Istorie bucureşteană

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


În anul 1698 călătorea spre Bucureşti, într-un convoi de care negustoreşti, jupânul Georg Franz Kreybich, de fel din Boemia, localitatea Steinschönau. Aducea o căruţă proprie încărcată cu sticlărie de Boemia, căci jupânul Kreybich era de felul lui, din tată-n fiu, meşteşugar sticlar, suflător, şlefuitor şi gravor. Era acum om de vreo 36 de ani; lăsase atelierul de sticlărie şi se ocupa cu neguţătoria acelei renumite mărfi, călătorind prin sate şi pe la bâlciuri. Făcuse zeci de asemenea călătorii, străbătând toată Europa, ajungând spre răsărit, până la Moscova, spre apus până la Londra şi în Scoţia; la miazănoapte fusese în Danemarca şi în Suedia, iar spre miazăzi până la Roma şi la Constantinopol. Deseori făcea drumul spre Riga şi Varşovia, dar mai ales în Ungaria şi în Transilvania. A fost şi pe la noi, peste munţi, în Ţara Românească şi în Moldova.

În Transilvania făcuse douăzeci şi două de călătorii. O dată, în 1710, a trecut Carpaţii, la un bâlci de la Câmpulung, unde s-a îmbolnăvit. Şi-a întrerupt drumul şi s-a întors la Sibiu, unde avea prieteni care puteau să-l îngrijească.

Se cunosc toate aceste lucruri dintr-o condică mare în care Kreybich a însemnat tot ce văzuse în multele lui călătorii. Nu era o povestire de scriitor, ci un fel de catastif de afaceri, de contabilitate. O singură dată îşi iese din obicei, când istoriseşte ce a văzut la Roma; atunci relatarea lui este colorată şi dă amănunte plăcute. Farmecul Italiei l-a influenţat vizibil. Altfel, nu înseamnă în condică decât ştiri scurte, negustoreşti. Dar şi pentru acestea trebuie să-i fim recunoscători jupânului Kreybich, căci graţie catastifului său cunoaştem cum se petrecea la curtea domnească în 1698, relatare unică în felul său.

Cu trei ani mai înainte, în 1695, Kreybich se întâmplase a fi în Transilvania, când generalul austriac Veterani suferise din partea turcilor înfrângerea de la Lugoj. Kreybich s-a înapoiat acasă în Boemia, dar la sfârşitul lui octombrie al aceluiaşi an era din nou pe drum. Nu întârziase în satul său decât trei săptămâni. În Transilvania nu mai erau la vremea aceea mişcări de trupe, dar nici pacea nu se încheiase încă între turci şi austrieci. Pentru ca să poată trece munţii, Kreybich ceru să i se elibereze din ţară permisia de a călători încoace. Aşteptând rezultatul intervenţiei sale pe lângă domnul Ţării Româneşti, el trăsese în gazdă la Braşov la un prieten care era consilier orăşenesc, "Ratsherr". Cartea de drum i-a sosit şi împreună cu ea o escortă, care să-i asigure călătoria. În acelaşi timp, escorta trebuia să conducă şi pe un trimis al oraşului Braşov, care aducea un dar din partea bogatei cetăţi ardelene pentru nunta fiicei lui Brâncoveanu. Întâmplarea a făcut să fie trimis cu darul tocmai consilierul orăşenesc la care fusese găzduit Kreybich. Astfel ei au călătorit împreună. Sticlarul din Boemia a avut bună inspiraţie ca, pe lângă darul ce se aducea din partea Braşovului, să adauge şi din partea lui un mic dar personal, în cristaluri. Datorită acestui gest, a avut cinstea să fie poftit la nuntă şi cu multă mândrie înseamnă în notele sale că a stat la masă cu principele, cu patriarhul şi cu cei mai mari boieri. Dar satisfacţia lui a fost şi mai mare când, după nuntă, principele i-a cumpărat cristaluri de 200 de taleri (Löwenthaler) şi i-a dăruit o bucată de postav englezesc şi o blană.

După cum am spus, Kreybich este în însemnările lui de o regretabilă zgârcenie. El nu ne spune nici măcar cine era principele şi nici la nunta cui a luat parte. Aceste lacune se pot însă uşor împlini. Cronica lui Radu Logofătu Greceanu ne arată că în februarie 1698 Brâncoveanu şi-a măritat cea de-a treia fiică, pe Ilinca, cu paharnicul Scarlatache, feciorul puternicului dragoman Alexandru Mavrocordat. De asemenea, Kreybich nu ne spune nici oraşul unde a călătorit şi deci unde s-a făcut nunta. Ştim însă, din aceeaşi sursă, că domnia se aflase până în decembrie 1697 la Târgovişte. Întârziase acolo din cauza ciumei care bântuia la Bucureşti. Dar a doua zi după praznicul Sfântului Nicolae, Brâncoveanu se ridicase cu toată casa şi pornise la Bucureşti, pe de o parte fiindcă mai slăbise virulenţa molimei, iar pe de alta fiindcă-l aştepta acolo un agă care-i aducea caftan din partea noului vizir. Deci nunta s-a făcut la curte, la Bucureşti, unde a slujit patriarhul Ierusalimului, Dosithei, acela care în 1697, la Târgovişte, făcea rugăciuni pentru curmarea ciumei şi care apoi se găsea, în martie 1698, la Bucureşti.

Importanţa deosebită a ştirilor pe care ni le dă Kreybich stă însă în menţionarea petrecerilor la care a fost de faţă la curte. El spune că după ospăţ, în aceeaşi sală în care mâncase - şi bănuim să fi fost vestita spătărie cu stele, cea mai încăpătoare din palat - s-a ridicat un decor reprezentând o cetate şi s-a înjghebat un joc de război: cetatea, care era apărată pe dinăuntru de ostaşi nemţi, a fost asediată de către turci. Aceştia au bombardat-o cu ghiulele până ce au silit-o să se predea. Nu este greu să se vadă aici o aluzie la recentele lupte din Ardeal şi la înfrângerea lui Veterani de la Lugoj. Acest joc de război, cu batjocorirea austriecilor, se potrivea şi cu sentimentele intime ale domnului, jignit de generalii austrieci - Veterani şi mai ales Heissler -, dar şi cu politica pe care, de voie, de nevoie, trebuia să o ducă. Mult socotitul Kreybich nu spune cum era înfăţişată cetatea şi cine erau actorii care închipuiau pe luptători. Este de crezut că vor fi fost toţi nişte "pehlivani", dintre aceia care străbăteau ţările orientale, arătându-şi priceperea, dar poate să fi fost şi pitici, dacă nu cumva animale, aşa cum se obişnuia la asemenea petreceri. În orice caz, spectacolul trebuie să se fi desfăşurat în zgomotul şi lumina artificiilor, a "giucărelelor de foc", cum li se spunea pe atunci.

Cu toate că acea reprezentaţie reflecta stricta actualitate, procedeul era departe de a fi nou. Nu numai că la curtea lui Vasile Lupu se mai făcuse o asemenea petrecere cu prilejul nunţii uneia dintre fete, aceea care a luat pe Radziwill, dar cu veacuri înainte lumea bizantină se delectase cu jocuri tot de felul acesta. După ocuparea Constantinopolului, gustul spectacolelor trecuse la turci. Se dădeau la Stambul reprezentaţii mimate, fără text, care şi ele înfăţişau atacuri de cetăţi şi lupte de oştiri. Din cetatea cucerită, tot aşa cu multe explozii de artificii, scăpau animale înspăimântate; creştinii asediaţi erau reprezentaţi prin porci, omagiu faţă de ambasadorii poftiţi să fie de faţă la reprezentaţii.

Dar să ne întoarcem la Kreybich. Altă informaţie pe care ne-o mai dă el priveşte jocurile care au urmat după asediul cetăţii nemţeşti. A fost un întreg spectacol, bogat şi variat, fiindcă informatorul nostru vorbeşte de "multe jocuri". Abia după ce s-au terminat acestea, au început dansurile. Kreybich înşiră dansuri turceşti, arăbeşti, chinezeşti, tătăreşti, franţuzeşti, spaniole şi polone; chiar dacă dansurile nu vor fi avut originea atribuită de autor, este de reţinut totuşi varietatea lor.

Petrecerea - ne spune Kreybich - a ţinut toată noaptea până la ziuă. Este vorba, desigur, doar de petrecerea la care a fost poftit el! Fiindcă, după obicei, nunta trebuia să ţină măcar o săptămână. Dar, chiar aşa, singura zi la care a fost de faţă l-a uimit şi l-a încântat într-atâta pe meşterul gravor de cristaluri încât, zgârcit la vorbă şi neîndurându-se să spună mai mult, încheie cu asigurarea că nici nu se pot descrie toate câte le-a văzut!


În cea de-a doua jumătate a anului 1856, populaţia bucureşteană era într-o mare fierbere. Austriecii, care ocupau oraşul de doi ani de zile, adică de la 6 septembrie 1854, se pregăteau acum să-l părăsească. În aprilie 1856, generalul Coronini adusese la cunoştinţa lui Ştirbey că primise ordin de "evacuare succesivă", adică de plecare pe nesimţite. Domnia aceluia care fusese ridiculizat că revenise pe tron adus în furgoanele armatei austriece luă sfârşit în iunie 1856. Ştirbey părăsea Bucureştii şi, câteva zile mai târziu, în iulie, se instala caimacamul Alexandru Ghica, fostul domn, care devenea astfel, după propria-i expresie, "din cal, măgar". Tot în cursul aceleiaşi luni sosea la Bucureşti şi comisarul turc Soliman Paşa, care împreună cu generalul austriac Coronini avea să pregătească alegerile pentru Divanul ad-hoc, organul naţional căruia îi revenea sarcina să se pronunţe asupra organizării viitoare a ţării. Alegerile erau aşteptate după 1 ianuarie şi într-adevăr firmanul electoral s-a emis la 1/13 ianuarie 1857. Marea majoritate a poporului se declarase hotărât de partea Unirii. Fostul domnitor, acum caimacam, ştia bine că nu va putea fi conducătorul celor două ţări unite, dar că va mai putea eventual fi domn al Ţării Româneşti. De aceea manevră împotriva Unirii şi pentru salvarea propriilor sale interese.

Vremurile erau grele. Întreaga Europă, şi nu numai continentul nostru, dar şi cel american traversau încă o criză economică, a patra la număr, după cea dintâi din 1825.

Aici la noi, profunde cauze social-economice indicau drept unică soluţie Unirea. Pacea de la Adrianopol desfiinţase monopolul turcesc asupra comerţului exterior cu produsele noastre agricole şi dăduse astfel un mare impuls principalei noastre ramuri economice, care fusese şi rămăsese agricultura. În vremea din urmă, populaţia se dublase, oraşele şi târgurile se dezvoltau, suprafeţele însămânţate sporeau. Dar investiţiile în agricultură rămâneau minime, deoarece ţăranii erau săraci, iar moşierii şi arendaşii nu făceau investiţii, mulţumindu-se cu munca de clacă şi cu dijma. Rezulta din aceasta o lipsă în producţia agricolă, care stârnea nemulţumiri.

Dacă aceasta era situaţia generală în ţară, la Bucureşti efectele crizei începuseră a se simţi de pe la sfârşitul verii, când, de bine, de rău, piaţa trebuia să fie mai bine aprovizionată. Dar nu se putea spera acelaşi lucru şi pentru iarna care venea, adică tocmai iarna alegerilor pentru Divanul ad-hoc. Zaharia Carcalechi, gazetarul care, după anecdota reprodusă de Caragiale, mâncase bătaie de la Alexandru Vodă Ghica, în prima domnie, fiindcă nu scosese în relief "marea reformă" a suprimării mucărilor la iluminatul cu spermanţet, acum ridica în slăvi spiritul de prevedere şi cuminţenia aceluiaşi Alexandru Ghica, de astă dată caimacam. El scria în Vestitorul: "Pâine, carne şi toate articolele necesarii la susţinerea fiecăruia sunt cu îndestulare, de bună cualitate şi eftine şi populul nu încetează a binecuvânta pe acela ce cu neadormită privighere îngrijeşte de a i se înlesni cu atâta abondanţă. Măria sa prinţul caimacan ca să îndepărteze orice anevoinţă se întâmplă iarna despre pâine a poruncit a se aduna mai din vreme grâul trebuincios pentru trebuinţa consumaţiei în iarna viitoare, care mulţumită bunelor dispoziţii este aproape de a sfârşi această importantă treabă".

Din păcate liniştitoarele ştiri nu corespundeau deloc adevărului. Dar bătrânul Carcalechi, până a nu muri (a decedat în acelaşi an 1856), ţinuse să dea dovadă că-şi însuşise perfect calităţile unui gazetar oficial al epocii.

În realitate, cine răsfoieşte paginile din lunile anterioare ale Vestitorului poate constata că nici în septembrie şi nici în august şi iulie, ca să nu mai vorbim de celelalte prime luni ale anului, nu se mai văzuse la Obor grâu şi făină. Iar această situaţie se datora rapacităţii armatelor turceşti şi austriece, care secătuiseră depozitele de zaherea, dar şi rezistenţei ţărănimii, care mai avea câte ceva grâu, dar nu voia să-l vândă. Oraşul însă cerea pâine. Şi mai ales o cereau trupele austriece de ocupaţie, învăţate cu franzele. Dar grâul nu vrea deloc să iasă la iveală! Zadarnic publicau ziarele oficiale, Vestitorul românesc şi Bulletinul Official, zadarnic strigau pristavii pe la răspântii că se dă la mezat aprovizionarea Capitalei cu grâu, adăugind şi nemaiauzita concesie că se primeau cantităţi oricât de mici! Nimeni nu se grăbea să aducă mult doritul grâu.

Bănuindu-se că totuşi grâu exista, dar că îl ţineau ascuns nu numai ţăranii îndârjiţi, dar şi moşierii şi brutarii, care voiau să realizeze câştiguri mari din speculă, cârmuirea, încolţită, vestea peste câteva zile că oricine poftea avea libertatea să lucreze "pâine nemţească" sau "săsească" şi să o vândă la orice preţ va dori. Era un strigăt de deznădejde, o predare fără condiţii în faţa necesităţii de a avea pâine! Chiar a doua zi se mai adăuga că şi lipie se poate face de oricine şi la orice preţ, numai să fie bună şi dreaptă la dramuri.

Aceste măsuri au avut darul de a face să iasă la iveală ceva pâine "nemţească"; nu însă şi de cea "românească". De îndată ce lucrurile s-au mai liniştit, Consiliul Municipal a vrut, după cum se spune, să întoarcă foaia. La 29 octombrie 1856 s-a făcut obişnuitul "cişniu" în prezenţa unui număr de deputaţi de mahala. Ce era cişniul? Era vechiul procedeu de fixare a preţului cu care urmau să se vândă principalele articole de hrană. Aşa, bunăoară, pentru pâine se socotea cu cât se cumpărau de la Obor trei chile (nu kilograme!) de grâu, se adăuga dusul la moară, măcinatul, întorsul la brutărie, sarea, apa (!), lemnele, chiria, leafa slugilor de la moară, lumânarea, simbria cui scotea pâinea, a frământătorului, a cernătorului, a tejghetarului, plus emiclicul, adică dreptul în natură al oamenilor, câştigul legiuit al brutarului şi plata uiumului. Se scădea preţul tărâţelor rezultate, se trăgea linie dedesubt şi totalul cheltuielilor se împărţea la numărul pâinilor rezultate şi aşa se aşeza cişniul pâinii. Cel puţin acesta era procedeul oficial, pe hârtie - fiindcă în realitate cişniul se făcea cu lăutari, cu masă întinsă şi cu diverse participaţii graţioase şi atrăgătoare, pe la morile din lunca Dâmboviţei, la verdeaţă şi răcoare, unde-şi mai uita omul cele necazuri care urâţesc viaţa!...


Dar acum nu era vara, după secere. Era vreme de iarnă şi de mare nevoie, aşa că cişniul se aşezase în împrejurări diferite, dar cu tot atâta greutate. Însă preţul fixat la 1 noiembrie 1856, de 24 parale ocaua de pâine, nu le venea la socoteală brutarilor care scoteau mult căutata "pâine românească". Şi ştiind că oraşul avea nevoie de ei, într-o zi au tras obloanele toţi cei 25 de brutari câţi erau în Bucureşti! Treaba cârmuirii, să se descurce cum o şti! Consiliul Municipal ce era să facă? El dispunea, e drept, de câteva brutării proprii la Sfânta Vineri, dar numai cu acestea nu putea să îndestuleze oraşul. Dacă nu se dădea destulă pâine populaţiei, se provocau nemulţumiri şi caimacamul, care aştepta să fie ales domnitor, nu dorea acest lucru.

În faţa neputinţei primăriei, şi-a asumat răspunderea poliţia. Era pe atunci prefect sau agă, cum i se mai zicea, tânărul fecior de domn Dimitrie Ghica, faimosul şi decorativul personaj cunoscut cu numele de Beizadea Mitică. El a mers la starostele brutarilor pământeni, căruia i-a vorbit cam aşa: - Ne facem de pomină dacă nu dăm pâine oraşului. Râd nemţii de noi!

Acesta era pretextul de care înţelegea să se servească nepotul caimacamului în faţa unor oameni simpli, nepurtaţi prin ale politicii înalte. El îşi dădea foarte bine seama că trebuia să se ferească de a-i nemulţumi atât pe brutari, cât şi pe ceilalţi negustori, viitori alegători la Divanul ad-hoc, al cărui ales avea să fie noul principe. Beizadea Mitică depunea zel şi pentru unchiul său, dar şi pentru el însuşi, fiindcă era încă tânăr şi cândva putea să-i vină şi lui rândul la tron!

Auzind cele ce i se spuneau, starostele a chemat câţiva brutari bătrâni, s-a sfătuit cu ei şi a întors numaidecât răspuns să se încuviinţeze urcarea preţului pâinii de la 24 de parale la 34 de parale ocaua şi se va găsi oricâtă pâine va fi nevoie! Şi, într-adevăr, de unde obişnuit brutarii scoteau pâine românească în număr de 27.000 de ocale zilnic, s-au făcut luntre şi punte şi au ajuns să se scoată 40.000 de ocale pe fiecare zi! Când s-a văzut pâine pe toate cărările, lumea a răsuflat uşurată, iar prinţul caimacam şi-a exprimat mulţumirile lui foarte îndatorate printr-un ofis către Sfatul Administrativ Extraordinar: "Dreptatea cere să recunoaştem nepregetata bună îngrijire a domnului Şef al Poliţiei şi ostenelile corporaţiei brutarilor". Şi el încredinţa că şi pe viitor "orice silinţă ar arăta Poliţia, Consiliul Municipal şi brutarii în folosul publicului, mă va îndatora cu denadinsul".

Însă urcarea preţului pâinii cu zece parale îngreuna traiul celor mulţi şi săraci. Cum să-i împace acum - în acest moment politic delicat, când trebuiau evitate orice tulburări - şi pe cei lipsiţi de mijloace, care trebuiau să suporte urcarea preţului? Ideea salvatoare s-a ivit sub forma unor bonuri sau timbre de "zece parale ajutor la pâine". Omul plătea cele 24 parale cuvenite şi mai dădea brutarului şi un timbru de zece parale pe care îl căpăta gratuit de la deputatul mahalalei. Brutarul se prezenta la vistierie şi primea în schimbul timbrelor echivalentul de parale. Era o soluţie de moment, fiindcă după ce trecea greul, adică alegerile, viitorul domn nu mai era ţinut să respecte această înlesnire. Nu credem că Alexandru Ghica a inventat el însuşi această măsură demagogică. Este de crezut că a împrumutat-o de pe undeva, din apusul pe unde călătorise după mazilire, în orice caz, s-a dat o publicitate extrem de redusă ingenioasei soluţii. Caimacamul nu ţinea să se laude cu inovaţia şi să indispună puternicele foruri de care depindea soarta sa viitoare. Bulletinul Official nu a publicat nimic în legătură cu această măsură; doar Vestitorul, foaie de importanţă secundară, a anunţat că "toate acele familii scăpătate care vor avea drept la primirea bonurilor de ajutor pentru pâine să se adreseze la domnul deputat al mahalalei respective". Pe de altă parte, deputaţii erau invitaţi să le ridice de la poliţie, ceea ce arată că tot junele Beizadea Mitică era amestecat în această inovaţie.

Atât şi nimic mai mult. O singură dată a apărut anunţul în presă. Într-adevăr, o publicitate ciudat de zgârcită, dar cu atât mai elocventă!