctual. Voiam să fiu şi inginer silvic, îmi plăcea pădurea. Voiam să mă fac haiduc... Toate lucrurile acestea se concretizau, se adunau în ceva care îmi era posibil, îmi era la îndemînă: jocul! Prin joc - teatrul, prin teatru - am ajuns la ceea ce este tainicul lui. Teatru înseamnă de fapt un dialog cu lumea ca să zic aşa. Încercarea de a găsi şi a pune întrebările cele adevărate, cele profunde. Spectacolul înseamnă capacitatea întrebărilor de a avea ecou, spectacolul înseamnă în plus o folosire de mijloace, de soluţii. Mă interesează spectacolul, pentru că nu se poate teatru fără spectacol. Teatrul l-au născut grecii în epoca în care zeii erau părtaşi la poveştile oamenilor, iar spectacolul l-au impus romanii... pentru că poveştile fuseseră spuse deja şi acum se căutau imagini pentru ele.
I.I.S.: Deci spectacolul e, cumva, superior teatrului?
A.V.: Nu superior, parte...
I.I.S.: Integrat?
A.V.: Inferior prin explicaţie, dar, spectacolul fascinează, teatrul înfioară sau tulbură, exploră, destăinuieşte. Spectacolul relaxează, provoacă şi implică. Teatrul nu te obligă la implicare, te trimite spre gînd, spre meditaţie.
I.I.S.: Deci este o formă introvertă şi una extravertă.
A.V.: Da. E o jumătate dintr-un întreg. La rîndul lui, spectacolul trebuie să se transforme, în contactul cu publicul, în teatru. Pentru că numai atunci are valoare. Dacă spectacolul rămîne în sine, atunci e o distracţie chiar dacă e şi profundă. Ca să devină distracţie con-substanţială meditaţiei, el se transformă din nou în teatru. Şi pentru asta trebuie să fie şi publicul partener-implicat, şi pentru asta publicul trebuie să aibă talent.
I.I.S.: Ce frumos spus! N-am mai auzit această perspectivă.
A.V.: Da, trebuie să aibă talent. Ei, noi acum suntem la UNITER şi vorbim despre ceva care înseamnă o familie, familia artiştilor din teatru, o familie pe care am cunoscut-o, visînd-o întîi, gîndindu-mă la ea, dorind-o şi neştiind-o cînd eram copil... După aceea am fost primit în această familie, familia artistică de aici şi de peste tot. Ca artist de teatru am avut aceeaşi substanţă de reflexie: universul Shakespeare şi investim în Shakespeare. Universul Cehov şi investim în Cehov. Universul Caragiale şi investim în acesta. E poate singura familie care a rămas nobilă în acest moment al vieţii contemporane. E unica familie care nu poate trăi din slugărnicie. E singura familie care nu poate să parvină decît prin valoare, prin nobleţe. Şi este singura familie, în care ca să fii tu însuţi pentru a-i aparţine.
I.I.S.: E foarte greu să fii tu înainte.
A.V.: E foarte greu, dar teatrul te ajută să te defineşti, iar dacă şti cum eşti, nu mai faci teatru.
I.I.S.: Şi ce faci?
A.V.: Vorbeşti despre el. Aici e o chestiune foarte interesantă: pentru că energia... teatru se face prin energie şi energia teatrului vine din trei surse (zice pentru sine: Psihologie, nu altceva... zâmbeşte)
I.I.S.: E foarte bine, spuneţi-mi pentru că mă interesează....
A.V.: Şi sursele teatrului vital... Uite, între 18 şi 40, 40 şi ceva de ani se întîmplă totul. Trei energii funcţionează simultan dacă ai izvoarele bine ancorate înăuntrul tău şi ele sunt: energia erotică, sexuală, deci instinctul care vine de acolo, nu mă refer la actul sexual, ci la potenţa erotică. E ceea ce vibrează în tine şi dacă nu ai această energie nu simţi şi nu făptuieşti nimic în contact cu realitatea. Această energie dă primitivismul de care are nevoie teatrul, dar care nu e suficient pentru a face artă din El. Apoi, vine energia minţii, raţionalitatea, creierul trebuie să înţeleagă şi să formuleze simultan gîndire. Creierul e ochiul sufletului. Deci, începe judecata, opţiunea, definirea. Şi a treia energie esenţială, este energia sufletului care trimite gîndul spre Cosmos. Cum zice Biblia, cum zice Iisus, din inimă... poţi trăi şi înţelege, fiindcă inima îţi dă viaţa şi viaţa te trimite în Ceruri. Şi aflăm că suntem şi pămînteni şi stelari, deopotrivă, aici şi peste tot, într-un loc care călătoreşte continuu.
I.I.S.: În acelaşi timp.
A.V.: Fiind stelari, dintr-o dată teatrul pe care îl facem trebuie să aibă ecou şi acolo. Şi atunci este o mare deschidere. Deci instinctul, judecata şi meditaţia celestă.
I.I.S.: Adică corpul, mintea şi spiritul.
A.V.: E spirit... doar că o parte din spirit funcţionează şi în minte.
I.I.S.: Duhul?
A.V.: Da, veşnicia... tăcerea... singurătatea...
I.I.S.: Mai degrabă.
A.V.: Ei, aceste trei energii funcţionează şi se întreţin pînă la o anumită vîrstă. După aia, biologic ele se degradează. Spiritul evoluează, pentru că spiritul se desparte de partea instinctuală aproape obligat se detaşează. Iar mintea începe să ajute spiritul să exploreze. Şi atunci te faci profesor, începi să scrii cărţi dar nu mai funcţionează la fel de puternic, de eruptiv unitatea creaţiei. Mai există un puseu de revenire. Pe care cred că eu îl trăiesc acum. Un puseu de revenire cînd toate se echilibrează din nou, într-o sferă mai înaltă şi echilibrîndu-se, energia spirituală le potenţează pe celelalte două. Energia spirituală adică faptul că începi să judeci mai bogat, mai trist. Judecata potenţează adîncul instinctiv. De asta devii pasionat, aprins, nu neapărat de ceea ce trebuie să înfăptuieşti ci pentru faptul că poţi pierde totul. Erupţia finală - dinaintea sfîrşitului, a morţii.
I.I.S.: Da.
A.V.: Pentru că ea, energia, funcţionează. Nu mai are apetitul din naştere, din evoluţie firească, organică ci apetitul chemării tainice, a neştiutului... Moartea devine prezenţă obsesivă, liniştită, certă.
I.I.S.: Care-i tot naştere.
A.V.: Care-i tot naştere, da. Şi funcţionează la fel de potent din disperare. Cînd pulsează cele trei energii dau rafinament artei şi omul se amăgeşte că moartea depinde şi de el.
I.I.S.: Da.
A.V.: Eu am simţit din tinereţe că, fără ideea morţii sădită n-ai cum să ai plentitudinea vieţii şi atunci e simplu şi spun aşa: această clipă, discuţia pe care o avem noi acum poate să fie ultima. Nu am voie să ratez momentul pentru că îmi ratez toată viaţa. N-am pecete, n-am semnătură pentru tot ce am trăit.
I.I.S.: Am înţeles.
A.V.: Dumneavoastră sunteţi persoana care s-ar putea, din întîmplare, să fiţi ultima mea întîlnire, confesiune. Şi vreau să rămînă ceva. Eu trebuie, fără să fiu orgolios, ci smerit, să-mi potenţez amintirea.
I.I.S.: Da.
A.V.: Fiindcă amintirea sunt eu împreună cu cel părăsit de mine.
I.I.S.: Foarte frumos spus. Îmi aminteşte ceea ce îmi spuneţi dumneavoastră de faptul că şi la Judecată va conta ultima clipă. Depinde cum te găseşte moartea.
A.V.: Da... Am nişte zile mai senine în sensul în care m-am hotărît singur... am făcut 67 de ani în septembrie 2014.
I.I.S.: Mulţi înainte!
A.V.: Sărut mîna. Da, am 67 de ani... sunt născut pe 11 septembrie, deci într-o zi în care s-a dărîmat imaginea unei lumii şi s-a schimbat percepţia despre stabilitate.
I.I.S.: A-ha.
A.V.: Nu e întîmplător, nimic nu e întîmplător în viaţă. Nicio întîlnire, nicio vorbă, nici un gest... n-avem noi cum să le înţelegem pentru că aici mai apare ceva: că în timp ce trăieşti, viaţa te trăieşte. Bun! Şi atunci, împlinind aceşti ani, în legile fireşti, sociale de la noi va trebui să fiu pensionat.
I.I.S.: A!
A.V.: Aşa e legea. Şi dacă în ultimii 30 de ani eu m-am refugiat încercînd să mă întreţin în pedagogie, în şcoală, în studii doctorale, în conducerea de doctorate, pentru că aş deveni un figurant dacă lucrurile astea ar fi inutile. Trebuie să lucrez din nou în teatru şi film: şi am hotărît... da, da, voi lucra, nu ştiu pentru cît timp, dar voi lucra.
I.I.S.: Sunteţi împins în această condiţie?
A.V.: Spun o prostie, dar luaţi-o în serios. Eu mi-am provocat viaţa. Pe mine nu m-a chemat nimeni să lucrez în timp ce m-au chemat tot timpul. Am ajuns să provoc situaţia de a fi chemat.
I.I.S.: Cine "v-a chemat"?
A.V.: Cei din afară... Americanii cînd mi-au dat burse Fullbright. Ruşii cînd m-au invitat... Sunt singurul regizor român care a montat la Teatru de Artă din Moscova. Polonezii la Teatrul Galeria din Varşovia, suedezii, nemţii, islandezii...
M-au chemat pentru că am făcut teatru ca opţiune în care nu era voie de optat: m-au auzit vorbind despre teatru, mi-au văzut spectacolele Caragiale şi atunci au zis: "Îl vrem pe Alexa Visarion". La ruşi, de exemplu, Ministerul Culturii a impus pe altcineva... şi ei, v-am spus că suntem o familie în întreaga lume, (n.r. ruşii) erau artişti adevăraţi şi au zis: "Nu. Nu.". Era epoca comunistă şi la ei şi la noi. Şi, totuşi, conducerea teatrului a spus: "Cînd ni-l daţi pe Alexa Visarion, atunci punem în scenă un Caragiale la Teatrul de Artă. Pînă atunci NU".
I.I.S.: (zâmbesc) Şi cu ce spectacol aţi fost?
A.V.: Am lucrat O noapte furtunoasă.
I.I.S.: (zâmbesc în continuare, încântată, şi scap, de bucurie, un "Extraordinar!")
A.V.: Bun! În America au schimbat statutul "Fullbright" pentru că viza pe care o primeam din România era de doar trei luni, în timp ce bursa era pentru un an academic. La audienţă mi s-a spus: "Vreţi adevărul sau...?" "Adevărul", am spus. "Nu se poate decât trei luni, înţelegeţi?". Şi tot ei: "Ar fi păcat să nu vă duceţi, e o prostie". Şi am plecat. Şi atunci au început problemele timpului: eliberarea paşaportului, a vizei, verificarea continuă, ascultarea telefoanelor, urmărirea corespondenţei şi a tuturor întîlnirilor... Monitorizare generală în ţară şi în afară prin ordin "permanentă"... Aveam o nevastă şi doi copii acasă, zălog. Şi americanii au înţeles situaţia... Au zis: "Nu îi daţi voie decît 3 luni? Bine. Vom schimba regula Fullbright..." Şi atunci în loc să stau 10 luni cît erau în Fullbright, am stat cîte 3 luni în fiecare an. Şi am stat 3 ani.
I.I.S.: Am înţeles.
A.V.: Drept urmare, făcîndu-mi treaba şi inspirînd prin munca mea pe cei de acolo, mi-au dat un al doilea Fullbright, pe acelaşi sistem. Sunt singurul cîştigător de două Fullbright-uri: unul pe teatru şi unul pe film.
I.I.S.: Extraordinar (al doilea, în câteva minute... simţeam cum sunt captivată de explicaţii)
A.V.: La prima stopare a vizei, în toamna lui '83, la discuţiile cu privire la clauza naţiunii celei mai favorizate cei care negociau din partea americană o listă importantă de minime drepturi au spus: "Cînd primeşte viza regizorul, primiţi clauza". Între timp, toată lumea în România a zis: "E spion american...", ceea ce a alertat autorităţile.
I.I.S.: Cînd intră viza, ce? (spun, nedumerită)
A.V.: Cînd se va rezolva şi viza lui Alexa Visarion, americanii vor da clauza României.
I.I.S.: Nu pot să cred.
A.V.: Ba da. Pentru că ei nu făceau asta numai pentru mine, o făceau pentru rangul lor şi pentru faptul că nu voiau să fie minţiţi. "Aţi semnat un acord guvernamental, iar acum ne spuneţi altceva?"
În acea perioadă, erau şi puţini oameni, cum era ambasadorul Mircea Maliţa, care se ţineau de cuvînt... Americanii spunea: "Vorbeşte cu Maliţa ca şi cum ai vorbi cu noi. Vorbeşte cu Ion Monafu la Ministerul Culturii... ce-ţi spunem noi, spune-i şi lui şi căutaţi rezolvarea".
I.I.S.: Da, am înţeles.
A.V.: Era un amestec de cîrdaşie, cu frînturi de adevăr şi cu o senzaţie de înţelegere tacită: "Dacă omul ăsta nu vrea să fie clănţău pentru regim, şi-şi face bine profesia, să încercăm să...". N-am fost singurul caz. Am fost unul dintre. Andrei Şerban a plecat din România în America. Ciulei şi Pintilie au plecat din România în lume. Deci, existau aceste "strategii" în care funcţiona un amestec de laşitate, compromis şi perfidie, în virtutea a ceea ce s-ar putea întîmpla la un moment dat.
I.I.S.: Deci, într-un fel, voiaţi să arătaţi şi că....
A.V.: Ei voiau să arate că există şi libertate în România... Libertate sub control... supravegheată. E, şi nu e. Pînă cînd, un oficial american (de la Fullbright) a venit în România şi a zis (exact ca în filmul lui Cristi Puiu făcut după 20 şi ceva de ani): "Uite îţi dau un cartuş de Kent şi un pachet de cafea să le dai securistului care te ajută la viză". Şi i le-am dat... Deci, lumea noastră era strînsă de gît, era făcută din ticăloşi şi din oameni care nădăjduiau încă.
I.I.S.: Principiul opuselor întotdeauna este activ.
A.V.: Aceste contrare au făcut ca existenţa mea artistică să aibă o miză, să crezi în cuvîntul de osîndă "trebuie", aşa cum spune Büchner...
I.I.S.: Miza venea din exterior? Vă provoca?
A.V.: Miza venea din înăuntru şi din afară simultan.
I.I.S.: Sunteţi un ambivert? Nici introvert şi nici extravert. Ce sunteţi? Eu vă simt a fi introvert.
A.V.: Sunt Fecioară nebună. Pentru că sunt în septembrie cînd moare vara şi se naşte nostalgia.
I.I.S.: 11 septembrie....
A.V.: Cultiv excesul şi în acelaşi timp...
I.I.S.: Prezervaţi?
A.V.: Nu pot să trăiesc în dezordine şi în întîmplare. Mă joc folosind dilatarea tuturor elementelor şi în acelaşi timp, există în mine o rigoare care funcţionează simultan.
I.I.S.: Este interesant cum sunteţi între două lumi. Cumva nu v-aţi hotărît unde, în ce parte?
A.V.: Nu.... probabil că ştiţi mai bine decît mine. Nu ştiu dacă a contat faptul că m-am născut la prînz, la ora 12. Soarele era sus, puternic. Înţelegeţi? Există multe lucruri din astea întîmplătoare care contează. A contat amestecul înăuntrul meu a unei frînturi de genă slavă. A contat şi crezul profund în oameni, în ţară. Patriotism curat. După 15 ani de puşcărie executată ca deţinut politic şi 38 de ani de condamnare, tatăl meu, înainte de a muri de un cancer generalizat, la 67 de ani, cînd aproape nu mai putea vorbi (cu toată morfina pe care i-o făceam), a şoptit: "Băiatule, ţara ta e mama ta." Pare naiv acum, pare desuet... Şi totuşi, cît de mulţi au murit pentru acest crez...
I.I.S.: Nu pare.
A.V.: Unui om care mi-a zis acest lucru, după toate cele trăite, nu-i puteai spune: "Poftim, care mamă? Care mamă?". Am învăţat cît am putut învăţa ironia, auto-ironia, sarcasmul, într-o conjunctură şi într-o conjuncţie în care tragicul le fiinţa. Nu pot să fiu relaxat, nu pot să delectez... Depun mărturie.
I.I.S.: La comandă?
A.V.: Nu... Nu accept diversitatea! Mă obsedează cîteva lucruri. Foarte puţine. Cîteva întrebări: De ce? Pentru ce? Vitalitate mea e întreţinută de nelinişte. Loviturile pe care le-am primit, şi sunt multe, prea multe din copilărie... cancerul mamei, suferinţa soţiei, moartea tatălui, moartea mamei, acum a surorii, au lovit năpraznic dar nu m-au stins, au întreţinut un anumit tip de febră. Viaţa a continuat... Am împlinit 47 de ani de cînd m-am însurat.
I.I.S.: Cum?
A.V.: M-am însurat la 19 de ani. La 20 de ani şi 2 luni se năştea Felix. La 21 de ani în noiembrie se năştea Cristian. Dragoste şi rostuire, simultan.
I.I.S.: Şi planificat dar şi dorit.
A.V.: Îndrăgostit atunci ca şi acum, şi vrînd să pun ceva la temelie, să nu putrezească rădăcinile. Îmi era frică de ratare, îmi era frică să nu intru într-un joc în care tinereţea să mă consume. Trebuie să laşi ceva... Tinereţea poate să-ţi joace şi feste
I.I.S.: Cam cum poate tinereţea să joace feste?
A.V.: Cum? Să intri în baruri... să-i uiţi pe cei de acasă... Eu nu am avut tinereţe în acest sens. La ora 4 mă trezeam şi mergeam la Hala Traian să aştept deschiderea măcelăriei, eram printre primii la cinci jumătate eram acasă după ce cumpărasem carnea de 14 lei, pulpa din faţă... O tranşam, pregăteam hrană şi căţelului din curte, îmi sărutam copii, o îmbrăţişam pe Veronica şi plecam cu tramvaiul 14 spre institut, la clasa a doua, 25 de bani biletul...
I.I.S.: Aha.
A.V.: Nu am avut timp liber, îmi plăcea să-l am dar nu ştiam de unde să-l iau. O dată am luat copii la plimbare cu săniuţa, era zăpadă mare, şi undeva pe lîngă Biserica Sf. Ştefan, pe strada pustie, am simţit alergînd că sania e din ce în ce mai uşoară. M-am întors... Nu mai era nici un copil... Vă daţi seama ce am simţit... Am început să-i caut şi i-am găsit undeva după un colţ, înfofoliţi cum erau, cu capetele cufundate în zăpadă şi cu picioruşele mişcându-se deasupra mormanului... Dumnezeule, ce fericire că erau acolo. Ne-am întors acasă înaripa-i, înstelaţi, ei plîngînd speriaţi iar eu rîzînd de bucurie... Refugiul meu în distracţie... era... chiar nu ştiu ce era.
I.I.S.: Sunteţi introvert, gata, m-am hotărît. Vreau să vorbim puţin despre har şi dar.
A.V.: Artistul adevărat nu are talent, are aptitudini. Aptitudinile îi dau voie să primească darul. Talentul aduce darul. "Am venit!". Nu e de la tine, nu e al tău, tu eşti mesagerul. Îl primeşti. Intri într-o conjuncţie cu ceva de la Dumnezeu, de la aşezarea planetelor, de la destin. Dar şi har, deopotrivă.
I.I.S.: Dumneavoastră cum îi ziceţi?
A.V.: Eu sunt credincios. Sunt creştin-ortodox.
I.I.S.: Suntem foarte aproape atunci.
A.V.: Nu vă spun asta ca să publicaţi. Spun, că poate să fie o ultimă clipă cînd mă mărturisesc. Am avut revelaţii, mi s-au întîmplat lucruri adînci. Sunt o creaţie a ceea ce eu nu eram în stare să fiu singur. Lucruri care m-au întreţinut în diferite etape de viaţă. Am aflat ceea ce mi-a dat tărie şi putere să nu cad, să nu mă prăbuşesc. Ideea de surpare există în mine. Mă întreţine neliniştea. Caut surpările dar am avut întotdeauna acest sprijin de la Dumnezeu să le înţeleg şi să nu devin victima lor.
I.I.S.: Pentru că oricărei căderi, îi urmează o ridicare?
A.V.: Nu. Pentru ca oricărei căderi, un om care nu devine victimă, îi poate da un sens. Chiar dacă nu te ridici, îi dai un sens. Trebuie să te duci pînă undeva în adîncuri ca să poţi să îţi faci loc pentru a privi cerul, Calea Lactee. Altfel nu ai cum să o priveşti... Spune undeva Pirandello că "diferenţa dintre Oreste din tragedia greacă şi Hamlet din tragedia shakespeariană este că Oreste, cînd priveşte bolta, vede cerul şi stelele. Hamlet cînd priveşte bolta vede podul teatrului."
I.I.S.: ... (zîmbesc)
A.V.: Numai că el vorbeşte despre boltă cînd vede podul teatrului şi de aceea frămîntarea şi neliniştea lui e alta. La Oreste e mai simplu, la Hamlet e tulburător, complicat. Mai treci un prag. Asta am învăţat eu, că în timp ce încerci să faci teatru, trebuie să găseşti teatrul ca personaj principal şi atunci te îndrepţi către anumiţi autori, spre anumite universuri. Care au şi DA şi NU. Shakespeare, Cehov, Caragiale, Dostoievski se exprimă esenţial prin teatralitate plurifocală. Teatrul ca personaj principal al lumii.
I.I.S.: Alexa Visarion, personaj principal în teatru?
A.V.: Nu, eu nu sunt... Am învăţat, în timp, că pot să fiu atît de puţin în acest context plenar încît să-mi apăr mîndria reală şi să desfid un orgoliu devastator.
I.I.S.: Sunteţi menit probabil, sau începeţi să fiţi.
A.V.: Nu ştiu... Poate am învăţat între timp... să măsor. Să măsor propria viaţă, propriul impuls. Am învăţat că rugăciunea care m-a însoţit tot timpul, indiferent că aveam mintea "aprinsă" în diferite colţuri ale lumii... ("aprinsă" însemnînd o stare influenţată de un pahar de vin bun). Nu, nu mi-a lipsit rugăciunea. Rugăciunea, în tinereţe, era "Eu, Doamne", iar acum rugăciunea e....
I.I.S.: "Tu, Doamne"?
A.V.: Acum e "cum pot să ajung acolo"? Atunci eram curat, acum ştiu că nu mai am acea curăţenie, dar ştiu asta şi pot să înţeleg acest lucru, această povară care a venit peste mine din putinţe şi neputinţe, din mîndrie, din prostie, din întîmplări, din dragoste, din slăbiciune. Această povară trebuie să mă îmbrace dar să nu mă, cum să zic...?
I.I.S.: Să nu mă împovăreze?
A.V.: Să nu mă împovăreze, să nu apese, să nu mă strivească, să nu mă locuiască. De asta pot să cad, pot să cad, dar să ies foarte repede la lumină. Cineva, în tinereţe, o actriţă, lucrînd la Teatrul Nottara mi-a spus: "Sunteţi ca un tigru, apoi după o clipă de tăcere, şi ca un păstrăv"...
I.I.S.: În acelaşi timp?
A.V.: Am rîs amîndoi. În acelaşi timp. Deci, am simţit, am înţeles că primesc darul de a lucra. Pentru că între timp am înlocuit autoritatea puterii cu puterea bunătăţii. Care încă nu mă stăpîneşte, dar am înlocuit-o. Eram mîndru că sunt puternic, că puteam să pun la punct. Că făceam ordine, o făceam cu suflet, nu că sunt un barbar şi brutal. Acum am darul lacrimilor.
I.I.S.: ...
A.V.: Violenţa mea era atitudine, era plătită. Acum, violenţa mi se pare caraghioasă, deplasată pentru anii mei şi pentru tot ce am trăit. Nu m-am bucurat la teatru decît cînd am văzut spectacole mai bune decît le fac eu. M-au stimulat. Cînd am văzut ceva mediocru am tăcut... am plecat trist. Nu m-a bucurat căderea cuiva, insuccesul, eşecul. Mi-a dat un sentiment de jenă şi nu neapărat din bunătate, ci pur şi simplu dintr-o anumită verticalitate înnăscută. Şi umilinţa te poate îndrepta. Trăind multe umilinţe în viaţă, nu m-am curbat, nu m-am plecat. Am privit doar căutînd un răspuns. Un adevăr ca şansă.
I.I.S.: Aţi trăit multe umilinţe?
A.V.: Multe. Multe, foarte multe. Umilinţe banale, ridicole, umilinţa de a fi copil şi de a nu fi primit cu ceilalţi pe motiv că eram dintr-o anumită familie; cînd te întreabă "Unde e tatăl tău, mă?". Umilinţa... de a şti răspunsul şi de a nu putea rosti nimic.
I.I.S.: Umilinţa identităţii?
A.V.: Umilinţa unei identităţi....
I.I.S.: Impuse?
A.V.: Umilinţa dată de ceilalţi care nu înţelegeau cum de aveam eu doi copii la 21 de ani. Umilinţa de a lupta împotriva a ceea ce este, pentru a-ţi face un nume, pentru a-ţi scoate copii şi soţia alături de tine în această lume tragică. A fost foarte greu de înţeles asta pentru o femeie tînără, aceeaşi şi astăzi... De ce nu putem fi tot timpul împreună. Profesia îţi ia totul... Umilinţa de a suporta discuţii la vizionări, cu oameni care, fie pentru că erau parşivi, fie erau numai proşti sau demagogi, trebuia să le faci faţă şi să le impui opera ta. Era un anumit tip de a te umili. Umilinţa cînd trebuia să îi pui la punct şi cînd vedeai că nu are niciun ecou adevărul, demnitatea. Umilinţa cînd trebuia să vorbeşti cu oameni cu care nu ar fi trebuit niciodată să vorbeşti. Cînd am scris primul meu articol, am fost sunat de la Ministerul de Interne. Tovarăşul Ivaşcu mi-a zis: "Vreau să mă întîlnesc cu dumneavoastră, vă rog." Cînd auzeam de Ministerul de Interne...
"De ce aţi scris acest articol? V-aţi referit la tatăl dvs.?" Scrisesem un articol în Tribuna de la Cluj despre adevăr. Că în teatru trebuie să existe adevăr, pentru că fără adevăr... Adevărul e întotdeauna necesar şi frumos. Nu mă referisem la tatăl meu pentru că nici nu ştiam mare lucru. Mi-a spus acel ofiţer. De la el am aflat că tatăl meu a fost în conducerea Partidului Naţional Ţărănesc. Că tata nu ne-a spus acest lucru ca să ne apere, să ne ascundă.
I.I.S.: Ca să vă protejeze.
A.V.: Da. Umilinţă pentru că mi-a spus: "Ştim tot ce faceţi în America", şi a rîs... Am crezut că era o minciună, dar nu era. Şi am ridicat telefonul la New York să vorbesc, să dau un interviu la Vocea Americii şi am auzit pe telefon: "Închide, mă, tele'..." În America, la New York, ca şi acasă. Şapte sute de pagini cu ascultări a tuturor convorbirilor din cameră, prin telefon, dar şi prin "ambiental". Umilinţa de a fi invitat la ziua naţională a României la biblioteca română din New York şi să vină cineva şi să-ţi şoptească: "Nu mai vorbi că te înregistrează cel din spate". Dar şi mîndria care a învins umilinţa cînd colegii americani sau suedezi, nemţi sau islandezi, ruşi sau italieni îţi spun: "Ce teatru bun aveţi voi în România!, Ce şcoală de regie extraordinară...". Sau de a te întreba, în Dallas: "Ce iei?", "Poftim?", "Ce drog iei?", "Niciun drog." "Cum adică? Păi de unde ai energia asta?" Sau "Atinge-mă ca să pot intra în scenă cu energia ta. Pune mîna pe mine ca să am startul bun." Lucrurile astea creează un anumit tip de fascinaţie şi, în acelaşi timp, întreţine şi nebuloasa în care trebuie să vieţuieşti şi în care nu trebuie să te pierzi.
I.I.S.: Eu chiar cred că zona aceea a Moldovei...
A.V.: Da, e un triunghi spiritual care, probabil, are repercursiuni şi asupra oamenilor obişnuiţi, aşa cum sunt şi eu.
I.I.S.: Da... ok... (zîmbesc)
A.V.: E ceva.
I.I.S.: Cred că acolo e ceva pentru că e clar că nu aţi fost lăsat să vă pierdeţi. Pentru că puteaţi să vă pierdeţi.
A.V.: Da, puteam, de multe ori, să mă pierd. Aveam şi predispoziţie pentru că era o lume în care fascinaţia nu avea preţ, era antilozincă.
I.I.S.: Da...
A.V.: Ca să-ţi zic ceva banal: m-am îndrăgostit de mai multe ori în viaţă. Am vrut de cîteva ori să divorţez, dar singura femeie de care m-am îndrăgostit cu adevărat, de cele mai multe ori e Veronica, soţia mea. M-am reîndrăgostit de ea, ne-am sărutat cu privirile îndumnezeite în aer, la Meteora, lipiţi de stîncile ce şi-au crescut mănăstiri pe creste, în marea Egeea, în Adriatica, dar şi acasă la noi, la Gruiu.
I.I.S.: Frumos. Cîţi bărbaţi ar mai putea să spună astăzi, aşa ceva?
A.V.: S-a întîmplat lucrul acesta, şi încă se întîmplă. Am avut binecuvîntarea pentru această legătură în care, doi copii, pînă la urmă, care aveau doi copii să poată să răspundă şi să reziste la loviturile vieţii. Viaţa loveşte, viaţa nu iartă. Am putut ajunge, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mi se dea voie să aflu ce e urît în viaţa mea, ce am greşit în căsnicia mea, ca să pot să respect ce este împlinit şi ce este curat, ce este al nostru.
I.I.S.: Aţi deprins rugăciunea de mic? Eraţi dintr-o familie religioasă?
A.V.: Da, de mic. Era un mod de salvare, era un mod de unitate. E singurul lucru pe care mama învăţîndu-mă îl putea şi transmite şi crede, şi eu primi şi urma. Au contat acestea. N-a fost nimic idilic. Mama era o femeie care te punea la punct. Odată m-am jucat cu boabe de porumb şi mi-am băgat un grăunte în nas. Şi nu mai ieşea. Şi am stat 2, 3, 4 săptămîni, se umflase nasul, mă durea de nu mai puteam... Mi-a dat mama o palmă pentru că am răspuns urît de mi-a sărit şi grăuntele din nas. Ne-am pupat 10 minute. Am rîs pe săturate. Am trăit şi momente burleşti. Totul contează, totul s-a semnificat. Teatrul a înnobilat suferinţa.
I.I.S.: Suferinţa dumneavoastră?
A.V.: Teatrul m-a îndemnat să înnobilez suferinţa din mine. Să exprim revolta.
I.I.S.: Exact. V-aş întreba însă şi altfel: a fost o suferinţă sau a fost o jertfă?
A.V.: Mama avea... Eu nu pot să spun cuvîntul "jertfă" pentru că nu pot să-l spun... În schimb sunt obsedat de... De 30 de ani tot scriu un scenariu la Meşterul Manole, scenariu de film care are acum a 5-a variantă... Mama mea a trăit într-o realitate şi într-o dublură poleită cu visare. Se socotea o jertfă, numai aşa îşi justifica că a rămas şi rezistat singură, că nu s-a recăsătorit, că a putut să suporte ce a avut de suportat. De asta mie, ideea de jertfă, nu-mi "sună", pentru că, fără să vrea, mama a banalizat-o prin insistenţă, prin repetare. A dus-o într-o zonă în care devenise tic comportamental!
I.I.S.: E adevărat, dar suferinţa este implicită pe cînd jertfă este explicită. Adică este un act conştient.
A.V.: Nu. N-am putut să ajung acolo şi nici nu aş vrea. Suferinţa este o parte din vitalitate la mine. Dacă aş fi fost jerfit nu aş fi trăit atîtea bucurii. Şi am avut şansa unor bucurii extraordinare. Pînă cînd, am putut să închid ochii şi să aţipesc în avion, am zburat de 14, 15, 16 ori peste ocean. De fiecare dată deschid ochii mari. Vreau să văd tot, să simt tot. Am putut să pătrund înăuntrul meu. Nu putea să fie decît extaz şi suferinţă. Extazul face parte din suflet, dă valoare timpului. Ştii soarele nu apune niciodată, cînd zbori în America şi că răsare întotdeauna noaptea cînd vii spre Europa.
I.I.S.: ...
A.V.: Eu credeam în acest timp de deasupra oceanului, cu toate că ştiam regulile rotaţiei Pămîntului. Se învîrte şi se roade, spune Shakespeare în Timon din Atena. Lumea mea e făcută din visuri. Dar visările mele sunt realităţi. Realităţile din visările mele sunt stări, iar stările sunt ceea ce caut în nelinişte, în timp ce veghez. Stare de veghe, acesta e teatrul meu. E un amestec. Sunt un amestec. Şi histrion şi, în acelaşi timp, sunt şi o febră a minţii. Erau multe momente în tinereţe, cînd eram deja regizor cu nume, mă rugam lui Dumnezeu să nu înnebunesc. Pentru că totul ardea în mintea mea...
I.I.S.: Pentru că?
A.V.: Pentru că trăiam obsesiv totul.
I.I.S.: Ce tensiune aveaţi?
A.V.: De la 23 la 14. Odată, directoarea Teatrul Odeon, Giuleşti pe atunci, care era cardiacă, i-a zis doctorului: "Tot e Alexa aici, ia să-i iei şi lui tensiunea". Doctorul spune: "Ai 23! Nu se poate". Da, era tensiunea mea... normală, acum am pulsul 101, 102. Se întîmplă zeci de lucruri... excesele care mă stăpînesc sunt excese care sunt într-un aliaj cu arta mea. Mă sperie şi îmi plac încercările. Bine. Uite... îmi plac vinurile bune... Meursault, Barolo, Pommard. Nu sunt beţiv. Ştiu să apreciez un vin, o privire. Ştiu să intru în jocul unei petreceri. Pot să am momente de derizoriu pe care le controlez, dar nu devin un personaj din Teodor Mazilu. Deci fug, alerg pe nisip. Goana pe nisip, una dintre mărturiile mele.
I.I.S.: Dar dumneavoastră, practic, aţi trăit viaţa mamei, dacă îmi puteţi permite să spun lucrul acesta.
A.V.: Se poate. La un moment dat cînd era bătrînă, mama a murit 82 de ani, 7 ani nemişcîndu-se din pat.
I.I.S.: Dumnezeu să o ierte!
A.V.: Şi la momentul cînd i-am spus: "Nu mai suport, te rog! Ce viaţă e asta! Te rog mamă! Nu mai am putere, mi-e frică. Sunt umilit". Şi mi-a zis: "Cum? Şi tu eşti umilit? Şi TU eşti umilit? Nu se poate asta! Atunci de ce am trăit?". Şi se mai întîmplă lucruri ciudate în viaţa omului, de exemplu, tatăl meu a crezut tot timpul ca măcar la moarte o să fie totul bine. Şi şi-a pregătit, să zic aşa, odihna veşnică, să nu ne coste pe noi nimic şi să se termine totul repede. Dar nu mai murea, nu mai murea... avea o rezistenţă călită la Canal şi Ocnele Mari. Opt luni de chin iar profesorul care l-a operat cînd tatăl meu l-a văzut şi i-a zis "Bună ziua", a rupt-o la fugă. Credea că s-a întîlnit cu o stafie. Şi abia atunci a înţeles tata că el e mort, deci trebuie să moară. Schimbase un cavou mai mare pe unul mai mic ca să fie mai uşor de suportat costurile... Dar cine i l-a vîndut nu i-a spus că... locurile libere nu sunt de fapt libere. Poate nici nu ştia şi atunci cînd să-l înmormîntăm a venit groparul la capelă şi mi-a spus, nu se poate înmormînta, că e ocupată cripta. Şi atunci, în biserică, ochii tatălui meu s-au deschis larg.
I.I.S.: S-au deschis?
A.V.: Da. Am văzut eu. Nu înţelegea, nu putea înţelege.
I.I.S.: Şi cine era în criptă?
A.V.: Cineva înmormîntat cu 30 de ani înainte, care nu ştiu dacă dintr-o escrocherie sau pur şi simplu cine semnase actele ascunsese acest lucru.
I.I.S.: Şi ce aţi făcut?
A.V.: Păi, în seara aia am făcut exact ce s-a putut. Am deschis o criptă alăturată. Şi cel de acolo, mort cu 40 de ani în urmă a fost pus deasupra sicriului tatălui meu. Ca în celulă. După 2 zile a venit mama cu procuratura şi a rezolvat şi această situaţie. Vreau să spun că toate lucrurile astea care par povesti din zone diferite de horror, de Grand Guignol, de tragism sentimental sunt esenţe tragice de comic burlesque. Toate lucrurile astea se leagă şi creează o unitate înăuntrul meu şi în afara mea un scut, care mă ajută să decodez realităţile imaginate în opere.
I.I.S.: Adică să trăiţi perspective diverse ale lumii, ale vieţii.
A.V.: Da.
I.I.S.: E interesant, pentru că eu cred că dumneavoastră sunteţi aşa: un univers care înseamnă Alexa Visarion, un univers care înseamnă mama, în rezonanţă cu care aţi stat, probabil, toată viaţa, sau, cel puţin, primă parte a vieţii...
A.V.: Da, prima parte, pînă la 19 ani, da.
I.I.S.: Alt univers al soţiei, da? Un univers al ţării, toate instincte maternale.
A.V.: Un univers al lumii şi un univers al contrariilor, de exemplu, cum s-au legat în mine Rusia cu America, în timp ce americanii seamănă cu ruşii, şi sunt, totuşi, atît de deosebiţi de ei, dar au şi bază comună. Dragostea şi respectul faţă de artă.
I.I.S.: Da!
A.V.: Un univers al marilor întîlniri. M-am întîlnit prin operă, cu Dostoievski şi Cehov, cu Kafka şi Lampedusa, cu Bergman prin filme, dar şi cu profesorul meu, Radu Penciulescu, care a contat enorm prin tot, cu Smoktunovsky (n.r. Innokenty Smoktunovsky, Hamlet-ul lui Kozînţev), cu Anthony Quinn şi Giorgio Strehler, cu Peter Brook şi Ihab Hassan... deci tot ce mi se luase, mi s-a dat altfel.
I.I.S.: Deci eraţi într-un mare creuzet, într-o mare matcă, în care totul se învîrtea ca o energie circulară, ca nişte energii circulare.
A.V.: Sunt o creaţie şi a soţiei mele, Veronica. Cînd s-a operat (avea nişte noduli pe tiroidă), doctorul a spus; "Aoleu! Ce e aici..." Ea era anesteziată local şi i-a făcut semn să nu se sperie... Iar a doua zi i-a spus: "Să nu-i spuneţi soţului meu, îi spun eu cînd va fi momentul. Staţi liniştit că am copii de crescut... Eu nu mor acum, staţi liniştit"
I.I.S.: La ce vîrstă era asta?
A.V.: Avea 36 de ani.
I.I.S.: Oooo! A fost o femeie care a rezistat. Probabil croită pe aceeaşi structură ca şi mama dumneavoastră.
A.V.: Da, mama.... Mama n-a suportat-o dar, în acelaşi timp, la un moment acut de criză, cînd i-am spus că vreau să mă despart, mama a zis: "Nu, nu, tu nu trebuie s-o părăseşti de Veronica, niciodată".
I.I.S.: Pentru că era înlocuitoarea ei.
A.V.: Şi mama avea acest raport al ei între nebunie şi luciditate. Ca şi mine...
I.I.S.: Da.
A.V.: De la mama e partea histrionică dar şi rezistenţa, iar de la tata e demnitatea şi puterea de a îndura. Tatăl meu, cînd era ros de boală, ieşind din bloc îşi ridica gulerul să nu-l vadă vecinii în ce stare e. Nu se putea ţine pe picioare... dar saluta în dreapta şi stînga de după gulerul ce-i acoperea faţa pămîntie. Mîndrie... dureros de ridicolă.
I.I.S.: Aţi trăit între smerenie şi mîndrie.
A.V.: Da, da. Poate cu mîndrie. Numele meu de familie e Alexa, prenumele Visarion. Dar tata cînd era om politic semna Alexa Visarion. Şi am aflat de la profesorul Dinu Giurescu, acest lucru. Şi cînd am debutat pe scena Casandrei ca regizor, am vrut să aduc numele lui, din nou, în spaţiul public. Numele lui şi familia noastră.
I.I.S.: Avînd în vedere că Visarion cădea întotdeauna al doilea, Alexa Visarion aţi fost întotdeauna pe locul doi în viaţa dumneavoastră? Prima fiind mama, după aceea fiind soţia, pe urmă fiind profesia.
A.V.: Nu ştiu ce e aia locul întîi sau doi, n-am avut obsesia asta.
I.I.S.: Nu e o obsesie, e o prioritate.
A.V.: Nu, nu, nu, nu. Ceea ce am vrut întotdeauna a fost această plenitudine: să fii! Să fii, tu! De exemplu, cînd m-a plăcut o doamnă în America, m-am uitat la ea şi i-am spus: "Vino!" Şi ea mi-a zis "Eşti nebun, unde să vin? Eu trebuie să mă duc acasă, mă aşteaptă soţul". "Lasă-l". Şi a venit.
(va urma)